Aug 27, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Vadim Bacinschi, Românii la Odesa, pagini de istorie (1764-2012), Editura Axis Libri, 2014, 174 p.

 

Sînt multe lucruri legate de soarta românilor din afara graniţelor actuale de stat pe care, încă şi azi, greu de înţeles, nici manualele de istorie nu le abordează explicit, cum au fost, cu bune şi mai puţin bune. Bolşevicii ruşi (şi cei de la noi, autohtoni sau nu, au fost pricepuţi în acest sens, în unele privinţe) au luat „în serios” propaganda/ mistificarea istoriei, iar românii şi istoria lor au fost printre ţintele lor. Acum, ucrainenii, în pofida declaraţiilor „pro-europene/ democratice” ş.a., „beneficiază”, chiar duc mai departe „steagul” în privinţa asta, iar românii din Bucovina şi din alte regiuni ale Ucrainei de azi, inclusiv Odessa, au multe de spus despre asta. Dacă ar fi să vorbim numai despre felul în care monumentele, vestigiile istoriei româneşti din Ucraina sînt prezentate, eufemistic vorbind, „deformat” (Hotinul, de pe care s-a „şters” orice însemn care ar lega cumva cetatea de adevărata ei istorie e un exemplu în acest sens), despre aşa numita limbă „moldovenească”, ar fi de edificator, dar sînt şi multe, mult prea multe altele. Şi, cu toate acestea, românii încă dăinuie şi rezistă acolo. Spun „încă” pentru că statul român, diplomaţia românească pare că i-a părăsit deja, din motive care nu stau deloc în picioare, deşi ni se spune, pe drept, că sînt şi aspecte complicate, care ne sînt prezentate „ambalate” „credibil” sau „politically correct”… dar mai puţin corecte pentru noi.

Cu cîţiva ani în urmă am fost în regiunea Odessa, în oraş, dar şi în cîteva sate din zonă aproape sau poate cu totul compact româneşti. Am asistat la un spectacol de dansuri populare româneşti autentice, pe care mi-aş fi dorit să îl poată vedea la adevărata lui semnificaţie şi cei din ţară, nu doar politicienii cărora le pasă prea puţin. (Într-un interviu acordat lui Corneliu Filip – „Revista română”, Iaşi, nr. 3 (53)/ 2008 – V.B. spunea că, în 2001, recensămîntul releva că „în regiunea Odessa locuiau 123.700 de moldoveni şi 724 români”)

Trecutului, dar mai ales prezentului şi viitorului nostru şi ale acestor români le dăruie autorul această carte, care cuprinde multe informaţii, adevăruri poate ştiute, mare parte, dar adunate laolaltă au forţă sporită. Sigur, asta pentru cei care vor să se plece asupra acestor pagini. (Vadim Bacinschi a fondat ziarul „Sud-Vest”, pe care îl defineşte – într-un interviu din 2013, pentru Karadeniz Press – drept „publicaţie lunară culturală, social-politică şi economică pentru cititorii din sudul Basarabiei”, editat „la Alba Iulia cu ajutorul doamnei Areta Moşu, vicepreşedinte ASTRA şi preşedinte al Despărţămîntului Mihail Kogălniceanu Iaşi”).

Structura volumului: De ce am scris această carte, apoi capitolele – Sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea. Valahii în Hadjibei – Odesa, Cetatea (castelul) Enidunia, Prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sturdzeştii…, Epoca Sturdzeştilor, Începutul secolului al XX-lea. Odesa şi Marea Unire, Războiul al II-lea mondial, Perioada postsovietică. „Românism” versus „Moldovenism”.

Sînt pagini despre un trecut pe care ar trebui să îl cunoaştem mai bine, despre un prezent în care Odessa „îşi asumă tot mai sigur rolul de centrul al «moldovenismului»” în Ucraina, scrie autorul, despre ce efecte are acest fapt şi în Moldova de peste Prut. Despre oameni ca Vasile Stroescu, om bogat, sosit în 1917 din America la Odessa pentru a ajuta la cauza românismului, ori Emanoil Catelli, unul dintre iniţiatorii creării Sfatului Ţării, ori despre Eminescu la Odessa, ori despre… ori despre…

Este o scurtă semnalare, dar şi un îndemn la lectură. Mi-ar plăcea să ştiu că această carte, ca şi atîtea altele care vorbesc despre românii din afara graniţelor ţării, despre tragismul istoriei dar şi prezentul lor, ar fi citite de cît mai multă lume. Şi înţelese.

