Aug 27, 2015

Posted by in Consemnari

Sorina BÃLÃNESCU – Albert Kovács in memoriam

Neostenit, cărturarul

În timpul unui bombardament din ultimul an de război, în buncărul de pe malul Mureşului, unde se refugiase împreună cu familia, adolescentul Albert Kovács îl descoperea pe Dostoievski. Cînd, după o zi, o noapte şi iarăşi o zi avea să termine de citit Crimă şi pedeapsă şi se despartă de Raskolnikov, de Sonia şi de ceilalţi, mai reali decît lumea reală din jur, i se revela un adevăr acceptat fără şovăire: operei dostoievskiene urma să i se dedice de-acum înainte, ca cititor şi interpret. Să mai arătăm că, la întîlnirea hotărâtoare, cel care se vedea prins într-o servitute liber consimţită se prezenta cu avantajul unei consistente pregătiri filozofice şi teologice, dobândite la Colegiul Reformat din Tîrgu-Mureş, şcoală renumită prin exigenţa şi seriozitatea instrucţiei clasice, atît de temeinice, încît nici ingredientele efortului de îndoctrinare din anii comunizării forţate nu o vor putea tulbura.

Anii de liceu i-au format convingerea că marii creatori de frumos şi adevăr nu pot fi clintiţi din locul unde lumea civilizată i-a aşezat. Lecturile din Kant şi Hegel, din Schiller şi Schelling, parcurse în limba în care gînditorii îşi aşternuseră ideile, îi vor fi de un preţios ajutor în apropierea de opera celebrului romancier. Subtilităţile limbii ruse, deprinse în studenţie şi în pregătirea doctoratului, îi vor întări încredinţarea că este chemat să-l cinstească pe Dostoievski, citindu-l în original, traducînd în româneşte ceea ce trebuia tradus, ca primă urgenţă, din publicistica şi corespondenţa scriitorului, iar în ultimul deceniu de viaţă, cărturarul – şi neobositul om de acţiune culturală Albert Kovács concepuse un proiect (unii îl găseau himeric) de re-traduce a scrierilor deja publicate în ediţia clasică românească, între anii 1966 şi 1974, fără tăieturile ori modificările cerute cîndva de cenzură. În ciuda temerilor, ediţia de opere complete, în 20 de volume, a pornit sub cele mai bune auspicii – mai tinerii colaboratori (exegeţi şi traducători) s-a lăsat (cu plăcere) contaminaţi de entuziasmul, de energia şi tenacitatea spiritul său constructiv şi au dat la iveală tălmăciri memorabile, la Editura Est-Vest, de el înfiinţată, pentru a media şi conserva cele mai bune legături culturale între culturile europene.

Plină de abisuri derutante şi periculoase pentru spiritul neiniţiat, lumea lui Dostoievski nu se lasă cucerită prea uşor; devine astfel de înţeles de ce specialistului în literatura dostoievskiană i-au trebuit multă strădanie şi îndelungă meditaţie pe marginea textului parcurs în original, pentru a dezlega fraze-cheie şi situaţii, de unde paginile citite să apară într-o altă lumină decît cea comun acceptată. Prelungind linia inaugurată de prelegerile sale universitare despre epoca marilor clasici în literatura rusă a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, cărturarul selectează texte, în majoritatea lor, inedite pentru publicul român, şi le grupează într-un corpus sub titlul F.M. Dostoievski despre literatură şi artă (1990), edificator pentru estetica lui Dostoievski, aşa cum se desprinde aceasta din corespondenţa şi din Jurnalul scriitorului. Albert Kovács semnează selecţia şi traducerea în româneşte (în colaborare cu Nicolae Iliescu), el este şi autorul substanţialului studiu introductiv, intitulat Evidenţa tragică şi revelaţia frumosului, despre preeminenţa frumosului pur în concepţia marelui prozator.

