Aug 27, 2015

Posted by in Panoramic editorial

A.D. RACHIERU – Tranziţie şi axiologie

Buchetul de eseuri, oferit recent de Dumitru Otovescu (Tranziţie istorică şi repere axiologice, în colecţia Hermes a editurii craiovene Scrisul românesc, 2014) readuce în atenţie o problematică bătătorită cu sîrg în deceniile postdecembriste. Adunînd texte risipite, de-a lungul anilor, în varii publicaţii (unele deja dispărute), autorul – sociolog ca formaţie – şi-a propus să descifreze, cum explică în Argument, sensul şi semnificaţiile unor procese şi fenomene, fie ele sociale, economice, politice ori spirituale, oricum provocatoare, încercînd răspunsuri personale. Rînduite cronologic, cu miză teoretică sau fructificînd laborioase cercetări de teren, articolele se vor „un ecou reflexiv”, angajînd o largă paletă ideatică. Lămurind, de pildă, conceptul de realitate obiectivă (încă în 1976, text reluat) sau conceptul de cultură în viziunea lui Constantin Rădulescu-Motru, înţeles, pe filieră psihologică, ca totalitate de „bunuri sufleteşti”. Dealtminteri, contribuţiile de filosofia culturii, pe axa Kogălniceanu-T. Maiorescu (teoria personalismului energetic, teoria vocaţiei) îl individualizează pe C. Rădulescu-Motru nu doar în peisajul filosofic autohton, încît stăruitoarele preocupări ale lui D. Otovescu, fără a uita de faimoasa Cultura română şi politicianismul (din 1904), indică, fără tăgadă, un interes obsesiv pentru cercetarea operei filosofului oltean. Ca şi explorarea (laconică, e drept) coordonatelor sociologice ale gîndirii eminesciene, subliniind apăsat distincţia dintre „pătura superpusă” şi „clasele politice”. Or, filosoful sesizase la Eminescu „o intuiţie bogată” şi, în pragul secolului XX, ducea mai departe critica eminesciană în noile condiţii, perpetuînd, însă, predominarea elementelor străine asupra poporului istoric şi cerinţa ca acesta să dea expresie fiinţei sale proprii. Chiar şi adversarii (Şt. Zeletin, în primul rînd) s-au grăbit să recunoască în C. Rădulescu-Motru un „gînditor sistematic” (ivit, fireşte, din rîndurile „reacţiunii”). El intră în seria celor care au ilustrat „cultura critică”, critica socială fiind, în optica lui Motru, o „sursă de soluţii”. Cum se vede, o constantă critică însoţeşte de timpuriu modernizarea organismului nostru social şi, pe bună dreptate, Ilie Bădescu făcuse remarca, scandaloasă pentru spiritele încrîncenate, că această cultură critică românească este printre primele de acest gen din spaţiul european. Cercetînd implicarea factorului politic prin radiografierea politicianismului, Rădulescu-Motru va fi nemilos cu „mimetismul social”, acuzînd – deloc voalat – aşezămintele liberale împrumutate. Între vocea lui Iorga, chemat la rampă, cel care avertiza că „nu prin servilisme ridici un neam” şi părerile lui Ion C. Brătianu, pensate dintr-un memoriu de tristă faimă (după care constituirea statului român ar fi o cucerire a Franţei), noi rîvnind chiar la statutul de colonie, C. Rădulescu-Motru deplîngea suprema noastră rîvnă: cea „de a place Europei”. Or, secolul nostru (cel trecut – n.n.)– conchidea filosoful – a consfinţit victoria civilizaţiei asupra culturii. Neobosite în a răspîndi civilizaţia, statele puternice ale continentului manifestă indiferenţă faţă de cultură. Iar legile şi instituţiile apusene, observa C. Rădulescu-Motru, sînt departe „de viaţa practică a românului”. Urmînd linia raţionamentului eminescian, el nota caustic că „minoritatea purtătoare de civilizaţie” se exprimă doar ca forţă de consumaţie, aruncîndu-ne în „visul urît al pseudoculturii”. Încît, concluzia cade implacabil: naţia „se robeşte unui gen nou de viaţă”. Altoită pe alte deprinderi sufleteşti, „raţionalizarea instituţiilor” provoacă o schimbare de decor; dar ea se izbeşte de rezistenţa mentalităţilor, cultivînd – printre altele – o altă responsabilitate personală şi o inexactă preţuire a timpului. Nici ortodoxismul – scrie C. Rădulescu-Motru – nu e o şcoală pentru viaţa practică. Încît, aşezămintele de la noi, funcţionînd sub „forme de împrumut” întreţin o chinuitoare întrebare: pătruns-au ele în firea poporului român? Constituie, oare, motivele unei societăţi viitoare, îndrumînd „spre ideal”, „deşteptînd” fondul sufletesc? Încercînd să răspundă, filosoful cheamă în sprijin (pentru a o flagela) „epoca de progres şi civilizaţie”, culminînd cu euforicele discursuri ţinute la serbarea din 11 iunie 1898; adică la o jumătate de secol de la mişcarea paşoptistă, timpul scurs îngăduind o contemplare a „operei gigantice” înfăptuite, bifînd toate punctele programului revoluţionar. Iată un nou prilej de a ironiza „exageraţiunile de limbaj” ale epocii; iar pentru noi încă o dovadă că mai nimic nu s-a schimbat în preconizata reformă a fondului, năravurile şi moravurile traversînd deceniile, aproape insensibile la perindarea schimbătoarelor regimuri. Să sperăm că în „post-tranziţie” (şi ea o scamatorie verbală) vom asista la o reformă de fond, conform deja celebrei sintagme? Noi rămînem sceptici. Să ne amintim că „formele de împrumut” se izbeau de realităţile locului. „Dispoziţiile” noastre, nota C. Rădulescu-Motru, prea îndatorate bunăvoinţei naturii nu erau pregătite pe teren economic şi se manifestau refractar pe teren religios. În plus, logica exterioară, dînd vina pe împrejurări, definea ecuaţia românească. Totuşi, autorul vestea o nouă eră pentru „problemele culturii române”: cultura „zeflemei” s-a stins iar critica negativă şi-a încheiat rolul. Nu e deloc dificil de sesizat că filosoful s-a înşelat. Lungul „convoi de emigrare” al celor care luînd drumul Apusului şi-au dorit să înveţe carte (sau, după expresia lui Scarlat V. Vîrvnav, „învăţătura să le plouă în cap”) au asigurat, certamente, „progresele politicianismului”, improvizînd fericirea – cum notează, sec, filosoful. După o prelungită perioadă de „infiltrare”, descreşterea influenţelor străine urma logic şi C. Rădulescu-Motru îşi lega de generaţia tînără speranţele de însănătoşire a societăţii româneşti. Şi azi gîndim aidoma.

