Aug 27, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Ioan HOLBAN – Foşnetul mãtãsos al amintirii

Pelerin prin două milenii (Editura Junimea, 2015)  împlineşte o trilogie din care Constantin Simirad a tipărit,  în ultimii ani, volumele Aduceri aminte. La taclale cu pixul Toma şi Iaşul în lume – corespondenţă selectivă. Formula narativă rămîne aceeaşi, oferind coerenţă şi o structură fermă edificiului epic: personajul-narator „se desface” în cel puţin patru „figuri” dominante în cele cinci capitole ale cărţii – autobiograful în Incursiuni prin memorie, primarul laşului în Prin hăţişurile democraţiei şi Prin lumea largă, prozatorul de la limita ficţiunii în O promenadă prin adevăr cu iz de fantezie şi ambasadorul României în Cuba din Prin luneta unui ambasador. Memorialistul e omul cu rădăcinile în acelaşi pămînt, în spaţiul geografic al Moldovei de Nord, filtrat prin conştiinţa artistică, topos-ul cărţilor lui Constantin Simirad; iată-l evocat sub semnul secetei: „Peste satul Ghireni se abătu­se, oameni buni, o secetă de ţi se usca şi limba în gură. Şuvoaie de ploaie se revărsau peste Miorcani, de-a lungul Prutului, pe la Crasnaleuca şi pe dealurile Coţuşcăi, dar satul nostru era blestemat parcă să se usuce ca prunele puse toamna la uscat”. Personajul-narator se caută mereu acolo, în illo tempore, în vibraţia (re)întîlnirii cu un copil de opt ani lîngă Stîna lui Ciuraru, toponim amintind numele unei legende a locului, ciobanul Dumitru Ciuraru, „un om nu prea înalt, îndesat, cu ochi zămisliţi din lumină, cu faţa zîmbitoare şi blajină, înfrăţit cu pămîntul, cu fluierul din lemn de fag, cu oile, cu cojo­cul întors pe dos, cu viforniţe şi zloate, cu singurătatea şi tăcerea, cu oamenii”, pe care „nimeni nu l-a văzut altundeva decît în bordeiul lui de la stîna din Sărătura, sub poalele pădurii Crasnaleuca, acolo unde un pămînt vitreg reuşea să nască o iarba roşiatică şi ţepoasă”.

Lîngă ciobanul de la stîna din Sărătura, memoria fixează pe Vasile Alistar, bătrînul satului, depozitarul datinilor (pentru a scăpa de blestemul secetei, Vasile Alistar face apel la una din credinţele din orizontul mito-poetic românesc, îndemnînd fecioarele din Ghireni să facă o procesiune de înmormînta­re a unei păpuşi, dincolo de hotarele acestuia), unul din personajele cele mai puternice în amintirile personajului-narator pentru că, iată, de figura sa se leagă imaginea obsedantă a secetei, foametei şi, mai ales, a mămăligii pe care o împarte copiilor înfometaţi într-o scenă emoţionantă, amintind de „împărţirea pîinii” din Viaţa ca o pradă a lui Marin Preda; tot astfel, incursiunile prin memorie restituie tot felul de chipuri evocate în lirism, dar şi în registrul unei ironii calde, cordiale (Costică Cotiugă, „urmaşul lui Erik cel Roşu”, Anica, „modelul femeii implicate în pregătirea viitorului luminos al ţării”, perceptorul dărilor la stat,  „omul cu geantă”, Onofrei, „savantul”, Mina Danifield, „nemţoaică venită cu toată familia în satul Ghireni pe la 1800”, Ion Saldaru, singurul vînător din raionul Săveni, Herman, fost pilot german, apoi, fierar „într-o mahala a Iaşilor”, moş Gică, octogenar, cu o „fantezie debordantă”, care va fi fost în încercuirea de la Cotul Donului, dobitocul Ion Duhan, Musolin, şoferul de pe un camion antediluvian etc.), dar şi, cu vorba lui Ion Creangă, multe jo­curi şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc („pişcă”, un joc cu monede, la Ghireni, cu nasturi, în Botoşanii copilăriei altora), scîndurica avînd în mijlocul ei un cui ascuţit şi ruginit, care apără de hoţi „bucăţica de vie” a lui moş Gică etc.). Foşnetul mătăsos al amintirii, cu legendele, chipurile, jocurile şi jucăriile copilăriei în satul Ghireni este întrerupt, adesea, de frigul pătrunzător al surpării acelei lumi: prăbuşirea conacului doctorului Piticaru şi fuga „de groaznica vînătoare iniţiată de golanii satului,  îndrumaţi de politruci, sumar pregătiţi de eliberatorii noştri, ruşii”, frica „enormă” de cei de la Partid, cozile de la magazinele IRIC pentru cîteva „inimi” şi alte asemenea marchează instalarea vîrstei de fier a epocii comuniste care întrerupe brutal vîrsta de aur a copilăriei, dominînd, totuşi, prin complexul afectiv specific literaturii memorialistice, primul capitol al cărţii; „Întoarcerea spre locurile care te-au născut îţi creează aproape invariabil un sentiment ciudat de percepere a scurgerii timpului. Ai impresia că o clepsidră a fost răsturnată cu fundul în sus la naşterea ta şi că nisipul de deasupra este mult mai puţin decît cel scurs, de dedesubt. Nu ştii exact cît mai ai pînă la golirea balonului superior, dar simţi că timpul nu stă pe loc şi că grosul nisipului este în balonul de sub orificiul de scurgere. Din ce în ce mai mulţi din cei cunoscuţi de tine s-au mutat la loc de odihnă şi cu verdeaţă şi tot mai puţini oameni fac parte dintre cei cu care ai convieţuit trecutul tău”.

