Aug 27, 2015

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Nicolae Breban şi „holocaustul industrial”

În ultimul deceniu, istoria regimului communist din România a fost prezentată publicului larg mai ales ca istoria creşterii şi descreşterii unei „religii politice”. Istoricii care au cercetat comunismul din alte perspective – cum ar fi comunismul ca proiect modernizator, comunismul ca prefacere a modului de viaţă rural-tradiţional sau mic-burghez – au rămas să-şi scrie monografiile în obscuritate. În lumina reflectoarelor s-au aşezat, cu vehemenţă, criticii comunismului ca ideologie, ca „religie politică”. Din această perspectivă, chestiunea celor peste patru decenii de regim communist în România se reduce la faptul că o religie politică totalitară s-a opus unei alte religii politice, democratice, de „piaţă liberă”, a „societăţii deschise” şi aşa mai departe. Omul concret, păturile şi categoriile sociale organice, cu interese şi sisteme de valori validate de timp şi de ecosistemul social la a cărui bună funcţionare contribuiau, toate micile universuri de ordine familială, economică şi socială pe care regimul pemeristo-pecerist le-a distrus sau şubrezit, rămîn de căruţă, pierdute în zarva logomahiei şoarecilor totalitari cu broaştele democratice. Cui să-i mai pese de om, cînd avem de criticat discursuri (rele) în numele altor discursuri (bune). Istoria comunismului în România nu e prilej de înţelegere şi reculegere a modurilor de viaţă, sistemelor axiologice şi tipurilor umane persecutate sau distruse de comunism, ci de nouă reconsiderare a tuturor acestora din perspectiva actualului discurs hegemonic. De exemplu, un ţăran cinstit bătut şi trimis la Canal pentru că nu a vrut să-şi dea pămîntul la colectivă nu va fi preţuit acum ca atare, ci va fi recuperat în folosul unei nebuloase ideologii a „societăţii deschise”, a „pieţei libere” şi a „cruciadei democratice globale”. Că niciuna dintre aceste fantasme ideologice nu intraseră în plămada, în alcătuirea ţăranului oprimat respectiv, asta nu contează. Comunismul e, de aceea, regimul care, la nivel practic, a distrus anumiţi piloni de rezistenţă ai societăţii româneşti facilitînd (involuntar) astfel „traducerea” ideologică post-comunistă a acestei societăţi în termenii unui anticomunism generic cu ingredienţi activi sintetic-dubioşi, bogaţi în zaharide logoreice, şi valoare nutritiv antitotalitară egală cu zero. Voi dezvolta argumentul cu altă ocazie.

Deocamdată, mă mărginesc să constat că, fie şi din această perspectivă, a criticii regimului communist ca apoteoză a unei religii politice etc., se impune concluzia că regimul communist a fost unul cu slabă aderenţă la realitatea românească. Ca halucinaţie ideologică, ca scenariu eshatologic global impus cu ajutorul unui regim de ocupaţie, comunismul din România nu ar putea pretinde să fie conectat organic la realitatea românească. Iar dacă ar fi să dăm crezare aceloraşi critici şi am admite că regimul s-a românizat în faza lui naţional-comunistă, începută sub Gheorghe Gheorghiu-Dej şi continuată sub Nicolae Ceauşescu, am fi siliţi să tragem concluzia că, odată cu românizarea comunismului, a venit, după un deceniu de înflorire, şi declinul lui. Cu alte cuvinte, comunismul ca ideologie a funcţionat la turaţie maximă pentru că nu avea nimic de a face cu realitatea socială şi culturală românească, pe care nu o putea afecta decît prin inserţii violente, cu mînă armată, în ţesătura ei. Comunismul ca mod de viaţă, în faza naţional-comunistă, s-a blocat definitiv şi s-a dus de rîpă. Cu alte cuvinte, cel mai bun antidot împotriva comunismului rîmîne modul de viaţă al românilor (Caragiale îl bate pe Stalin), nu critica ideologică a ideologiei comuniste, desfăşurată cu aceeaşi violenţă şi cu aceeaşi lipsă de aderenţă la existenţa românilor ca şi propaganda anilor ‘50. Lozincile, pancartele şi panglicile ideologice sînt fenomene de suprafaţă menite a masca prefaceri mai adînci, cum ar fi modernizarea comunistă constînd mai ales în industrializare şi modernizarea anti-comunistă constînd mai ales în dez-industrializare şi mall-ificare.