Ceea ce dorea, să amintim, şi un Adrian Marino, convins că „revenirea” în Europa, dincolo de dificultăţile integrării sau de inflamările propagandistice înseamnă instaurarea durabilă a unei mentalităţi europene prin evoluţia spiritului public. Există, se ştie, o „serie” europeană în spaţiul nostru cultural, oricînd evidenţiabilă pe latură documentaristică, încă insuficient pusă în lumină. Dar ambiţia lui Marino nu se cheltuia doar pentru a recupera „luminile ” româneşti, ci, îndeosebi, pentru a edifica o dublă ereditate, stingînd un vechi conflict. Să fim realişti: hemoragia valorilor (tinere, îndeosebi) într-o epocă a nomadismului planetar nu pare a încuraja această speranţă.

Bineînţeles, putem decupa din cuprinsul volumului lui D. Otovescu şi alte secvenţe de cert interes. Într-o anchetă (din 1976) elevii scrutau orizontul anului 2000 iar sociologul era interesat de integrarea socială a tineretului, de mobilitatea şi distribuţia forţei de muncă din rural, forjînd o metodologie complexă, depăşind empirismul îngust. Seismul decembrist, fireşte, a provocat mutaţii radicale, inaugurînd o epocă nouă; iar o epocă nouă solicită o nouă spiritualitate, scrie ferm D. Otovescu, atent la „agenţii renovării culturale”. Prilej de a trece în revistă, iarăşi, şi soluţiile preconizate de C. Rădulescu-Motru, interesat, cu decenii în urmă, de căile modernizării socio-culturale, implicînd oamenii de vocaţie; adică „făptuitorii”, „oamenii mari”, cimentînd – zicea filosoful – cultura unui popor.

Îndreptăţit, autorul poposeşte şi asupra specificului Revoluţiei Române, reluînd texte scrise „la cald”, găzduite în Demnitatea (mai 1990) ori survolînd, cu aparat sociologic, „cruciada comunismului”, trecerea de la dictatură la democraţie, gerontocraţia politică vs juventocraţia, autocraţia comunistă etc. Pentru a încheia printr-un rezumativ excurs istoric, revenind asupra problematicii filosofiei culturii în contextul europenizării, nevoia de cunoaştere fiind, ne reaminteşte, premisa zămislirii unei demne vieţi spirituale; raportată, se înţelege, într-o tranziţie tulbure, interminabilă, la ferme repere axiologice. Din păcate, constata demult Cioran, cine meditează la destinul României devine un gînditor trist. Iar oamenii mari, gîndind responsabil viitorul, întîrzie să se arate…

 

 

Revista indexata EBSCO