Aug 27, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrţilor

Florin Dochia, Ferestre spre curtea interioară (elegii reconstruite), Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2015, 120 p. poezia lui Florin Dochia, poet de o bună calitate lirică, are ceva livresc în carnea ei, ceva, parcă destul de căutat, ca şi cum ar dori să strunească pînă la sacrificiu emoţia. Florin Dochia îşi construieşte fiecare poem – elegie, din cele capitol: Sosirea lui Godot – elegii reconstruite, Cîntele pentru Inanna, …şi a fost seară şi a fost dimineaţă şi cafeaua din zori – elegii citadine, cu multă atenţie, apelînd mereu la detalii, ca şi cum ar regiza un film: Am chemat întunericul şi l-am închis în mine spune el, pregătind ritualul plecării dimineaţa la pescuit, seara la vînătoare ştiind esenţialul unei relaţii de iubire. Tu păstrezi pe noptieră, un biet glob/ de cristal.// În tîrgul de vechituri, ţi-am spus că sînt fenomenal, este modul de a se individualiza al său. Apelul poetului la re-aşezarea lucrurilor într-o ordine pe care doar el o are atunci cînd este un glob de cristal şi cînd se află în tîrgul de vechituri ceea ce actualizează şi acutizează drama existenţială făcînd-o o adevărată reflexie spre trecut în ochiul de ape pline de capcane. Drama trecerii timpului şi-o asumă cu discreţie pentru că ştie că o lume se va naşte – în ea noi nu vom mai fi/ e frig şi ne păzeşte doar astrul argintiu/ tu mă cuprinde-n braţe, curînd îţi voi lipsi rugîndu-şi iubita ca tu-n braţe mă ascunde de-nfometatul corb, aluzia fiind evident la Corbul lui E. A. Poe, acel uriaş Cronos. La Florin Dochia poezia este o continuă oscilaţie între eminescianism şi bacovianism, oscilaţie care dă savoare versurilor sale. În poemele sale vin vulpile flămînde să afle secretul scris/ pe o piele de ied, piele de ied care este, de fapt, conştiinţa lui de scriitor. De aici şi nota de livresc ce se degajă din poezia sa, livresc la care făceam aluzie încă de la începutul acestui comentariu. Preocupat de împlinirea lucrurilor bine făcute dar şi de perisabilitatea lor, el simte durerea aproape fizică, atunci cînd îşi dă seama că Numele tău are deja sunetul numelui meu/ Al numelui meu pe care nu-l va mai spune/ nimeni. Poet viguros, uneori livresc pînă la excesiv, alteori frust, Florin Dochia, situate în prima linie a poeziei optzeciste, cu o uşoară şi benefică alunecare spre generaţia şaptezeci, ştie să-şi privească sufletul prin Ferestre spre curtea interioară, a sufletului său dar şi a cititorului, făcîndu-l părtaş la acest spectacol ritualic.

 

Marin Ifrim, Cu vaporul prin deşert, pamflete politice, Editura eLitera, Bucureşti, 2014, 268 p.