Într-un text antologic din volumul Autoportret cu palimpsest, Ana Blandiana observa că după numele domnitorilor sînt trecuţi anii între care au domnit, iar după numele scriitorilor sînt trecuţi anii între care au trăit, de unde rezultă că „primii sînt importanţi prin puterea pe care au avut-o, ceilalţi prin simpla lor existenţă”. Despre anii scriitorului dau  seama incursiunile prin memoria sa; despre anii demnitarului, primar al laşului cu mai multe mandate, aflăm din capitolele Prin hăţişurile democraţiei şi Prin lumea largă. Întîmplări şi personaje, scene semnificative şi tipologii, cele mai multe, memorabile, din eterna noastră tranziţie spre nu se ştie ce anume, se aşază în caruselul memoriei lui Constantin Simirad; primarul este omul căruia mereu i se cere ceva (o casă, un teren, o autorizaţie de construcţie, un contract, un favor, bani şi iar bani), astfel încît pe stradă, la telefon sau în orele de audienţă se perindă personaje tipice în împrejurările tipice epocii, din care scriitorul distilează tipologii: funcţionari corupţi, şantajişti, beizadele, oameni cu sufletul deformat, tot felul de şmecheri ai zilelor noastre, dar şi oameni necăjiţi, victime ale vremurilor şi semenilor lor (în Audienţa şi Spre capătul firului, Constantin Simirad scrie poveştile triste ale unui doctor cu renume, dat afară din casă de nepot şi a Julietei, „frumoasa din studenţie”, venită să ceară un loc la azilul din Copou), arivişti cu mult peste ambiţiile „clasicilor” Rastignac şi Tănase Scatiu (Donose Radu, un portret-pivot de excepţie în care se pot recunoaşte mulţi demnitari mici şi mari), şacali ai noii orînduiri (Cernescu, „bătrînul şacal rămas fără colţii generaţi de lupta de clasă şi panicat de cursul luat de revoluţia din ’89”), dar şi oameni cu destinul fracturat de o istorie vrăjmaşă, cum e Vasilică Haldan din schiţa Quel flatteur!. Cînd îşi părăseşte cabinetul cu întîmplările şi tipologiile fixate acolo, primarul călătoreşte prin lumea largă, mereu atent, însă, la ceea ce îi spun locurile şi oamenii; textele din capitolul Prin lumea largă nu constituie ceea ce se cheamă un jurnal de călătorie pentru că schiţele şi povestirile din sumarul acestuia respectă, în fond, pactul autobiografic din care creşte cartea lui Constantin Simirad; în Franţa, la invitaţia primarului Paul, o cunoaşte pe Véronique şi nu ratează ocazia unui portret remarcabil, în trenul Strasbourg-Paris, întîlneşte cerşetori romi veniţi, şi ei, de pe meleagurile mioritice, care îl trezesc repede din reveria, luxul, calmul şi voluptatea călătoriei, în Polonia, în vizită la un „voievod”, asistă la un schimb protocolar de cadouri de tot hazul şi necazul (delegaţia de „baştani” români dau un tablou de Dan Hatmanu şi un ceas de argint, primind, în schimb, o insignă), la Arles, în Franţa, îl cunoaşte pe „nervosul” Ghiocel din Bucşinescu, ajuns într-o puşcă­rie franceză după comiterea unei crime abominabile, în China, Spania, Senegal, Maroc, Italia, Grecia, Germania, pe o insulă din Marea Nordu­lui – peste tot primarul călător prin lumea largă stabileşte contacte emoţionale cu istoria locurilor, dar e mereu atent la diferenţele spe­cifice faţă de realităţile de acasă: un singur loc e redescoperit în memorie cu inima, în pasiune, într-o vibraţie apăsat sentimentală: „Algeria, dragostea mea! O ţară frumoasă, cu oraşe frumoase, cu terenuri fertile, cu bogăţii fabuloase, cu oameni minunaţi. Acolo mi-am petrecut ani frumoşi din tinereţe, acolo am lăsat urme, prietenii şi regrete. Dedic aceste rînduri micuţului meu prieten, care plîngea la plecarea mea definitivă în România. Avea vreo zece ani. Ochii vioi îţi ghiceau dorinţele şi ghemotocul uman, chiar dacă zîmbea mai tot timpul, avea imprimată o îndelungă suferinţă, o amară experienţă. Îl vedeam peste tot, umbla pe străzi cu un singur scop, să-şi cîştige hrana, şi făcea orice, cu aerul unui om matur şi amabil. L-am cunoscut în piaţa Bastilia, din Oran”. Tot zbuciumul acestor călătorii prin lume se adună, iată, într-o filosofie de viaţă – „un mod propriu de a judeca lucrurile”, scrie prozatorul – şi în balsamul sunetului clopotelor unei biserici în ajunul Paştilor.

