Aug 27, 2015

Posted by in Consemnari

Valeriu D. COTEA – Dumitru D. Rãdãuceanu

În al şaselea deceniu al veacului trecut, mai exact prin 1956-1957, cînd l-am întîlnit prima dată pe Dumitru D. Rădăuceanu, am avut impresia că fac cunoştinţă cu triada unei existenţe fericite, ale cărei însemn erau vitalitatea revărsîndă, expresie a unui trai îndestulat şi a unei dispoziţii active. Nu m-am înşelat, căci şi în prezent, după curgerea a zeci de ani, omul arată admirabil, dar mai ales a dobîndit o sumă de prestigioase calităţi, care-l recomandă drept una din carismaticele personalităţi ale domeniului său, precum şi ale urbei căreia îi aparţine.

Provine dintr-o cunoscută familie botoşăneană de viţă veche, originară din Maramureş, de unde însă aceasta pleacă şi se stabileşte vremelnic, în secolul al XV-lea, la Rădăuţi, iar de aici în zona Botoşanilor unde i se spunea Rădăuţeanu pentru ca, în secolul XVI familia să fie catagrafiată sub numele Rădăuceanu, păstrat şi în prezent.

Dumitru D. Rădăuceanu a venit pe lume în al patrulea deceniu al veacului douăzeci, la 10 ianuarie 1933. Tatăl, Dumitru C. Rădăuceanu, preot în localitatea natală, comuna Dumbrăveni, judeţul Botoşani, a slujit la biserica Adormirea Maicii Domnului, construită încă în 1803 de vestita familie Balş. În cei 185 de ani care au urmat după construcţie, biserica a fost întreţinută, reparată şi consolidată periodic. Este pictată abia în 1988, cînd preot paroh era Dumitru C. Rădăuceanu, tatăl lui Dumitru D. Rădăuceanu. Mama, Ana I. Rădăuceanu (Dimitriu înainte de căsătorie), casnică, era din aceeaşi localitate.

Dumitru Rădăuceanu îşi aminteşte cu emoţie de copilărie, perioada cea mai fericită din viaţa omului în general, cînd a beneficiat de toate miracolele naturii şi răsfăţurile familiei, mai ales că această etapă a coincis cu perioada interbelică, cunoscută drept cea mai fecundă din istoria ţării noastre. De unde, probabil, şi regretul că a durat prea puţin…

Şcoala primară (1940-1944) a urmat-o în localitatea natală, avînd ca învăţător pe Natalia Busneanu, memorată ca o adevărată Doamnă, formată în spiritul „şcolii lui Spiru Haret şi a lui Dimitrie Gusti“, care fusese şi învăţătoarea mamei sale.

După cele patru clase primare devine elev la prestigiosul liceu „August Treboniu Laurian“ din Botoşani, impunîndu-se încă de la început în grupul de elită al clasei. La această reuşită o contribuţie esenţială a avut-o formaţia primită de la profesorii săi. Dintre aceştia Dumitru Rădăuceanu evocă cu aleasă preţuire pe profesorul de limba română, N.N. Răutu, un intelectual de mare clasă, posesor al unei biblioteci unicat pe atunci. Era fiul profesorului N. Răutu, tot de limba română, unul dintre fondatorii Liceului Laurian. Şi tot de la limba română i-a rămas amprenta însuşirilor profesorului Andrieş, tatăl poetului şi dramaturgului Andi Andrieş.

Liceul Laurian de altfel, aşezămînt cu statornic renume, a lăsat în memoria elevilor săi imagini de neuitat ale unor profesori tobă de carte, deveniţi referinţe perpetue. De aici şi respectul religios cu care Dumitru Rădăuceanu evocă suita dascălilor generaţiei sale, fie că e vorba de matematică (profesorii D. Schmidt, I. Ionescu, Nina Melniciuc sau Manole, care întors de pe front cu o proteză la mîna stîngă… de care se folosea atunci cînd un elev nu era pregătit), fizică (prof. Nicoleta Dunaevschi şi Petrovanu), chimie (prof. Novosinski, foarte bine pregătit dar sever), ştiinţe naturale (prof. Remus Cehovschi, cu studii în Polonia, un îndrăgostit de disciplină, chiar dacă era un mare iubitor al lui Bachus), istorie (prof. Chichifoi, un bucovinean plăcut, cu studii la Cernăuţi, deosebit de sever, pretinzînd elevilor să memoreze foarte multe date din istorie şi în mod deosebit din istoria antică) sau limba franceză (domnişoara Siby, doamna Andrieş, soţia profesorului de limba română), domnişoara Crudu, fiică a profesorului Crudu, mulţi ani director al renumitei Şcoli Normale din Botoşani), toţi consideraţi glorii ale învăţămîntului botoşănean.