Consistentul, şi la propriu şi la figurat, volumul de pamflete politice Cu vaporul prin deşert reliefează forţa de a surprinde, mai mereu, esenţialul, din politica românească, de către Marin Ifrim – poet, prozator, critic literar, animator cultural în zona Buzăului şi un atent, lucid dar şi acid pamfletar. El îşi pune în valoare, la o intensitate maximă, forţa creatoare, construind în aceste, cel mai adesea „scurtissime tablete”, scene din viaţa de zi cu zi, scene din viaţa publică desfăşurată în Piaţa Mare, într-un anume fel, cu poalele în cap, aşa cum se întîmplă în România contemporană, unde aşa zisa democraţie este peste tot la ea acasă. După lectura acestei cărţi ai sentimental că de fapt asişti la un spectacol de teatru, un spectacol, adesea grotesc, dar şi cu multe accente de reală tristeţe, mai ales atunci cînd pamfletarul scrie despre elitele româneşti, despre modul cum sînt tratate, despre modul cum sînt bagatelizaţi scriitorii şi intelectualii de reală valoare de către unii, aşa zişi lideri de opinie, formatori de gusturi şi de păreri, adevăraţi guru de mahala, să nu le spunem de-a dreptul informatori pentru a ne situa în imediata apropiere a spuselor autorului acestei cărţi. Sigur că multe dintre opiniile lui Marin Ifrim pot fi amendate ca opţiune, dar nu se poate trece peste modul în care sînt scrise. Regizor foarte bun, se vede uşor că a lucrat în teatru, el aranjează, cu entuziasm, fiecare scenetă, îi dă amploare, dramatism şi şarje de relativ umor. Mai mereu vulcanic, asemenea tatălui care ziua îşi ceartă copiii, dar îi sărută în somn parcă de teamă să nu-şi piardă autoritatea, Marin Ifrim se ia la trîntă cu potentaţii zilei cu nonşalanţă, fără a ţine cont de riscurile ce s-ar putea ivi. De la Ion Iliescu la Emil Constantinescu, în politică, de la N. Manolescu la Al. Ştefănescu şi M. Cărtărescu sau Patapievici, A. Pleşu şi Liiceanu, în literatură, fiecare în parte, şi uneori în comun, „actanţii”, eroi de carton, sînt luaţi, pe bună dreptate, la bani mărunţi de Marin Ifrim, pe bună dreptate şi cu suficiente argumente întemeiate. Asemenea demers l-am practicat şi eu şi de aceea cunosc destul de bine acest mecanism. Aproape zece ani am publicat zilnic, bisăptămînal sau săptămînal, astfel de tablete, pe care le-am adunat în volumul în curs de apariţie, Oglinda retrovizoare. Am fost, pe rînd, lăudat, dar şi blamat (să nu spun chiar ameninţat), de eroii mei, aşa cum cred că se întîmplă şi cu Marin Ifrim. Am scris pînă am obosit. Mi se umflaseră degetele de la scris (eu scriu întîi pe hîrtie, cu pix-ul şi apoi la calculator. Tradiţionalist, ce mai!), apoi… eroii noştri, cel mai adesea trăiesc după proverbul: Cîinii latră, caravana trece. Cu sau fără tabletele noastre… circul continuă într-o Românie tot mai sleită, dar plină de umor… negru. Cartea lui Marin Ifrim trebuie citită pentru calitatea scrisului său, pentru cascadele de comparaţii şi metafore, de sarcasmul dens, de umorul fin dar şi de nota de profundă tristeţe ce se poate devoala din paginile atît de dense. Aş vrea să remarc în aceste rînduri, spre lauda poetului şi jurnalistului Marin Ifrim, modul exemplar în care se ocupă de unul dintre cei mai mari poeţi români, Ion Gheorghe, cel uitat de aproape toată lumea şi în mod special de cei care se consideră diriguitorii autorilor în aşa-zisele Istorii literare, din care, cu o tenacitate de nedescris, este omis şi mai ales uitat. Este una dintre cele mai mari nedreptăţi care se face la adresa unui poet de mare valoare, dovedindu-se a nu ştiu cîta oară, că nu ştim să ne preţuim valorile. Remarcabil este gestul lui Marin Ifrim, cel care ne dovedeşte că omenia şi respectul faţă de marile valori nu a murit, deşi unii, vor să fie altfel.

 

Cornel Paiu, Paznicii pereţilor, secundus (răstimpuri de poezie), Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 1014, 164 p. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Lucian Strochi. Postfaţă de Gheorghe A.M. Ciobanu. Ilustraţii de Cristinel – Ionel Prisecaru.