 

Vasile Diacon, Un „hidalgo” întîrziat: profesorul Ştefan Cuciureanu, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 492 p.

 

Semnalăm o nouă carte (după, dintre cele despre care am amintit aici, cele dedicate lui Ilie Dan şi Mitropolitului Nectarie Cotlarciuc) semnată de Vasile Diaconu, în care acesta îşi propune să aducă, de data aceasta, un omagiu unui absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Cernăuţi, ajuns magister al universităţii ieşene, Ştefan Cuciureanu. Acesta a fost, între altele, dar nu în ultimul rînd, corector şi redactor al revistei  „Convorbiri literare”, între 1 iunie 1939 – 2 martie 1944, la solicitarea lui I.E. Torouţiu. În paginile acestei cărţi citim despre pasiunea sa pentru Eminescu şi Dante, despre cum îi evoca, la rîndu-i, pe unii scriitori/ profesori din ţară/ de peste hotare, cu care a fost în contact sau a lucrat la diverse proiecte: Mihai Codreanu, George Murnu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Benedetto Croce, Luigi Pietrobono ş.a.

Născut în satul Hurjuieni, comuna Frătăuţii Vechi, notează Vasile Diacon, în sudul Bucovinei, în 1011, profesorul, romanistul Ştefan Cuciureanu a fost o „personalitate remarcabilă a lumii universitare ieşene, începînd cu vara anului 1945 şi pînă în 1986”. Sînt mulţi colegi ai săi, profesori scriitori, ş.a. care şi-l amintesc, care l-au respectat, care îi datorează poate mai mult decît au crezut la început sau, pur şi simplu, s-au bucurat de ceasurile de discuţii interesante ori numai că l-au cunoscut aşa cum era, iar paginile din această carte stau mărturie. La fel şi scrisorile cu diverse personalităţi din ţară/ de peste hotare, parte reproduse în volum.

Structura cărţii (după Argument): Profesorul Ştefan Cuciureanu, omul şi opera, Originile. Anii de şcoală, Membru al Academia di Romania din Roma, În redacţia  „Convorbirilor literare”, Cariera profesională, Consideraţii privind opera, Magistrul, Om al boemei ieşene, Ştefan Cuciureanu văzut de contemporani, Omul din umbră, şi, în fina, Anexe şi o vastă bibliografie.

Sînt multe amintiri frumoase, pagini despre o activitate laborioasă (bibliografia de la final argumentează), care merită redescoperită, despre oameni şi tot felul de întîmplări de demult sau mai apropiate în timp reamintite în această carte alcătuită de Vasile Diacon (căruia îi remarcăm, încă o dată, stăruinţa în munca la astfel de volume despre viaţa şi activitatea unor oameni care au însemnat şi vor însemna ceva pentru locurile în care au vieţuit şi au muncit), fost student, apoi apropiat al profesorului Ştefan Cuciureanu. Nu sînt ocolite nici alte aspecte, de pildă cele legate de boemă, ori, documentat, de dosarul C.N.S.A.S., şi făcute precizări în scop lămuritor, acolo unde autorul a considerat că este cazul. Sînt, totodată, implicit, şi pagini şi despre viaţa universitară ieşeană a vremii.

Am răsfoit cartea cu plăcere, şi cred cu mulţi dintre cei care vor ajunge în posesia ei, fie că l-au cunoscut sau nu pe profesorul Ştefan Cuciureanu, vor face la fel.

 

Margareta Chiurlea, Căpăstrul şi Valea Morii, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 126 p:, Albastru, poezii, Editura Timpul, Iaşi, 2015, 86 p.; Poveşti şi povestiri, Editura Timpul, Iaşi, 2015, 136 p.