Pornit în căutarea unui rost ca fiu de preot într-un regim ostil bisericii, încercările lui Dumitru Rădăuceanu de a se forma profesional, de a se împlini ca om n-au fost nici puţine, nici uşoare. După mai multe tentative la facultăţile de teatru, istorie şi medicină, Dumitru Rădăuceanu reuşeşte admiterea la Institutul politehnic „Gh. Asachi“, Facultatea de mecanică. Despre el am auzit prima dată de la marele profesor Nicolae Popinceanu: „Rădăuceanu Dumitru este un student strălucitor, păcat însă că e fecior de popă“. Cu acest „păcat“ absolvă totuşi facultatea, ca şef de promoţie, în 1956, cu Diplomă de merit – Roşie.

Eminenţa absolvirii Dumitru Rădăuceanu o datorează desigur înzestrării sale, deopotrivă însă, după propriile mărturisiri, şi profesorilor care l-au format şi cărora le păstrează sentimente de adîncă preţuire pentru calitatea cunoştinţelor lor şi atributele comunicării acestora, pentru interesul constant faţă de devenirea tinerilor studenţi. O profundă admiraţie exprimă astfel Dumitru Rădăuceanu pentru profesorul Arsenie Oprea, reputat matematician şi dotat didact, foarte corect în aprecierea discipolilor, de o rară eleganţă comportamentală şi vestimentară. Cu multă preţuire este evocat, de asemenea, profesorul Toma Farcaş, profesorul Nicolae G. Popinceanu, iubit şi respectat de toţi studenţii, al cărui curs de remarcabil nivel academic a lăsat urme adînci în formarea profesională a tuturor tinerilor. Alte nume, rostite cu aleasă consideraţie, sînt ale profesorilor Cezar Bude, excelent specialist în „Teoria aşchierii, scule şi dispozitive“, şcolit în Franţa, Cristian Linde, recunoscut specialist în Maşini de ridicat şi transportat, autor al unor importante cărţi din branşa sa, şi al profesorului Gheorghe Caşler, profesionist unanim apreciat, dar tot unanim reprobat pentru înfeudarea sa ideologiei timpului. Din nefericire, cedările profesorului Caşler s-au răsfrînt şi asupra fiului de preot Dumitru Rădăuceanu. Aplicînd obedient imperativele luptei de clasă, profesorul Caşler împreună cu conferenţiarul Răileanu şi cu prof. Eugen Popa, titularul disciplinei de Organizare a întreprinderilor, l-au exclus temporar din învăţămînt pe Dumitru Rădăuceanu, în ciuda excelentei sale pregătiri.

În 1960, Dumitru Rădăuceanu îşi întemeiază o reuşită familie, plină de armonie şi de moralitate profundă. Soţia sa Maria-Elena, înainte de căsătorie Vlasie, de profesie inginer mecanic, făcînd constant abstracţie de importantele funcţii ale soţului, a impresionat totdeauna printr-un comportament manierat, reţinut, discret, de adevărată doamnă, îndeplinindu-şi totodată cu devotament şi dăruire îndatoririle de soţie şi mamă.

Cei trei copii, îmbrăţişînd profesia bunicului pe linie maternă, sînt medici. Doi dintre ei au fost atraşi în marele exod către Apus: Ana-Maria în Italia, Ştefan-Dumitru, în Anglia. A rămas în ţară Ilinca-Teodora, conferenţiar universitar la Facultatea de medicină din Iaşi.

Nefiind acceptat în învăţămîntul universitar din aceeaşi cauză, a originii, Dumitru Rădăuceanu ocupă prin concurs un post la „Institutul de Proiectări Chimice IPROCHIM”, Filiala Iaşi, iar în decursul anilor trece succesiv prin toate func?iile, de la inginer proiectant pînă la director. În aceste funcţii, Dumitru Rădăuceanu, dotat cu un fecund spirit inventiv a proiectat, singur sau în colaborare, utilaje, echipamente, linii şi instalaţii aferente în industria chimică, petrochimică şi alimentară din ţară şi de peste hotare. Parte din proiecte au fost întocmite cu firme străine, din Germania, Elveţia, Polonia, S.U.A.

O anume fibră înăscută de conducător, o inteligenţă îndelung exersată, i-a avantajat succesele. A fost constant încredinţat că asumarea unei anume misiuni e lege. Ştia să-şi respecte angajarea, ştia să deschidă uşi ce păreau definitiv ferecate. Cînd era director la IPROCHIM, instituţia avea o prestanţă unică între unităţile ieşene similare.