Unul dintre cei mai sensibili şi pătrunzători martori ai modului în care regimul communist a afectat omul concret e romancierul Nicolae Breban. Iată, de exemplu, Breban ne-a dat, chiar în romanul său de debut, Francisca (1965), pagini antologice de literatură a industrializării, despre impactul muncii în uzină asupra ţăranilor în curs de proletarizare, pentru ca într-o nuvelă precum „Booz” (publicată în 2008 în volumul Orfeu în infern) să ne dea poate cea mai bună nuvelă a colectivizării. Sigur, în cazul nuvelei „Booz”, apare şi o componentă creştină care lipseşte din romanul publicat în 1965 (dar pînă şi acolo, singurul personaj explicit pozitivist al romanului e doar burgheza protagonistă Francisca, nu ţăranul-proletarizat Cupşa). Dar, cu toată diferenţa de context ideologic în care au apărut şi din care s-au nutrit cele două scrieri, există clare similitudini între Paul Booz, ţăranul bănăţean care se opune colectivizării în nuvela omonimă, şi Ion Cupşa, moţul sărac care ajunge sudor şi strungar într-un mare combinat din Bucureşti (la Uzinele 23 August, din Bucureşti, unde Nicolae Breban însuşi s-a calificat ca strungar şi sudor în 1952, după ce i-a fost refuzată înscrierea la facultate din cauza originii nesănătoase?). Ambii ţărani îşi apără autonomia sau îşi decupează o oază de libertate în interiorul sistemului communist cu ajutorul detaşării ironice, al „vicleniei” ţărăneşti, al capacităţii de a îndura, de a sesiza instinctiv absurditatea (în cazul lui Booz) şi slăbiciunea sistemului.

Iată, de exemplu, cum percepe lumea activiştilor comunişti Booz, ţăranul săltat de organe de la el din bătătură pentru refuzul de a se înscrie în colectivă. Dus la raion (instalat în conacul unui industriaş expatriat) pentru a fi prelucrat, lui Booz i se ordonă să aştepte în curte:

 

„Cei doi îl luară pe Booz şi îl lăsară undeva, la primul etaj pe balconul ce înconjura, prin interior, clădirea, cu un ordin scurt şi vag:

– Aşteaptă aici, mîrlane!

Şi… „mîrlanul” aşteptă cinci minute, apoi o jumătate de ceas, apoi o dimineaţă întreagă, dar nu veni nimeni să-l întrebe de sănătate. Dar, cum Paulică Booz nu era omul să stea cu mîinile în sîn, făcu, la început, rost de o măturice şi de o găleată cu apă şi se apucă să cureţe balconul de ciment, care se întindea petrei laturi. Cu geamuri mari prin care se vedeau înăuntru, în birouri sau magazii, oameni aşezaţi sau umblînd încoace şi încolo sau încăperi cu material divers. Sau goale, pur şi simplu,o mare şi instalată dezordine peste tot, de care nu le păsa, se părea, celor de la acest etaj, ale căror profil sau spate sau feţe sau doar braţe şi picioare, mobile sau imobile, ţăranul uitat acolo le putea surprinde prin geamurile care dădeau spre curte sau de care se lovea chiar, cînd unii dintre ei intrau sau ieşeau, împiedicîndu-se de el sau ignorîndu-l total”.

