Aug 27, 2015

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Tipuri de comunicare (II)

În cartea pe care o semnalez aici, acum, este vorba de raportul dintre comunicare şi un fenomen social care, în foarte mare măsură, a devenit o chestiune de comunicare. Este vorba de La communication politique, scrisă de Jacques Gerstlé, profesor la Universitatea Paris I – Sorbonne-Panthéon. Prima ediţie apărea în 2004, iar a doua, „adusă în întregime la zi”, în 2012, Paris, Armand Colin, 255 de pagini, versiunea de care am dispus şi eu. Este, în esenţă, istoria evoluţiei de la tehnicile de captare a alegătorilor, la cele care au ca scop satisfacerea exigenţelor acestora. Totul se petrece într-un spaţiu „foarte problematic”, cel al politicii/ politicului, ceea ce justifică necesitatea elucidărilor teoretice, conceptuale ale celor doi termeni în contact, comunicare politică, propunerile concurenţiale complicînd în mod real justificarea opţiunilor. Ni se oferă chei de analiză şi de evaluare a strategiilor de comunicare atît în campanie cît şi în exercitarea puterii, aplicaţiile menţinîndu-se la fenomenul francez. Concluzia este că raportul de care pomeneam capătă/ îmbracă particularităţi cu determinanţi ce sînt obligatoriu luaţi în calcul. În perioada contemporană, „postmodernă”, – cum putea fi numită altfel? – voi avea prilejul să revin asupra acestui aspect al periodizării relaţiei dintre comunicare şi politic, din perspectiva democratizării comunicării –, o atenţie specială este acordată studierii comportamentului cetăţenilor, interesaţi cu siguranţă de o carte ca aceasta, în special sub impulsul avantajelor profesionale, cei implicaţi în sociologie, ştiinţe politice, cum scrie autorul, „toţi cei care caută să priceapă legătura dintre politică şi comunicare”. Ţinînd seama de traseul – unul dintre ele – procesului cognitiv, cartea, un excelent manual, este structurată în două părţi, nivelul teoretic şi cel al aplicaţiilor, experienţa autorului/ profesorului aflîndu-se la baza alegerii, fixării parametrilor acestor strategii. Caracterul pe alocuri vădit didactic nu reduce cu nimic puterea de captare a cititorului, aşadar, un manual în sensul de „carte de învăţătură” nu „în loc de altceva (mai bun)”.

Comunicarea politică, socotită ca obiect de cunoaştere, pentru a ajunge la această situaţie a parcurs un drum destul de puţin obişnuit, a avut „un destin curios”, fără să constituie totuşi o excepţie. Autorul încearcă, „prin tuşe delicate”, să explice, din cînd în cînd, (…) să „sugereze”, dar numai atît, ţinînd seama de dimensiunile problematicii şi de noutatea ei astăzi cînd comunicarea interesează pe toată lumea. Căutînd să cuprindă „acest ansamblu disparat”, autorul procedează la organizarea materiei în două părţi, legate de firescul unui parcurs analitic solid întemeiat: a) „substratul teoretic al analizelor” şi b) „comunicarea politică, în care locul discursului este fundamental. Această organizare are în vedere distincţia „clasică” între dobîndirea puterii şi exercitarea ei, în condiţiile indispensabilei participări a cetăţenilor, tot mai activi, tot mai motivaţi. Prin urmare, teorie şi practică în comunicarea politică, două părţi de întindere egală, gestionate la un înalt, recunoscut foarte înalt nivel de competenţă.

Titlul primei părţi – „Comunicarea politică: definiţii şi incertitudini” – îl previne pe cititor în privinţa eventualelor riscuri comportate de un optimism prost dozat la nivel teoretic. Nu este falsă modestie, cochetărie de autor cu scopul de a se asigura de bunăvoinţa/îngăduinţa publicului cititor, ci de constatarea impusă de contactul cu realitatea abordată cu toată seriozitatea specialistului stăpîn neîndoielnic al unei metodologii cu aspecte multiple, asemenea interdisciplinarităţii din care rezultă. Această imagine/ reprezentare trebuie reţinută în primul rînd întrucîtt ea ne ajută să înţelegem că avem de a face cu „un proces multidimensional” – dimensiunea pragmatică, cea simbolică, cea structurală, interacţionistă, dialogică etc., caracteristice comunicării, greu de definit în mod satisfăcător, deoarece inexactităţile, aproximările, analogiile prevalează şi permanentizează ambiguitatea, nesiguranţa cu termenul autorului, care, cu toate acestea, îi oferă cititorului un text exemplar redînd parcursul laborios al unui cercetător care caută delimitări tranşante, incontestabile, ca să pună capăt fragilităţii, vulnerabilităţii unui aparat conceptual. O lectură foarte instructivă şi totodată nu mai puţin plăcută prin abilitatea, puterea de persuadare, de seducţie, prin subtilitatea argumentării. Pentru a valida sau a respinge, după caz.