 

După romanul Căpăstrul şi Valea Morii, apărut anul trecut, Margareta Chiurlea a publicat anul acesta alte două volume, unul de proze scurte şi altul de versuri.

Ne vom referi în continuare la felul în care, în romanul Căpăstrul şi Valea Morii, a încercat să construiască pe tema destinului dramatic al unei tinere, Maria, povestind despre „fapte de viaţă petrecute în locul numit Valea Morii, un şes cu ierburi grase peste care plutea neliniştea şi zbuciumul multor oameni”.

Pe scurt, într-un sat de cîmpie uitat de drumuri şi de lume, dar în care, la pas cu simplitatea, puritatea morală şi sufletească a omului simplu, păşeşte fabulosul, Maria visează la viaţa de neînchipuit, credea ea, pe care ar putea-o avea departe de sat. În liceu, ea şi un coleg, Sebastian, se îndrăgostesc. Tatăl băiatului, un activist de partid puternic, care dispreţuia pe cei din lumea din care venea fata, le destramă idila (începe printr-o mizerie, minţind în faţa clasei celor doi că fata furase un ceas al lui Sebastian, deşi acesta îi spusese că l-a pierdut; apoi pune pe doi bărbaţi să o violeze, să o sluţească ş.a.). Cei doi merg pe drumuri cu totul diferite, Sebastian ajungînd avocat (cartea începe cînd peste ani, cu Maria la puşcărie; Sebastian, bolnav, o vizitează). Maria, exmatriculată din şcoală, trebuie să se descurce singură, batjocorită, la cheremul aserviţilor puterii totalitare sau a tuturor celor care doresc doar să profite de ea. O temă a cărţii este, aşadar, felul în care se putea „descurca” o femeie ca Maria, singură, într-un regim de acest fel. Bătută, abuzată sexual, e practic fără apărare. Ajunge la puşcărie, condamnată pentru o crimă pe care nu o făptuise, şi acolo, în teroare, este distrusă sufleteşte. Peste ani, după ce scapă, nu reuşeşte să se regăsească. Sebastian moare, ea îşi pierde copilul abia născut, şi în dorinţa de reveni acasă totul se termină tragic – cu un căpăstru îl ucide pe un vecin care voia să o violeze, apoi se sinucide în iazul din Valea Morii. De atunci, „uneori, spun oamenii de pe aici, cînd este senin şi linişte, mai ales spre seară, chipul Mariei cu braţele ridicate spre cer face semn trecătorilor”.

Autoarea se străduieşte să închege povestea în ritm, cu o intrigă alertă, dar şi cu unele inconsecvenţe în construcţie. Dar este la fel de evident şi harul de narator al Margaretei Chiurlea, dorinţa de a „povesti”. Pe de altă parte, reuşeşte şi să schiţeze o imagine a satului în care oamenii vieţuiesc după reguli simple, dar corecte, moştenite de secole. Cumva, oraşul (e drept, văzut ca parte a unei societăţi totalitare) apare în opoziţie cu satul. La sat omul mai poate spera să regăsească curăţenia sufletului uman. Însă autoarea reuşeşte nu de puţine ori să nu lase impresia cititorului de separare totală a celor două lumi, de definire a uneia doar prin „alb” şi a celeilalte doar prin „negru”. Avînd în vedere că este un debut, trecem peste alte lucruri care ar mai fi de spus, considerînd, una peste alta, că avem în faţă un început de drum care are elemente de notat, promiţătoare.

 

Ion Manea, Călimara cu pixeli, cuvînt înainte (Eseuri de zile mari): a.g. secară, Editura Axis Libri, Galaţi, 98 p.