Pe un teritoriu minat de aprige controverse, nu toate cu miză net ştiinţifică, de orgolii şi comodităţi ale judecăţilor critice, preluate, de cele mai multe ori, fără acoperire, cartea lui Albert Kovács din 1987, Poetica lui Dostoievski, deschidea o direcţie de cercetare pretenţioasă . Masa copleşitoare ca număr de contribuţii străine se cerea cercetată atent, pentru a reţine grăuntele de unde hermeneutica poate începe noul tip de investigaţie. Într-o scriere critică de o coerenţă bine strunită, profesorul îşi verifică ipotezele de lucru, discută, în cunoştinţă de cauză, valabilitatea punctelor de vedere enunţate de autorităţi în materie, respinge polemic fisurile din discursurile celorlalţi, acceptă ceea ce găseşte demn de a fi reţinut şi, în cele din urmă, îşi aşterne propriul discurs. Pentru a da mai multă rigoare demonstraţiei, cărturarul construieşte o poetică a operei dostoievskiene, rezistentă la asalturile lecturilor postpostmoderne. O dată în plus ne convinge de valoarea cercetării, în care se angaja în 1987, succesul celei de a doua ediţii a cărţii, în traducerea Elenei Loghinovski, la o importantă editură din Rusia (în 2007). Miezul cărţii, concretizat, credem noi, în relaţia dintre mit şi motivul literar, se verifică în mod remarcabil în poemul Marele Inchizitor, partea cea mai enigmatică şi mai disputată din romanul Fraţii Karamazov. Se constituie în capitolul invocat o imagine artistică multidimensională, care absoarbe miturile în fluxul naraţiunii, servindu-se de reinterpretarea modelului evanghelic pentru a afirma spiritualitatea omului liber, responsabilitatea sa faţă de semeni. Dintre teoriile cele mai convingătoare, privitoare la arta naraţiunii, Albert Kovacs amendează excesiva utilizare a modelului lui Mihail Bahtin, care ar sărăci, mai ales în cazul Fraţilor Karamazov, înţelegerea subiectivităţii autorului faţă cu subiectivităţile naratorilor şi ale personajelor-cheie, contribuţia scriitorilor ruşi de prima mînă la tezaurul literar al umanităţii.

În prelungirea preocupărilor de poetică dostoievskiană, dezvoltate în Poetica lui Dostoievski, vine cartea Dostoievski: Quo vadis homo? Sensul existenţei şi criza civilizaţiei (din anul 2000). În aceasta din urmă, vocea cărturarului sprijină ideea că, în creaţia dostoievskiană, frumosul este valoarea imanentă, care unifică meandrele compoziţionale, sistemul de construcţie şi de distribuire a personajelor şi situaţiilor, comunicînd în toate straturile operelor mari şi ale microromanelor. Romanele şi povestirile pe care le comentează aici se aşează într-un edificiu polistratificat/ fiecare strat, de la suprafaţă spre nivelul de profunzime, nu se abate de la principiul constructiv care dă coeziune întregului – nevoia de frumos. Organicitatea expunerii hermeneutice este cea care asigură demonstraţiei estetice convingerea că, pentru Dostoievski, în plan ontologic, valorile supreme sînt viaţa omului („viaţa vie”), libertatea, poporul şi umanitatea întreagă; iubirea este valoarea morală supremă, alături de valoarea estetică (frumosul). Ideea centrală a cărţii poate fi sintetizată astfel: idealul (estetic) şi credinţa în ideal (etic) sînt interconectate. Frumosul şi Binele se întrepătrund în opera dostoievskiană.

Mitul literar şi motivul – nu numai literar – sînt termeni frecvent puşi la lucru în studiile sale de poetică, nu numai şi nu neapărat dostoievskiană. Din nevoia de mai multă claritate în înţelegerea conceptelor fundamentale, iese cartea profesorului, aplicată teoriei (teoriilor) estetice şi poetice, de la poeticele antice şi până la şcoala formală rusă: Frumosul pur. Poetici clasice şi moderne (din anul 2000). Teoreticianul urmăreşte să aducă limpeziri tot în sfera frumosului imanent, obsesia majoră a cărturarului în tot ce scrie şi apără – ori dezaprobă – public. Oprirea specială asupra contribuţiei lui D. Caracostea la constituirea comparativismului ca ştiinţă nu este întîmplătoare la teoreticianul Albert Kovács. De la prima carte şi până la ultima se poate observa efortul de a da contururi noi autorilor discutaţi, cu ajutorul uneltelor pe care comparativismul le pune la îndemână. Secţiunea Secvenţe de poetică comparată, în cartea din 1987, descoperă înrudiri spirituale între prozatori de primă mărime, în ciuda opoziţiei de tipologii artistice. Din această nouă perspectivă, Cehov şi Dostoievski prezintă ipostazieri la polifonismul (bahtinian), consubstanţial pentru Dostoievski – arată profesorul, împins spre obiectivitate narativă (polifonism inautentic) la Cehov. Dar preferinţa pentru comparativismul bine strunit, cu folos maxim pentru analiză, se lasă ghicită în exemplarele studii din volumul Quo vadis homo?, cu referire la Goethe şi Dostoievski : Ivan Karamazov: Faust ori Mefisto? După destule încercări, unele destul de convingătoare în sfera analizei de tip comparativist, cărturarul optează pentru consonanţe – nu influenţe, nu împrumuturi/ răsfrîngeri ale unor motive, ci elaborarea/transformarea motivelor de la un mare creator la altul, fără ca aceştia să aparţină aceleiaşi tipologii artistice. Transformarea, atât de productivă pentru înţelegerea Karamazovilor, se deduce din prezenţa asocierii-contrastului de motive, legea fundamentală, conchide profesorul, după care se conduce poetica lui Dostoievski. Dacă Ivan Karamazov prezintă afinităţi cu arhetipurile lui Faust şi Mefisto, „figura lui Ivan poate fi definită ca reunire, contopire a tipurilor lui Mefisto şi Faust într-o unitate tipologică nouă”. Şi într-o altă parte citim: „Ivan este un tip de referinţă al literaturii universale, el este identic doar cu sine însuşi. El nu este nici Diavolul, nici Mefisto, nici Marele Inchizitor. El este mult mai aproape de Faust, dar nici Faust nu este”. Studiile Montaigne şi Dostoievski, Don Quijote şi Prinţul Mîşkin împlinesc sensul ontologic al operei dostoievskiene, convingîndu-ne pînă la capăt de avantajele demersului critic, purtat în înaltul unei exegeze care consacră un exeget de talie universală. Eseurile şi studiile, lucrările de teoria şi estetica artei, la care se adaugă numeroasele comunicări susţinute la manifestările ştiinţifice internaţionale mărturisesc aceeaşi febră a căutării de valoare arhetipală, care să dea sens vieţii omului.