 

Adunaţi la chiolhan tovărăşesc, activiştii beţi se lasă tîrîţi afară de Booz, asupra căruia simt nevoia să îşi manifeste autoritatea vomitivă:

„Pe unul dintre ei trebui să-l ducă afară şi să-l aşeze jos, în cur, lîngă zid, acelaşi, tovarăş Boancă’ ce voia neapărat să-l îmbrăţişeze, făcîndu-i declaraţii calde, în felul lui, de tipul: „Măi, ţărane, nu vrei să-ţi bag eu, aşa, limba’n gură, ştii tu ce gust are raşpla mea, a şefului Oficiului de Locuinţe din raion, bă, mîrlane, care nu înţelegi sensul revoluţiei noastre! Ptiu, că miroşi a bălegar, ca şi strămoşii tăi, dar noi… da, mă, noi n-avem nasul subţire şi o să te’mbrîncim în istorie, cu oile şi cu puradeii tăi cu tot!”

 

Sentimentul de lume în paragină, de comedie absurdă populată de oameni neterminaţi, de jumătăţi-de-activişti călare pe jumătăţi-de-sloganuri şchioape, e surprins perfect de imaginea ţăranului care se uită, din afară, la ţăndările de Activişti din Avignon ai unui Picasso rural. Toată această lume de Dobcinski şi Bobcinski se împiedică gogolian-harmsian în ţăran. Oricum, sînt incapabili să poarte un dialog cu el, şi fie îl ignoră, fie urlă la el ordine şi înjurături, fie delirează ideologic pînă cînd ţăranul ajunge să se teamă nu de ei, ci pentru ei. Pe Booz îl pun pe gînduri ignoranţa şi orbecăiala acestor „domni noi” care vorbesc repede şi fără pauze despre „libertate”, despre „libertatea lor”: „Şi Booz începu să se teamă ca un copil, i se părea, nu de ceea ce păţise sau ar putea păţi, ci tocmai de această ‘neştiinţă, nesiguranţă, orbecăire’ a acestor ‘domni noi’ care vor, vor peste puterile lor sau… să zicem că îi ajută prietenii lor, ruşii, dar… se poate aşa ceva? Să dai la o parte toate regulile, să apuci, să rupi, să mănînci, să înfuleci mai mult decît îţi poate burdihanul?”

Lui Booz i se sparie gîndul nu de teamă pentru el, ci de contactul nemijlocit cu fervoarea, cu fermentaţia unei lumi în derivă, schimonosite. Imaginaţia morală a lui Booz e hrănită de contactul cu realitatea iconică a lumii tradiţionale, adică a unei rînduieli care deschidea orizonturi spre alte rînduieli (ordinea firească spre cea suprafirească). Prin urmare, Booz se „teme”, adică se scîrbeşte de caricatura noii lumi pe care o vede în jurul lui. Infernul brebanian întrezărit de Booz nu e unul cu uşile închise, ci cu uşile de comitet raional de partid vraişte, populat de „acei domni iuţi şi încruntaţi care intrau şi ieşeau iute pe atîtea uşi” dincolo de care nu se afla nimic. Pus faţă în faţă cu acest neant fojgăitor, Booz ia hotărîrea de a nu ceda un pas:

„Caii mei mai întîi îi împuşc înainte să-i încalece „ei”, domnii aceştia cu curu’ mic şi cu ochii negri, cu vorba iute şi cu soarta ‘lumii’ în braţe. […] Şi rupînd o frunză de nuc dintr-unul din copacii pe lîngă care tocmai trecea, ca să-i treacă de foame şi pentru că soarele, sus pe cer, îl lumina cu atîta putere, de parcă l-ar fi văzut, pe el, pe Booz, tînărul ţăran dintr-un sat aşezat între dealuri şi în care era cunoscut de multe, multe generaţii şi neamuri, cîntă din frunză, îndelung şi priceput […] Cînta şi şuiera, uitînd, dînd la o parte ziua de ieri, deşi ştia şi nu era atît de „prost” să nu ştie, să nu „bănuiască” măcar că „ea” se va întoarce. Dar… el va fi tot aici, va sta şi o va aştepta liniştit, drept, ştiind că nimeni pe această lume nu-i putea lua ceva ce nu era al lui. Pămîntul pe care călca, pe care-l muncea şi asuda şi pe care nu-l avea decît ca să-l dea mai departe, celor care aveau dreptul, dar un alt drept decît cel de „azi” decare se vorbea pînă-ţi împuia urechile. Nu, nu-i putea lua nimeni nimic deoarece el nu era „proprietar”, deşi era mîndru că este; nu, el era un „păstrător”, el era un om care avea cuminţenia de a păstra şi de a-i învăţa şi pe alţii că mai preţios decît orice este să ‘ştii ceea ce ai afla’. Să preţuieşti ceea ce alţii înaintea ta au ştiut preţui, deoarece bătrînii cunoşteau, lucrurile pentru care merită să trăieşti nu vin aşa peste noapte”.

 

Acelaşi sentiment exhilarant al fiinţei, deşi nu de sorginte creştin-tradiţionalistă, ci mai degrabă dionisiac-individualistă (dar, oricum, ieşind din tiparele colectivismului cultivat de literatura realist-socialistă de genul celei a lui Constantin Chiriţă, în care protagonistul „individualist” trebuia în final să se adapteze „colectivului)[i] îl întîlnim la Ion Cupşa în finalul romanului Francisca.

Victimă a unui minor accident de muncă, muncitorul necalificat Cupşa e persecutat de un pontator „cu o şapcă ţeapănă pe cap” şi cu voce „ţipătoare”, prilej cu care e remarcat de activistul Chilian:

„Chilian se întoarse spre Cupşa, care îl privi cu aceeaşi expresie a lui, închisă, în ochi însă cu o lucire de frică instinctivă, animalică, ca faţă de un străin dintr-o clasă socială suprapusă care posedă o forţă capabilă de rău. Uitîndu-se la grupul de lucrători, în majoritate ţărani (îmbrăcaţi cu lucruri pestriţe, de o mare uzură şi de cea mai proastă calitate), adunaţi în jurul responsabilului care continua să însemne pontajul, lui Chilian îi veni brusc în minte o scenă foarte îndepărtată, din prima tinereţe: la marginea unei păduri, în seara unei zile umede, caldă însă, de toamnă, un grup de ţărani ce lucrau la tăiat lemne, aplecaţi peste o hîrtie pe care le-o arăta administratorul pădurii. Îşi amintea chiar şi pămîntul alunecos, lutos, şi scurta de piele înflorată, uzată, a unuia dintre ţărani. Asemănarea celor două scene îi sări în ochi lui Chilian şi îl făcu aproape să zîmbească. E interesant, observă el, aici se continuă o realitate în altă realitate. Da – şi el gîndi cu atîta energie, încît îşi mişcă involuntar buzele – asta e, asta e: sînt ţăranii ăia din pădure, în mijlocul unei uzine comuniste”.

 

Realizînd că dezrădăcinarea ţăranilor nu a dus şi la eliberarea lor de „şefi”, Chilian îşi propune să îl ajute pe Cupşa – să îl forţeze chiar, printr-o maieutică posomorîtă, laconică, dar nu mai puţin subtilă, de mediu muncitoresc cu aprehensiuni ţărăneşti – să îşi actualizeze fiinţa, să devină.

Cum creştinismul nu putea intra explicit la acea epocă în compoziţia personajului Cupşa, Breban face alegerea cea mai bună şi, cu inspirată consecvenţă, îl construieşte pe Cupşa ca pe o „vietate”, ca pe o fiinţă instinctuală, condusă de dorinţa de supravieţuire. Cupşa nu e un personaj simpatic, ci, mai degrabă, ca şi personajele lui Rebreanu, un refractar, recalcitrant, viclean antipatic. Dar Breban romancierul respectă în personajul său dorinţa de libertate, motor al „devenirii” lui Cupşa, centru de greutate al umanizării lui. Chiar văduvit, datorită cerinţelor epocii, de sprijinul antropologiei creştine, Breban construieşte un personaj credibil, creionat cu empatie, încercînd să ghicească înlăuntrul acestuia sîmburele de umanitate.