 

Cu cîteva luni în urmă scriam la rubrica noastră despre două cărţi ale gălăţeanului prin adopţie (născut într-un sat din judeţul Buzău) Ion Manea (anume Ion Ionescu’s story şi Regele ghioceilor). Iată-l pe autor (despre care reamintim că semnează şi în publicaţii umoristice) „recidivînd” şi revărsînd în calea cititorului, din această „călimară cu pixeli” o antologie de eseuri (care reclamă şi talent literar, dar şi un bagaj de informaţii) cu subtitlul „pledoarii sincretice”, în care, uneori pornind de la un „ceva” cu sîmbure de real (nu de puţine ori chiar cu o bază documentară serioasă şi atent dozată) îşi alcătuieşte propria „lume” de personaje cu „întîmplările”, cu morala ei, cu învăţămintele dar şi „nebunia” şi satira/ umorul ei, de multe ori amar. Am putea, la o adică, discuta fiecare text în parte în felul lui – de pildă, să începem cu Şi capra şi varza, adică şi cartea şi internetul… sau, mai bine, cu Parfum de carte (For booklover), despre soarta cărţii/ cititului în ziua de azi şi discuţiile legate de asta, în care „baza” e un fapt cunoscut (povestea e un pic mai complicată, şi pleacă de la un Paper passion, definit ca A perfume that smells like books for booklovers, creat de designerul parfumier Geza Choen, publicat în revista „Wallpaper”, la proiect colaborînd şi Karl Lagerfeld ş.a., dar autorul a ales ce a avut nevoie) – inventarea unui parfum cu miros de carte, livrat „într-un fel de carte, cu texte tipărite din mai mulţi scriitori, printre care Gunter Grass, H, Hesse […] dar şi Geza Schoen”, cu menţiunea „Pentru iubitorul de carte”…. Şi, de aici autorul are drumul lui în a interpreta „povestea”, de la cerneală, „care a umplut mai bine de o jumătate de mileniu miliardele de pagini” şi… „predomină şi azi […] în tainica ei compoziţie, în mod simbolic, desigur, pixelii”, la întrebarea pusă „cu candoare”: „a ce miroase tipograful”? şi…

Am putea vorbi, de pildă, despre Ce e, mamă, un ebuc (a se citi e-book) – în care, dincolo de „ebuc”, „avem de-a face” şi cu „făcătorii de subiecte” pentru copiii supuşi şirurilor fără număr de… să le spunem reforme, sau despre Cervantes în lanţuri – în care autorul ne poartă de la Columb – care căuta, cum se întîmplă de multe ori, ceva şi a dat de altceva – , spre cărţile puse gratuit la dispoziţia cititorilor din metroul Bucureştean care… au fost furate (?!? –  păi nu?); ori despre Între Calicul lui Moş Costache şi Rinocerii lui Ionesco; sau despre Reacţia lui Călinescu la intrarea în literatură a domnului Poponeţ (pornită, evident, de la „ceva” real). Ori, în ton cu un aspect al vieţii de azi mult discutat/ disputat care ţine de minorităţile sexuale – Julieta şi Julieta sau decadenţa unei paradigme, care, nu-i aşa, pleacă tot de la realitate. Anume de la un articol apărut „într-un tabloid central”, intitulat Joiana şi Pamela se iubesc, stăpînii se împotrivesc. Pentru a scurta discuţia, să spunem din start că Joiana şi Pamela sînt două vaci, proprietatea lui T.U („nicio legătură cu Montague”, şi M.E. („nicio legătură cu Capulet”).

Una peste alta, o carte a unui autor cu chemare pentru ceea ce face, ştie „cerinţele” genului abordat, şi îşi construieşte „lumea” din textele sale într-un stil/ cu un vocabular direct, accesibil cititorilor, dar, pe de altă parte (dincolo de umor, de satiră, de luarea în răspăr) în care „îmbracă” multe lucruri serioase, documentate şi care nu sînt de luat „în uşor”.

 

Gheorghe Vicol, Pe prispă cu greierii, poezii pentru copii, cuvînt înainte (Surprize de la fraţi. Ce minune: greierii cîntă!) Maria Toacă, coperta, ilustraţiile: Constantin Ungureanu-Box, Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, Suceava, 2009, 130 p;  Parfumul dimineţii, poezii pentru copii, cuvinte de început de Al. Florin Ţene (Metafora din bucuria dimineţilor), Mihai Păstrăguş (Parfumul dimineţii…), coperta, ilustraţiile: Konstantyn Ungureanu-Box, Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, Suceava, 2011, 152 p;

 

De cîte ori am avut prilejul am amintit că literatura pentru copii a fost unul dintre cele mai afectate segmente ale culturii scrise de tot ceea ce s-a petrecut după 1989, cu „cerinţe economice” şi tot felul de alte influenţe. Motivele sînt diverse, impun varii discuţii – de la piaţa de carte la „mutaţiile” în preferinţele autorilor/ cititorilor, la multe alte „detalii” pe axa autor (român/ străin) – editor – cititor – difuzare/ legislaţie – costuri/ preţuri ş.a.

