Aug 27, 2015

Posted by in ARTE

Maria Sorin RÃDULESCU – Uliţa întîrziatã a neorealismului – Baloane de curcubeu

Cinematografia românească din anii 50-80 oferă încă destule surprize. Nu atât oficial, printr-o politică de tip cultural bine articulată (ce presupune emisiuni TV de profil, editarea de DVD-uri, o literatură de specialitate axată ?i pe „istoria secretă” a filmului românesc), cât mai ales prin generoasa ?i democratica arhivă a you tube-ului. Acolo am găsit Baloane de curcubeu, filmul lui Iosif Demian, alături de alte comori ne?tiute (sau prea pu?in cunoscute), ca Via?a nu iartă, Casa de pe strada noastră, Meandre, Nunta de piatră, Duhul aurului sau 100 lei.

Am văzut întâia oară Baloane de curcubeu la sfâr?itul anului 1983[1], când a avut premiera. Ani de zile avea să mă bântuie lumea lui pestri?ă – un sat în care pre?edinte de CAP (Dorel Vi?an) se însoară, dar nevasta (Magda Catone – debut în cinema) îi fuge cu un iubit din tinere?e, proaspăt ie?it din închisoare unde a ajuns pentru că omorâse o căprioară. N-am uitat nici că, în plină iarnă, locuitorii acestui sat ajung pe malul Mării Negre, de unde culeg sute de portocale aduse la ?ărm în urma unui naufragiu. Pentru că filmul nu se lasă prins în capcana intrigii sentimentale ?i nici nu are o poveste bine închegată, a?teptările mele de adolescent de la ora primei vizionări (asemenea a?teptărilor publicului larg, presupun) mi-au fost oarecum în?elate.

Baloane de curcubeu, al doilea film, ca regizor autonom, al lui Iosif Demian – „singurul realizator provenit dintre operatori care reu?ea o autodefinire comparabilă cu a vârfurilor ?colii noastre regizorale”[2] (Valerian Sava) – a apărut la trei ani după happening-ul elaborat numit O lacrimă de fată. Operatorul Nun?ii de piatră – aveam să mă conving, vizionând filmul după 32 de ani – a găsit o transpunere cinematografică adecvată a literaturii lui Fănu? Neagu (co-scenarist alături de Vintilă Ornaru). Tipologia specială valorificată de regizor fusese exploatată în cinema-ul românesc mai cu seamă prin latura ei pitoresc-satirico-anecdotică (cu câteva excep?ii: Reconstituirea, Mere ro?ii, Casa dintre câmpuri, Vânătoare de vulpi, Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată, Secven?e, Fructe de pădure, La capătul liniei, un procent nesemnificativ fa?ă de volumul total de filme realizate până atunci) ?i mai pu?in pentru dimensiunea ei autentic omenească. Personajele din Baloane de curcubeu sunt câ?iva din locuitorii unui sat colectivizat în care „se văd foarte bine semnele ora?ului (…) preluate prin mimetism, deformate; nu e vorba despre cei de la sat care vor să plece la ora?, ci – preciza Iosif Demian în perioada filmărilor – despre cei care, rămânând în sat se oră?enizează, preluând în felul de a se purta, de a se îmbrăca, de a trăi, cli?see ale unei alte mentalită?i”. Uli?a Baloanelor – „un echivalent ?i o recuperare întârziată a străzii neorealiste” (Valerian Sava) – este locul de desfă?urare a acestui „studiu tipologic” (de caractere, de mentalită?i) ce ia forma unei „comedii propriu-zise”. Dar tocmai umorul Baloanelor a deranjat atunci (?i detaliile neorealiste, ce nu corespundeau viziunii edulcorate asupra realită?ii impuse de partidul unic ?i suveran), astfel că filmul a trecut prin numeroase comisii de vizionare, fiind cenzurat ?i modificat – pe anumite por?iuni – după bunul plac al politrucilor zilei. (Asta în vreme ce o serie de regizori mediocri făceau film după film.) Numeroase momente de comedie inteligentă ?i tandră amintesc de Forman ?i Menzel (?i anun?ă umorul blajin din filmele lui Cristian Mungiu, Hanno Hoefer, Corneliu Porumboiu de după 2000). Însă dacă acest tip de umor avea să facă ?coală în Cehoslovacia, la noi au ?inut afi?ul u?uraticele comedii cu tot felul de păcălici, „boboci”, „buletine de Bucure?ti”, B.D.-uri pline de pove?e ?i învă?ăminte ?i altele asemenea. Filmul lui Demian – „o experien?ă insolită nu numai pentru creatorii săi, dar ?i pentru o cinematografie care trebuie să-?i caute în permanen?ă noi căi de expresie” (Alice Mănoiu) – a fost repede scos de pe afi?, zăvorât în cutii ?i niciodată difuzat la TV (până în 1989, cel pu?in).

Într-o anchetă intitulată „Umorul sub semnul întrebării” ?i realizată de echipa Magazinului Estival Cinema 1982, Iosif Demian – tracasat de modificările ce i se cereau să le aducă filmului său – răspundea mucalit că „dacă filmele noastre nu ajung în selec?iile marilor festivaluri să nu disperăm”, sperând să se înfiin?eze cândva un festival interna?ional al arhivelor de filme unde, negre?it, românii vor fi premia?i pentru „cel mai zgâriat film, cel mai tăiat film etc. etc.”.

 

[1] Tot în 1983 se aflau în lucru sau – cu mai mică sau mai mare parcimonie – au fost difuzate în sălile de cinema ?i alte filme române?ti de referin?ă: Concurs, Faleze de nisip, Secven?e, Ochi de urs, Sfâr?itul nop?ii, Fructe de pădure, Glissando, Imposibila iubire, Dreptate în lan?uri, Să mori rănit din dragoste de via?ă, La capătul liniei. Filmul lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică?, terminat în acel an, avea să fie des-zăvorât ?i prezentat publicului abia în 1990.

[2] Iosif Demian rămâne un brand în cinematografia românească pentru plastica sa inconfundabilă din Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, Zidul.

Revista indexata EBSCO