O scurtă discuţie, într-un plan apropiat, se impune aici. Există cărţi de critică literară şi eseistică românească admirabil scrise, importante pentru spiritualitatea românească, dar interesul pe care îl suscită vizează receptarea unei literaturi în cadrul literaturii-ţintă. Sînt şi cărţi – despre Dostoievski – ce depăşesc hotarele a două ţări prinse în dialog. Sîntem convinşi că cele două cărţi, despre care în publicistica din România s-au scris lucruri substanţiale, au ascendent faţă de scrierile care contează în înţelegerea felului în care a fost şi este receptată opera lui Dostoievski la noi în ţară. De lucrările /studiile cu ecou regional se detaşează prin anvergura ideilor, plasîndu-l pe autor pe magistrala exegeţilor lumii, care au un cuvînt capital de spus în materie de Dostoievski.

Din seria lucrărilor cu ecou circumscris unui anume spaţiu se desprinde şi o carte de o factură specială, datorată lui Valeriu Cristea – Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (în două volume). Prea puţin luată în seamă la noi, monumentala lucrare – unicat în lume! / a lui Valeriu Cristea este relevată într-un capitol din volumul despre ontologia dostoievskiană; locul şi însemnătatea Dicţionarului în exegeza lumii interesate de Dostoievski au fost, în mai multe rînduri, susţinute de Albert Kovács cu devoţiune exemplară de în faţa specialiştilor la cîteva reuniuni internaţionale. Şi totuşi, Dicţionarul rămâne inaccesibil lecturii străinilor – institutele publice cu obligaţii de difuzare a culturii române peste hotare nu se grăbesc să traducă originala operă critică într-o limbă de circulaţie, nu se grăbesc, prin urmare, să aducă notorietatea pe care o merită cartea lui Valeriu Cristea – şi cultura română – în străinătate.

Merită remarcată o realitate – chiar şi atunci cînd scrie despre alţii mari creatori, modelul Dostoievski străjuieşte din umbră, ca termen de referinţă. Cu un entuziasm pe care obstacolele nu l-au putut ştirbi, profesorul Kovács, alături de Elena Loghinovski şi un grup – restrîns – de colaboratori devotaţi cauzei s-au avîntat cu superbă angajare în elaborarea a două lucrări de factură enciclopedică: ultimele cărţi despre Lev Tolstoi în spaţiul cultural românesc (Anno domini 1854. Lev Tolstoi la Bucureşti. Jurnal. Corespondenţă. Mărturii (din 2013) şi Lev Tolstoi în România. Integrarea dialogală a operei (din 2014), scoase la Editura Est-Vest din Bucureşti cu preţul unor substanţiale eforturi financiare şi intelectuale. Acoperind pentru câteva decenii de acum înainte, o sferă de cercetare în domeniul istoriei literare şi culturale, ce ar fi rămas, fără tenacitatea profesorului Albert Kovács, pe nedrept ignorată, cele două cărţi – testamentare pentru opera cărturarului– lasă să se ghicească în stratul de adîncime perpetua confruntare cu paradigma Dostoievski. În două volume, admirabil ilustrate de fotografii şi imagini de epocă rarisime, au adunat pagini de jurnal, corespondenţă de la anul 1854, mărturii documentare, traduse din rusă şi franceză, într-o ediţie alcătuită de Albert Kovács, ediţie menită să rămână ca atestare a devoţiunii exemplare pentru cultura mare a lumii, la împlinirea unui secol de la moartea Titanului de la Iasnaia Poleana. Prolog, ultimul text elaborat de profesor, pe care acesta a apucat să şi-l vadă tipărit, este un studiu despre cariera românească a operei tolstoiene, de la culegerea de Opere în 14 volume, apărute în traducere românească între 1953 şi 1956, excepţională ca valoare a tălmăcirilor şi ca selecţie de texte reprezentative. Cele două iniţiative de amplă deschidere culturală merită elogiul necondiţionat al iubitorilor de frumos, ca şi comentariul avizat al cunoscătorilor.