Preot-cărturar de subţire, cum s-ar putea spune, dar şi pictor, Cornel Paiu, după un debut extreme de promiţător, dar şi de bine primit de critica literară, îşi continuă activitatea poetică publicînd un nou volum de poame, volum care este continuarea celui de debut, intitulat Paznicii pereţilor. Ce se ascunde sub acest titlu? Aluzia, dar şi poemele sînt mărturie la icoanele sfinţilor aşezate pe pereţii bisericilor, icoane devenite adevărate matrici ale creştinismului, adică adevăraţii paznici ai pereţilor spiritualităţii neamului nostru. Cu un profund accent religios, cum este de altfel şi firesc, imnică şi ceremonioasă, poezia sa aduce în prim plan o sumă de precept biblice, aşa cum se poate regăsi şi în volumul anterior, Tabor, înţelegînd că: „n-ai să afli niciodată chipul de-nceput/ întîiul chip,/ oricît te-ai oglindi oricît te-ai ruga bufniţelor nopţii/ oricîtă slavă ai aduce rechinilor adevărului” pentru că adevărul, de fapt, e un prunc inocent, gingaş şi sincer, care de chipuri străine se leapădă totdeauna, aşa cum creştinismul se leapădă de idoli păgîni, de zei şi de alte semene venite din politeism. Lucian Strochi, decodifică din poezia lui Cornel Paiu spectacolul, grandilocvenţa, ritualul spre o „adevărată piesă de teatru, de teatru grec, în care mai avem corul (paznicii pereţilor), protagonistul şi antagonistul, poetul şi personajul constituit de acesta – oarecum autonom”. Se poate lesne observa, din fiecare poem al său o anume tristeţe „litanică şi metafizică” tristeţe care, aşa cum susţine prefaţatorul, cu care nu sînt în totalitate de acord, ne aminteşte de Bacovia. Economia limbajului duce mai degrabă la invocarea unor coduri secrete, coduri pe care le au la dispoziţie doar iniţiaţii, cum ar fi în poemul 1.4. „toarnă în candela numelui nostru/ untdelemn din untdelemnul cărnii tale// (sînt candele mereu aprinse?/ sînt candele mereu stinse?)// toarnă din cupa numelui tău/untdelemn ars” sau cum este poemul 1.52. „vom face din numele tău/ roată// Vom face din numele tău/aripă// vom face din numele tău/ apă//vom face din numele tău/lapte// vom face din numele tău/ vin// vom face din numele tău/ iarbă// vom face din numele tău/ mir/ vom face din numele tău/ roată” şi, astfel, ciclul existenţial se încheie prin această roată, după ce numele devine pe rînd: zbor, înot, hrană, băutură, viaţă veşnică, mîntuire şi apoi iar roată. De remarcat faptul că la această ciclicitate participă cel puţin doi, pentru că poetul spune: vom face din numele tău şi nu voi face. Să fie aluzie la Sfînta Treime? Sînt aproape convins că da şi că această Sfîntă treime constituie de fapt şi sprijinul paznicilor pereţilor pe care îşi întemeiază poezia Cornel Paiu. „Nimic evazionist, ca gînduri, ci e o strecurare din pronaos, spre un Altar tăcut şi nu solar, dar luminat de un astral candelabru – spune Gheorghe A.M. Ciobanu în postfaţa la această carte constatînd că: Poate de aici şi revenirea la acel binom existenţial trup de humă şi altarul din urmă”. Poezia lui Cornel Paiu se detaşează de poeziile altor confraţi care scriu poezie religioasă fără a cunoaşte şi a trăi în profunzime fenomenul, pentru că el ştie să vină din interiorul preceptelor pe care le etalează şi nu să vorbească în versuri despre fenomene exterioare. Această problematică, bine asimilată face în aşa fel ca poezia sa să aibă melosul sacru de care are atîta nevoie poezia religioasă contemporană.

 

Ioan Mititelu, Vis persan, ediţie bilingvă, românoengleză, Editura P.I.M., Iaşi, 2015, 162. P. versiunea în limba engleză semnată de Mariana Zavati Gardner.

Pornind de la cunoscuta interpretare a lui Eusebiu Camilar după Omar Kayam, Ioan Mititelu, cunoscut cititorilor prin proza sa, vine acum cu un „Vis persan” poetic. Cartea de poeme a lui Ioan Mititelu începe chiar cu poemul Vis persan, care este de fapt un adevărat crez poetic, în care el îşi expune intenţia şi demersul poetic, scriind: „Versuri vechi îţi recitam/ La noul han/ Din dealul spart/…/ că timpul nu ne-a-nvins nicicînd”. Poemele se derulează molcom precum „poveştile la gura sobei”, sau ca mărgelele pe o aţă a visului sau într-un rozariu, poveşti de tipul celor spuse de Şeherezada, cea care îşi prelungea viaţa începînd în fiecare noapte o nouă poveste, care reuşea să-i stîrnească interesul regelui persan Shahryan şi astfel reuşea să-şi facă din basm un adevărat dar pentru continuarea vieţii. Tot aşa şi Ioan Mititelu îşi începe un nou poem din cel de dinainte, construindu-şi un castel imaginar pe care îl oferă în dar persoanei iubite, pentru că acest vis persan al lui este forţa creatoare care îi dă ghes. Se consideră de fapt un mesager al acestor sentimente, din dorinţa de a se eschiva, de a nu deveni erou decît prin contaminare: „Demult ştiam că nu-s decît un căruţaş/…/ ce plîng dimineaţa şi seara/ Doar pe versuri de doină”. Conştient că rolul cuvintelor este esenţial în acest mare poem orfic, în această poveste cu prelungiri, autorul spune despre cuvinte: „Cuvîntul oţel, Cuvîntul amnar, cuvîntul flacără făcînd astfel trimitere la cele două ustensile aproape iniţiatice (lipsind totuşi iasca), ustensile care au făcut posibilă evoluţia umană, ustensile generatoare de foc. Fie că este vorba de focul iubirii, de focul împlinirii sau de focul speranţei, poetul simte că toate acestea se împlinesc şi prin cuvinte ,chiar dacă ele sînt spuse: „Cînd tata stătea de vorbă cu lupii”. „Am văzut ţărmul spre seară/ Curăţat de umerii tăi” spune Ioan Mititelu, trasînd într-un anume fel decorul în care se derulează acest vis persan, în imediata apropiere a infinitului, pentru că apa, de cele mai multe ori deschide fereastra spre nebănuitele orizonturi.