Recent semnalam în rubrica noastră munca lui Gheorghe Vicol (învăţător de profesie), care a publicat şi o serie de cărţi pentru cei mici. Notam atunci că o caracteristică a cărţilor sale este modul natural în care găseşte să se apropie de lumea, temele şi limbajul cititorilor cărora se adresează. Aminteam şi că schimbările de pe „piaţa” de carte/ din literatura/ programele tv pentru copii, apariţia/ răspîndirea jocurilor/ programelor pe calculator (telefon, tabletă ş.a.) dar aşa-numitele „reforme” din învăţămînt şi din viaţa noastră de zi cu zi au avut legătură cu/ dar şi impact şi legat de cartea dedicată copiilor, şi asupra felului lor de a fi, căutărilor lor. Subiectele, modul de prezentare/ tipar, răspîndirea, locul lor în preferinţele celor mici s-au modificat continuu, în nuanţe şi pozitive, dar cu certitudine şi mai puţin bune.

Şi în aceste două cărţi ale lui Gheorghe Vicol, Pe prispă cu greierii şi Parfumul dimineţii, regăsim acea lume a frumuseţii naturii sub semnul veseliei pe care ţi-o dă comuniunea cu elementele acesteia, curgerii timpului dincolo de timp, aşa cum numai copii pot simţi, cu nesfîrşita şi fascinanta grădină de „miracole” pe care le dăruieşte oamenilor orice anotimp în parte. Dar şi cu vietăţi, gîngănii mai mici sau mai mari care dau culoare nemaivăzută lumii, dacă vrei să vezi asta. Iată, şi cu greieri pe prispă…

Poate că pentru mulţi copii care trăiesc la oraş, mai ales, ar fi o lume de descoperit lecturînd astfel de cărţi, o lume de cuvinte, de culori, de sensuri şi de bucurii. Pe de altă parte, fără ca autorul să fie „profesoral/ moralizator”, sînt şi lecţii de viaţă, despre tradiţii, credinţe care au străbătut secolele la pas cu poporul nostru (Crăciunul, Babele, Floriile, aratul cu tot ce înseamnă asta ş.a.). Sau dedică versuri ţării, cu „întrebări” tipice pentru cei mici. Sau „poveştilor” de tot felul cu care generaţiile noastre au crescut. De pildă Baba Hîrca, care iese din pădure „pe-o coadă de măturoi” şi „în zigzag se-nalţă-n zbor,/ Cocoşată şi haină,/ Umple valea de fior/ Cu un rînjet de jivină”. Sau le povesteşte copiilor despre greierii care, în afară de faptul că uneori îi auzi de pe prispă, cum spune poemul care dă titlul primei cărţi, în cea de-a doua, Parfumul dimineţii, în alt poem, sînt „lăutarii lunii” şi „coboară/ în seară de vară,/ Pe sub luna plină”.

Versurile nu sînt complicate, pe înţelesul şi cu limbajul apropiat cititorilor cărora le sînt adresate. Şi ştim că nu e uşor să te apropii de sufletul cititorilor copii, pretenţioşi, în felul lor (reiterăm că volumele se adresează şi celor care stau lîngă cei mici, ajutînd la formarea lor – poate aşa ar trebui să îşi propună fiecare autor care scrie pentru ei). Ca şi în celelalte cărţi ale lui pe care le-am semnalat, şi aici ilustraţiile sînt în ton cu poemele.

Sperăm să avem prilejul să mai vorbim de cărţi pentru cei mici, semnate de Gheorghe Vicol sau de alţi autori.

Revista indexata EBSCO