Pentru a evita orice nedumeriri, editorul şi autorul Prologului se simte obligat să ne prevină asupra raţiunilor pentru care doi importanţi critici şi istorici literari, semnatari ai unor studii, cărţi şi eseuri despre Lev Tolstoi lipsesc din lista celor selectaţi cu texte reprezentative. În acest context, credem că se supralicitează „vina” lui Ion Ianoşi (nereceptiv la nuanţe care ar ţine de poetica textului), Din păcate, rigorismul excesiv, cu care îl elimină dintre autorii antologizaţi pe Ion Ianoşi, dar şi pe G. Călinescu (articolul despre personajul Anna Karenina), distonează cu tonul elevat, înalt ştiinţific al discursului critic. Oricât de justificat ar fi dezacordul de opinii dintre cei doi cărturari, nu le agream absenţa din enciclopedie. De altfel, dezacordul de păreri în privinţa nevoii de abordare poetică se lăsa observat şi în studiile – polemice – ale lui A. Kovács despre Dostoievski. În plan gnoseologic, autorul Poeticii lui Dostoievski se pronunţă în chestiunea răului, decurgînd din „cunoaşterea sfâşiată”, argumentînd ideea-forţă că binele şi răul, la creatorul Dostoievski, se lasă delimitate fără greş, cu condiţia de a înceta să mai identificăm personaje-purtătoare de cuvînt ale ideilor autorului (existenţialiştii ruşi de la începutul secolului XX excelau în această eronată recunoaştere), acolo unde, de fapt, funcţionează arta separării vocilor aparţinînd naratorilor şi eroilor de vocea autoritară a autorului. Reputatului filozof şi eseist Ion Ianoşi, care s-a aplecat cu talent şi pasiune asupra scrierilor celor doi mari ruşi – Dostoievski şi Lev Tolstoi, polemistul Albert Kovács îi reproşează prea aspru alinierea la discursul filozofilor ruşi trăitori în exilul post 1917, distribuţia nejustificată a binelui şi a răului la eroi ce împărtăşesc sau nu valorile în care Dostoievski credea cu ardoare. Excesivul rigorism aplicat unor nume mari devine de înţeles, dacă acceptăm înfrigurarea celui care simte că timpul, în privinţa sa, nu mai are răbdare. El, cărturarul prins în atîtea proiecte, trebuie să le ducă la capăt. La apusul vieţii, profesorul înfiinţa o o editură şi o fundaţie culturală, mai întemeia Asociaţia Dostoievski, pe care o va afilia la Societatea Internaţională Dostoievski, iniţiative care, la data cînd se anunţă, par proiecte imposibile, în absenţa unor semnificative sponsorizări. Dar iată că întîlnirile internaţionale aduse la Bucureşti şi în Bănie se succed într-o cadenţă care pare fantastică, convocînd personalităţi ale vieţii culturale şi artistice mondiale onorează întîlnirile care au loc sub deviza Cultura şi civilizaţia europeană, unitate, unicitate, deschidere. Pe lîngă cele două volume consacrate lui Lev Tolstoi, Editura Est-Vest scoate alte trei cărţi de o ţinută ireproşabilă: Puşkin universal, Eminescu universal şi Dostoievski şi romanul românesc.

Polemist neostoit, Albert Kovács este o prezenţă care, la simpozioanele Societăţii Internaţionale Dostoievski, tulbură monotonia expunerilor cuminţi, vrea să-şi convingă oponenţii de adevărurile sale. De la început, s-a angajat într-o investigaţie primejduită de bibliografia uriaşă ca număr de titluri şi ca prestigiu ale numelor contribuabililor ştiinţifici. Intuieşte fără greş valoarea, nu se lasă copleşit de întinderea literaturii critice adunate în timp şi, în contextul favorizat de serioase revizuiri de paradigmă critică, avansează idei care răstoarnă judecăţi (prejudecăţi) bine înfipte în mentalul colectiv. Prin tot ce a făcut, Albert Kovacs s-a angajat cu toate puterile sufletului să străbată suişurile şi coborîşurile creaţiei, pentru a ajunge la esenţa operei dostoievskiene, la frumosul pur, dezbărat de tezisme şi false impresii.

Revista indexata EBSCO