Recuzita care însoţeşte acest film oniric, acest vis persan este adeseori simplă şi este compusă din: haină de dor, haină de mort sau haină de ducă, mai ales atunci cînd spune: „Închide-mă-ntre două paranteze/ Secol al meu, nebun fără scăpare”. Aceste haine pe care le îmbracă pe rînd,aşa cum îi solicită scenariul sînt purtate cu multă seriozitate dar şi cu teama de a nu se destrăma pe la colţuri, de a nu-l arăta lumii într-o ipostază care nu l-ar prinde. Asemenea Şeherezadei el îşi construieşte din timp, cu multă migală, şansa de a supravieţui acestui foc mistuitor, acestui foc al jertfirii. Deşi ştie că nu numai haina îl face pe om, totuşi haina poate atrage atenţia în chip fericit iar cuvintele nu devin gloanţe ci mîngîieri chiar şi cînd vorbeşti cu lupii. Poemele lui Ioan Mititelu sînt şiruri de mîngîieri pe care le însăilează cu mult talent.

Pe canavaua cărţii „Silabiseam geana păcatului” spune, căci „Ne-ntoarcem în lumea rostitului”, în acea lume a poveştii şi a visului, învăţîndu-ne că nu există mai de preţ lucru pe lume decît visul” Cînd zorii spun bine venitului” iar „Pe cîmpul acesta zîmbeşte un zeu/ Cedînd ochiul smerit asfinţitului”.

În această frumoasă trăire, Ioan Mititelu se insinuează, povestindu-şi visul său persan alcătuind continuu „calendare despre începuturi/ şi mai ales derulări de zidire”.

Castelul poemelor sale capătă chip luminos lăsîndu-ne pe noi să visăm tot un vis persan, încărcat de broderii metaforice, de sensuri multiple, de trăiri la limita fabulosului.

 

Dionisie Duma, În reflectoarele criticii literare, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2014, 150 p. Prefaţă semnată de Vasile Spiridon.

Prieten şi admirator al poeziei dar şi al omului Nichita Stănescu, prieten cu Ioanid Romanescu şi cu mulţi alţi poeţi din generaţia şaptezeci, Dionisie Duma, poet al locului bine păzit, închis în sine dar şi în conclavul Tecuciului, apare din cînd în cînd, parcă pentru a nu brusca editurile, cu cîte o pată de sînge, de poezie (aşa se intitulează o carte a sa) să ne anunţe că poezia în această urbe este pe mîini bune în preajma lui. Făcînd o adevărată radiografie a liricii lui Dionisie Duma, criticul şi istoricul literar Vasile Spiridon spune în prefaţa la această carte: Întrucît vrea să dea (sau să fie) extemporal la inimă, Dionisie Duma îşi caută pentru volumul Lîngă liniştea inimii, un moto din poezia lui Nichita Stănescu: „Inimă/ fii simplă ca moartea/ Lucrurile simple nu se pot dovedi/ Şi sînt atîţia morţi în jur”. (De altfel în unele dintre poeme, umbra lui Nichita Stănescu bîntuie în preajmă (fără a fi calchiere, spun eu): „E o distanţă/ între mine şi tine./ E un cîntec/ care începe/ nu se ştie de unde”- E o distanţă, sau, şi mai bine,, „Lumina/ curge-ntre noi/ cînd înainte/ cînd înapoi”. Aşadar Dionisie Duma îşi asumă convingerea că poezia îi este zămislită din reflecţia asupra lucrurilor simple ale vieţii, ale celor din jur.(…) nimic mai simplu şi mai clar decît să numeri ceva pe degetele de la o mînă. Este ceea ce face şi Dionisie Duma cînd îşi propune să realizeze bilanţul poetic anual (care pentru unii scriitori celebri se termină ritualic, prin arderea paginilor considerate a fi cele mai bune). „Înainte de toate, spune A. D. Rachieru, delicatul Dionisie Duma este, şi observăm, un devot al poeziei, aparţinînd familiei neoromanticilor”. Iar Ana Dobre constată: „Aerul uşor desuet şi temperatura moderată a flăcării lirice fac din Dionisie Duma un poet atemporal, un trubadur rătăcit într-un timp care a pierdut dimensiunea sentimentalităţii”. Toate aceste opinii, dar încă multe altele sînt inserate în volumul de faţă, un volum despre lirica lui Dionisie Duma în care se mai regăsesc: Laurenţiu Ulici, Daniel Dimitriu, Iorgu Iordan, Victor Sterom Ion Hurjui, Horia Zilieru, Constantin Ciopraga, Marius Manta, Gheorghe Istrate, Cornel Galben, Theodor Codreanu, Ioan Toderiţă, Ion Roşioru şi Aurel Sasu, nume de rezonanţă în critica literară românească, evidenţiind receptivitatea liricii semnate de însinguratul Dionisie Duma, cel care se declară un adevărat parcimonios, scriind doar cîte cinci poeme pe an. Cartea Dionisie Duma – În reflectoarele criticii literare este un bun îndreptar prin hăţişurile liricii sale, un util ghid pentru a putea decripta „lucrurile simple” cum spune într-o poezie, un instrument de lucru pentru cei preocupaţi în viitor de creaţia literară semnată de Dionisie Duma dar şi de modul cum a fost receptată în timp această creaţie. Cel puţin biblioteca tecuceană se poate considera mai bogată cu această carte.