Ca şi Booz, Cupşa are e prizonierul culoarelor, al birocraţilor de muşama roind prin uşi ţăcănind ca maşinile de scris. Iată-l aşteptînd să îşi ia lichidarea:

„Cupşa stătea pe culoar, pe o bancă îngustă, brună, şi casierul, un om înalt şi foarte gras, cu apărători negre de mătase la mîini, se plimba încolo şi încoace pe culoar, lăsînd uşa biroului său – care era chiar în faţa lui Cupşa – mereu deschisă. Se apropia de ora unsprezece cînd casierul termină cu veşnicele sale plimbări de la un birou la altul – uneori cu hîrtii mari, uriaşe, în mîini, respirînd rar şi puternic, ca un urs domesticit -şi se închise la el în birou, în al cărui geam Cupşa bătu de vreo două ori, pînă cînd casierul, care ocupa singur încăperea, îi strigă dinăuntru fără să ridice geamul ghişeului, cu o voce blîndă, să aibă răbdare. Apoi, într-un rînd, cînd intră cineva – tot un funcţionar – în birou, Cupşa, care se plimba nepăsător pe culoar, văzu prin crăpătura uşii, ce rămăsese cîteva clipe deschisă, pe grăsunul casier, cu un şervet, care-i atîrna ca un romb alb de gît, bînd dintr-o sticlă de o jumătate de kilogram cafea cu lapte. În faţa lui se mai găseau de-ale mîncării, dar Cupşa nu putu deosebi ce anume, deoarece uşa se închise”.

 

Confruntat cu această lume pe care nu o înţelege, dar pe care încearcă să o dibuiască instinctiv, judecînd totul la scară umană, ghidîndu-se nu după principii sau legi a căror structură nu o înţelegea, ci după înfăţişarea oamenilor din fabrică (o remarcabilă galerie de portrete proletare angrenate într-o serie de scene muncitoreşti de mare dinamism şi putere evocatoare culminînd cu formidabila poezie a scenei unui accident de muncă), Cupşa ia hotărîrea de a se folosi de sistem pentru a-şi croi propria oază de libertate. Calificat ca sudor, Cupşa devine mai stăpîn pe sine, vîzînd uzina cu ochi noi, care înţeleg ce vîd, nu doar asistă:

„Ceea ce observă el destul de repede fu un lucru primordial pentru ceea ce îşi pusese în gînd şi anume, băgase de seamă că toţi oamenii care lucrau în uzină, mii şi mii, se împărţeau, după ceea ce îl interesa pe Cupşa, cam în două părţi: cei care lucrau în echipe şi cei care lucrau singuri. Şi îşi făcu socoteala că, pentru orgoliul şi trufia lui, nou-născute, ar fi mai avantajoasă munca individuală, avînd nevoie de un spaţiu mărit în jurul personalităţii sale noi ce creştea cu rapiditate. Voia să fie ‘liber’, să cîştige cît mai mult, să se impună mai bine, «să fie domn pe sama sa», lucruri care se puteau realiza în parte doar, într-o echipă, acolo unde destinele şi interesele tuturor sînt mai apropiate şi mai îmbinate. După ce trăise atîţia ani în dependenţă de voinţa celorlalţi, într-o aservire înnăscută şi totală […] acum voia să-şi simtă cît mai limpede şi mai pregnant, mai real, propria sa putere”.

 

Ca semn la noii sale autonomii, Cupşa îşi alege locul de muncă nu „luîndu-se după înfăţişarea lucrătorului la care ar fi trebuit să intre din nou ca ucenic, ci, convins de dinainte de reuşita lui, alese «maşina» care i se părea cea mai convenabilă”.