Textele din capitolul O promenadă prin adevăr cu iz de fantezie sînt în proximitatea prozei de ficţiu­ne; schiţe, povestiri ori nuvele, naraţiunile acestei secţiuni a cărţii sînt, mai ales, ale prozatorului înzestrat, fără îndoială, cu harul povestirii, dar şi cu darul evocării şi al artei portretului. Constantin Simirad scrie întîmplări cu veleitari (Nicuşor, la un pa­har cu vin, se crede Eminescu însuşi, Ponor e lăudat sau luat în rîs, după cum plăteşte consumaţia confraţilor la restaurant) sau cu di­verşi cetăţeni în timpul alegerilor (în Politică la nivel continental ori Dorinţe satanice), poveşti „de film” (cum sînt Marea aşteptare şi antologicele Lara şi Bulboana Floricica) sau realist-magice (În noaptea de Sfîntul Vasile), operînd, cîteodată, fără anestezie, pe realitatea Iaşului căruia îi caută, prin cotloanele periferiilor, farmecul arhaicităţii, dar care se prăbuşeşte repede într-o (i)reali­tate grobiană (Mizerie fără farmec). Povestirile curg în (auto)ironie şi jovialitate, dar portretele asumă, adesea, tonul caricatural: Robert Mugescu din Gelozie şi răzbunare care n-a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa („Individul ăsta, mă rog, să-l numim aşa, n-are frunte. Adică părul izbucneşte de la sprîncene şi de la baza nasului. Am spus nas. Un fel de nas, adică două găuri imense, ventilate de două nări plate şi mişcătoare, ca la gorile. Găurile de la nări şi nările sînt perpendiculare pe faţă, aşa încît poţi privi vreun metru în interiorul capului. Părul feţei creşte peste tot, începînd de sub ochi. Urechile nu se văd deloc! Sînt pierdute în claia de păr, sau… poate că nici n-are urechi. Mîinile sînt exagerat de lungi şi picioarele scurte, în formă de arc de cerc. Restul nu se ve­de, cu excepţia dinţilor albi, strălucitori, care apar uneori din hăţişurile păroase. Am dreptate? Este Robert clădit după chipul şi… asemănarea…? Nu-i aşa că este hidos? Dar mintea lui Robert?! Cu mintea este altceva. Mintea îi merge, dar numai la prostii şi a ajuns boul ăsta printre cei 300 de bogătani ai României. Ieşea în lume mîndru de limuzină şi de blonda superbă, cu picioare lungi şi părul pînă la brîu”), Floricel şi metamorfozele sale surprinzătoare din proza cu acelaşi nume, zdrahonul „nespălat, neras şi cu dinţii, puţini cîţi i-au mai rămas, negri ca smoala” din amintita Mizerie fără farmec, şmecherul îmbogăţit după ’90,jigodia cu jeep-ul în faţa casei care sfidează cartierul şi nu se teme de poliţie” din Bogaţii manelişti, Raj, „omul din grotă” din Iubire de fiară sînt personaje care se reţin prin chipul, caracterul şi comportamentul lor, fixînd arta incontestabilă a portretului, pe care Constantin Simirad a pus-o în valoare în toate cărţile sale.

Ambasador în Cuba, Excelenţa Sa nu-i lasă acasă pe memorialist, primar şi prozator; în Cuba găseşte persoane cărora le creează profilul unor personaje: măcelarul, grădinarul, doi vagabonzi dar şi colegi ambasadori, un doctor, un curăţător de palmieri, un miner, două femei de moravuri uşoare, un muncitor la ho­tel, un sculptor, un pictor, un om educat şi visător, un funcţionar public şi un meşter bun la toate reprezintă subiectele unor proze scurte scrise alert în liniştea reşedinţei din Havana, încercînd să depăşească dezamăgirile şi complexul călătorului român, de la Costache Conachi încoace: „Românul aflat departe de ţară este extrem de exigent cu cei printre care trăieşte. Este foarte sensibil şi mereu face comparaţii cu «noi românii». Dacă la începuturile existenţei sale pe meleaguri străine este tentat să îngroape laudele la adresa gazdelor sale, cu timpul toleranţa defectelor românilor este din ce în ce mai consistentă. Reîntors în ţară, aventurierul încearcă o dezamăgire amară cînd reintră în realitatea românească”.

Liric şi ironic, necruţător şi jovial, cusurgiu şi generos, Constantin Simirad e un fin psiholog, un atent observator al (i)realităţii imediate, mereu profund în incursiunile sale prin propria viaţă ori prin biografia personajelor. Matematicianul şi-a descoperit în literatură a doua sa pasiune, valori­ficînd cum trebuie talantul ce i s-a dat.

Revista indexata EBSCO