 

Masaoka Shiki, Haiku, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 100 p. Versiune în limba română: Neculai Amălinei. Cuvînt înainte: Marius Chelaru.

 

„Astăzi lumea foloseşte termenul haiku, dar nu a fost totdeauna numit astfel. Sînt varii opinii despre istoria acestui poem. După unii, cel care a compus primul haikai a fost poetul budist Yamazaki Sokan, 1464?-1552, dar Matsuo Basho (1644-1694), poate cel mai important poet al Japoniei, i-a dat strălucire” spune Marius Chelaru, un bun cunoscător al fenomenului numit Haiku, în prefaţa la această carte transpusă în versiune românească de Neculai Amălinei.

Pentru pasionaţii de astfel de poezie, cred că studiul teoretic prezentat de Marius Chelaru drept prefaţă la această carte poate constitui un bun îndreptar, un adevărat ghid despre ce şi, mai ales, cum se poate scrie această pretenţioasă şi atît de gingaşă poezie poposită la noi de pe îndepărtatele meleaguri nipone, acolo unde este de fapt considerată mai întîi o religie şi apoi o desfătare. Secole de-a rîndul, enclava poetică niponă a funcţionat în acel cocon, bine păstrat, în lumea sa reală şi mai ales concretă. Cu timpul, acest poem a devenit o formă de exprimare culturală ataşabilă mai multor popoare, ca drept urmare că numărul limbilor în care se scrie astăzi haiku este foarte mare. Numele actual al acestui gen de poezie îi aparţine lui Masaoka Shiki (1867-1902) cel care a schimbat denumirea de hokku în aceea de haiku, „În trecut puteam vorbi despre grupuri de oameni care creează haiku (asociaţii) numite haiku kessha – în Osaka existau aşa-numitele tsukinami hikai (întîlnire lunară). În Japonia sînt astăzi, după Matsuoka Hideaki, peste 800 haiku kessha (după Yamazaki, majoritatea nişte mici grupuri). În diverse ţări, inclusiv în România, sînt azi asociaţii de Haiku” – scrie Marius Chelaru. Aceasta se poate observa destul de uşor din mişcările poetice din întreaga ţară, din organizarea de Colocvii pe această temă şi de festivaluri, nu puţine la număr, în care poeţi de calitate se întrunesc spre a discuta despre soarta acestui mod de exprimare lirică. „Versiunea în limba română a poemelor din acest volum este semnată de Neculai Amălinei, care a optat pentru reproducerea originalului japonez, transliterat şi cu caractere latine. Poemele sînt însoţite şi de scurte explicaţii terminologice şi de vocabular” (M.C.).

Toate acestea fac din cartea Haiku, de Masaoka Shiki, adusă în limba română de Neculai Amălinei, pe lîngă o bucurie a reîntîlnirii cu lirica niponă şi un bun instrument de lucru întru cunoaşterea termenilor şi detaliilor în care se exprimă, în original, poetul.

Revista indexata EBSCO