Cînd, după noi studii de recalificare, ca strungar, Cupşa îşi vede visul cu ochii, reacţia lui e la fel de „semeaţă” ca a lui Booz (deşi acolo e scrisă în cheie creştină, iar aici în tonalitate dionisiac-prometeică, adecvată din punct de vedere metafizic, dar nu şi etic, epocii):

„Abia atunci cînd reuşi să facă ceea ce-şi pusese în gînd, adică să lucreze unde voia şi ce voia el şi mai ales să ajungă în rînd cu lucrătorii cei mai ‘de frunte’ ai uzinei, cum i se păreau lui strungarii, abia atunci încrederea în sine şi trufia luară o amploare puternică şi stabilă. I se părea că în lumea asta nu era nimic care i se putea împotrivi şi, în toată fiinţa lui, avea o bucurie mare şi răutăcioasă care striga mereu, desfidînd toţi oamenii şi toate legile lor, care acţionaseră împotriva lui şi pe care el, deodată, le stricase şi le înfrînsese […] Şi îi tot venea să ţîpurească şi să sară de la pămînt, ca beat de acea senzaţie nemaipomenită de forţă care-i fugea prin sînge şi-l încălzea tot şi-l făcea liniştit şi trufaş, stăpîn pe el şi dispreţuindu-i pe toţi ceilalţi care nu i se putuseră împotrivi şi care nici nu ghiceau ce se întîmplase cu el”.

 

Cu această triumfătoare afirmare a libertăţii interioare şi profesionale, Breban încheie un remarcabil roman de debut care, ca şi nuvela „Booz”, scrisă patru decenii mai tîrziu, ne înfăţişează în mod nuanţat şi profund impactul modernităţii comuniste asupra omului de rînd, a ţăranilor în acest caz.

Lipsit de pămînt, ţăranul român nu a putut, de multe ori, să-şi recapete demnitatea şi o rază de libertate decît cu preţul recalificării industriale. Preţul libertăţii era confruntarea cu sisteme (cu „holocaustul industrial” de care vorbea Eugen Barbu)care nu erau construite la scară umană. După 1989, scara s-a mărit din nou prin lichidarea industriei naţionale şi aruncarea românilor pe piaţa globală. După pămînt şi uzină, românii au fost siliţi să-şi edifice şi codifice libertatea pe terenul pustiu şi vast cît o abstracţiune al „globalizării”. Pînă acum, nu au reuşit. E însă meritul lui Nicolae Breban de a fi scris despre confruntarea românilor cu modernizarea comunistă cu empatie şi forţă expresivă care ne redau lumea românească a ultimei jumătăţi de veac în toate umanitatea ei. E, de aceea, uşor de înţeles iritarea cu care Breban – care a sublimat lumea românească într-o operă înţesată de personaje complexe şi vii – a privit atitudinea unor „tovarăşi Boancă” ai zilelor noastre, care în numele ideologiei la modă astăzi îi tratează pe români ca pe nişte „mîrlani” „mirosind a baligă” care trebuie să aştepte uitaţi pe culoarele istoriei lor, a „domnilor noi”. Cred însă că Breban nu ar fi trebui să presupună ce anume li s-ar fi putut întîmpla acestor tovarăşi Boancă în Polonia. Singurul lucru pe care ar fi trebuit să îl facă ar fi fost să se întrebe cum anume ar fi fost trataţi aceşti oameni în ţara lor de referinţă, în SUA? La urma urmelor, acolo se închid şi se deschid uşile istoriei actuale.

 

 

[i] Pentru un foarte bun film care exploreaza acest subiect în epoca vezi Decolarea, film realizat în 1971 de regizorul Timotei Ursu, cu Emil Hossu si Liviu Ciulei în rolurile principale

Revista indexata EBSCO