Cum sînt unul care a bătut şi la uşa altor instituţii din ţară similare IPROCHIM-ului, unde directorii afla?i în situaţia de a lua o decizie adoptau atitudinea unui jucător de şah, care înainte de a face o mişcare importantă studiază îndelung variantele ce-i stau la dispoziţie, directorul D. Rădăuceanu, într-o asemenea ipostază, făcea o scurtă dezbatere substanţială, la obiect cu doi-trei colaboratori alegînd într-un timp record cea mai judicioasă soluţie. O minte mobilă, oportun asociativă şi disociativă, o intuiţie pătrunzătoare, o viziune cuprinzătoare a realităţilor au fost totdeauna factorii care au decis succesele lui Dumitru Rădăuceanu. Această dotare mentală îi era dublată de o fire luminoasă, veselă, generoasă, de o înţelegere laxă a subalternilor, a situaţiilor delicate. Susţine total idea că un conducător lipsit de generozitate e o catastrofă. Depăşirea limitelor însă nu era tolerată, ironia sa sever muşcătoare restabilea totdeauna adevărul, demnitatea, reechilibra bunul simţ, civilitatea.

Răspunderea, seriozitatea, meticulozitatea susţineau constant competenţa cu care Dumitru Rădăuceanu trata problemele îndatoririlor sale profesionale, însuşiri care de-a lungul carierei i-au adus meritata apreciere a colegilor şi superiorilor. Unul dintre colegii cei mai apropiaţi şi apreciaţi de Dumitru Rădăuceanu pentru superioarele atribute profesionale şi intelectuale a fost, trebuie spus, profesorul Mihai Gafiţanu, care i-a fost deopotrivă coleg, prieten, sfătuitor şi susţinător în tot ce a gîndit şi realizat şi căruia îi păstrează o statornică preţuire, afecţiune şi recunoştinţă.

Amplă şi complexă a fost şi activitatea ştiinţifică a lui Dumitru Rădăuceanu, pe care a efectuat-o dintr-o evidentă nevoie interioară a devenirii proprii şi a dialogului înnoitor cu profesia, cu profesioniştii, cu dinamica domeniului.

Nefiind cunoscător în materie, nu pot aprecia rezultatele activităţii ştiinţifice a lui Dumitru Rădăuceanu. Preluînd însă numeroasele referinţe ale unor specialişti la contribuţiile sale, le reţin ca fi unanim recunoscute drept un aport important în domeniu. Sînt citate astfel: „Studiul caracteristicilor zgomotului şi vibraţiilor rulmenţilor“; „Influenţa variaţiilor de sarcină şi viteză asupra spectrului de zgomot“; „Controlul etanşeităţii la utilajele supuse presiunii din industria chimică“; „Metode de control al înbinărilor sudate cu raze X şi gamma“, „Mase plastice şi protecţii anticorosive“.

În calitate de cadru didactic universitar, D. Rădăuceanu a fost considerat pe bună dreptate, cred, un profesor atipic: nu lua prezenţa, nu-l interesa ora la care vin şi pleacă colaboratorii, într-un cuvînt nu gîndea numai în alb şi negru. Avînd harul vorbirii, al expunerii, înzestrat să creeze o atmosferă destinsă, orele sale de curs ieşeau din tiparele obişnuite; Dumitru Rădăuceanu cultiva maniera colocvială, dialogată a predării moderne, cu efecte favorabile asupra prezenţei participativ creatoare a studenţilor. Şi-a cîştigat relativ repede un prestigiu binemeritat printre cadrele didactice titulare, iar studenţii îl situau fără ezitare în categoria elitei universitare. Prin felul său deschis, de o rară naturaleţe, permanent disponibil, Dumitru Rădăuceanu era vizibil admirat de studenţi şi de confraţi. Fără a se cantona strict în specialitate, inspira studenţilor încredere în posibilităţile lor şi dorinţa ca, în afara strict a domeniului, să aibă şi cît o mai solidă cultură generală.

Un succes notabil al profesorului D. Rădăuceanu îl constituie numeroasele manuale şi cursuri universitare cu bogate referinţe bibliografice de specialitate. Dintre acestea cităm: Precizia organelor de maşini, Reductoare cu angrenaje, Încercarea materialelor – vol. 1-3 –, Organe de maşini – vol 1-2 –, la acestea din urmă figurînd ca prim autor, coordonator sau colaborator.

Cu ani în urmă, întîlnindu-l după un examen, mi-a destăinuit, destul de dezamăgit, că studenţii sînt din ce în ce mai slab pregătiţi. La fireasca mea întrebare, dacă au ratat mulţi, răspunsul a fost „tip Rădăuceanu“: „Le-am dat drumul la toţi, că alţii mai slabi conduc treburile ţării“. Răspuns numai aparent hazos, în fondul lui de fapt extrem de grav, vizînd sever nivelul precar al guvernanţilor, sursă a dezinteresului tineretului pentru o temeinică pregătire!

După revoluţie, cooptat în politică, Dumitru Rădăuceanu şi-a păstrat corectitudinea şi spiritul critic, calităţi cu care nu a cedat diferitelor aranjamente abuzive sau manevre josnic interesate, atitudine pentru care s-a bucurat de stimă şi recunoştinţă. Din babilonia tranziţiei, are marele merit că a ştiut să selecteze ceea ce era absolut necesar dezvoltării prezente a ţării. S-a implicat iniţial în bătăliile politice importante, unde s-a impus prin justeţea atitudinii şi argumentelor. Era mereu nemulţumit că, aşa cum stăteau lucrurile, se acorda prea mult unora în detrimentul majorităţii. Treptat însă, felul său de a fi drept, direct, deschis, critic a început să incomodeze spiritele înguste mai ales, atrăgîndu-şi chiar unele reprobabile răzbunări. Refuzînd să-şi încalce principiile, conştiinţa, consecinţele n-au întîrziat să fie tot mai vizibile şi simţite, de unde nevoia unor noi opţiuni.

Dacă ar fi să-mi spun părerea, Dumitru Rădăuceanu a greşit cînd, părăsindu-l pe Ion Iliescu, a optat pentru Petre Roman, un „bun“ politician, dar nu un la fel de mare caracter, de unde, probabil, nu puţine şi deloc agreabile surprize ce s-au succedat. Dumitru Rădăuceanu are însă marele merit că s-a străduit şi a reuşit să se menţină cît mai mult posibil într-un autoregim de francheţe a opiniilor, a unei atitudini şi a unor acţiuni sociale departe de extremele antiumane.

Curînd, Dumitru Rădăuceanu realizînd, în urma nedreptelor lovituri primite, cît de incomod devenise puternicilor zilei prin natura sa neobedientă, nonconformistă, inaptă concesiilor, comenzilor, compromisurilor celor mai aberante, s-a retras din politică. Cu capitalul său de luciditate a înţeles că nu se poate birui mereu. Şi-a păstrat însă tonusul viguros, spiritul frondeur, apărîndu-şi liberalismul ideilor, nevoia de prestanţă, fără de care, crede neclintit, societatea nu are vertebraţie.

Din 1967 pînă prezent, Dumitru Rădăuceanu este epitrop (administratorul averii parohiale) al bisericii „Sf. Nicolae“ din Copou, apoi membru în Consiliul mitropolitan din 1988 pînă în prezent, membru al Consiliului Patriarhal (1989-2004); îmi amintesc cu plăcere că la alegerea epitropului din 1967, enoriaşii l-au decretat pe Dumitru Rădăuceanu ca unic reprezentant al lor, în mod absolut spontan, probă a recunoaşterii autorităţii morale şi spirituale de care se bucura în comunitatea respectivă. Anual enoriaşii parohiei ascultă alături de predica părintelui paroh dr. Vasile Vaida despre Sf. Nicolae, patronimul (hramul) bisericii, şi expunerea profesorului dr. Rădăuceanu despre Nicolae Iorga, unul din principalii ctitori ai bisericii din Copou. Atractive, diferite de la un an la altul, îmbrăcate într-o mireasmă duhovnicească şi învăluite de atmosferă ieşeană, cred că înmănuncherea acestora într-o carte, avînd ca autor pe prof. dr. D. Rădăuceanu, le-ar ridica şi mai mult valoarea – scripta manent.

Preţuieşte slujbele şi în general ritualurile religioase care reuşesc să creeze în sufletele credincioşilor o stare de evlavie, de pioşenie, de înaltă înălţare sufletească. Îi plac şi predicile, dar în doze mici.

Părăsind politica, Dumitru Rădăuceanu a rămas predominant un om de carte şi un observator critic. Bucuria de a trăi cu cărţile şi prin cărţi este un continuum al vieţii sale. Lecturile îi dinamizează fiinţa, îi incită curiozitatea, îi multiplică întrebările, lecturile înseamnă pentru el, cu alte cuvinte, tot atîtea ferestre deschise către mereu altceva… Şi un observator critic spuneam, în sensul că Dumitru Rădăuceanu dorind, după atîtea decenii de limitare, o renaştere etică şi spirituală a societăţii noastre, urmăreşte atent şi critic să vadă făcînd toţi cîte ceva, acţionînd în sensul prefacerilor rîvnite. Atitudinea critică este şi ea o modalitate de participare activă la viaţa socială, care impune respectul.

La emoţionanta aniversare a celor 80 de ani, îi doresc lui Dumitru Rădăuceanu, prieten devotat, de o rară cordialitate şi generozitate, viaţă lungă să-şi vadă speranţele împlinite, asigurîndu-l că acestea sînt şi ale noastre. O caldă şi afectuoasă îmbrăţişare prietenească.

Revista indexata EBSCO