Practicile comunicării politice sînt examinate centrînd atenţia asupra relaţiilor ce se instituie între cei doi termeni, de exemplu, în prezent, cînd mijloacele de telecomunicare, deşi elimină „constrîngerile de spaţiu” la scară planetară, dau la iveală „inegalităţi masive între ţările industrializate şi lumea a treia”. Formarea unei opinii publice internaţionale nu este acum decît ipotetică. De aceea, este mai potrivit să fie supuse analizei dezvoltarea problematicii studiate, „ordinea politică internă”, impactul comunicării în bătălia pentru cucerirea puterii şi exercitarea acesteia într-un spaţiu delimitat cu fermitate, atitudine recomandată de gradul de cunoaştere a unor aspecte printre care de mare importanţă este studierea rolului comunicării în „participarea cetăţenilor datorită unor noi forme de angajare civică”. Normele respectate, de pildă, în desfăşurarea alegerilor au o valoare specială datorită preciziei lor, determinîndu-l pe autor să opteze pentru acestea, în mod privilegiat, în partea a doua a cărţii, cea consacrată practicilor. Studierea comunicării electorale, gîndită ca prelungire, continuare a studiilor despre propagandă, începute şi dezvoltate mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, obligă la „un pic de istorie”, care va merge de la evocarea campaniilor electorale ca „momente hotărîtoare” încă din secolul al XIX-lea, pînă în zilele noastre, cînd aceste „momente” tind să se transforme în campanii permanente susţinute de strategii de comunicare speciale, impuse de evoluţia multor alte aspecte ale vieţii sociale. Tipurile de campanie, desfăşurate din secolul al XIX-lea pînă azi, se înscriu în trei perioade, cînd comunicarea este implicată cu instrumentele de eficientizare ce-i sînt caracteristice. Sînt, aşadar, identificate trei perioade, denumite cu etichete devenite operaţionale în multe alte domenii: a)cea pre-modernă, de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă în anii 1950 ai secolului de curînd încheiat. Este o fază „primitivă”, i-aş spune artizanală, „periferică”, mijloacele de susţinere a luptei pentru putere ţinînd de bunăvoinţa unor participanţi voluntari sprijiniţi doar de acţiuni individuale, prea puţin costisitoare; b)perioada modernă – de la începutul anilor 1960 pînă la sfîrşitul anilor 1980: campaniile au o durată mai lungă, colaborarea cu media este mult mai substanţială întrucît acestea devin mai numeroase şi uşor accesibile, organizarea centrală(izată) permite o mai bună supraveghere, dar şi costurile vor creşte; c)perioada post-modernă – de la începutul anilor 1990; controlul, supravegherea se profesionalizează, tendinţa campaniilor de a se permanentiza fiind o raţiune convingătoare, suporturile mediatice, spectaculos înmulţite, devin tot mai substanţiale şi indispensabile – sondajele, studiile sînt calitativ superioare. Problemele financiare apar, sînt curente, „ tot mai acute” şi, uneori, surse de infracţiuni sever sancţionate juridic. Interesul, atenţia faţă de comunicarea politică, faţă de caracteristicile ei în versiune americană, faţă de riscurile de contaminare sînt manifestări curente, ilustrate într-un tablou bogat în detalii. Autorul face o scurtă descriere a evoluţiilor de după al doilea război mondial, subliniind rolul televiziunii, încrederea sporită în instituţiile Statului, controlul efectuat de partide, precum şi efectul acestor măsuri asupra campaniei electorale.

Se trece apoi la analiza construirii realităţii politice şi a urmărilor ei asupra campaniei electorale socotită ca obiect de studiu – semn al importanţei crescute, rezultat al modernizării spaţiului public, datorită succesului ideii, convingerii că atitudinile politice sînt susceptibile de schimbări. Sînt comparate între ele modele active în cîteva state americane care ar putea oferi elemente pentru un model în măsură să contribuie la efortul de a accepta unanim campania electorală ca obiect de studiu autonom: „americanizarea normelor sau universalizarea procedurilor întîlneşte totuşi rezistenţă şi politicile jurnalistice se schimbă în mod simţitor”. Insă, ne atrage atenţia autorul, alegerea campaniei ca moment privilegiat se susţine datorită capacităţii ei de a da la iveală „semne cu efecte cognitive”. Se insistă asupra dimensiunii argumentative a discursului politic, asupra interpretării ca „parcurs ce duce la atribuirea sensului”, perceptibil în rezultatul argumentării şi al interpretărilor care definesc situaţia de comunicare. „Convergenţa simbolică” ar putea fi „o desemnare acceptabilă pentru acest efect, rezultat al punerii laolaltă a tuturor interpretărilor aflate în circulaţie, venite de la candidaţi, de la repondenţii la sondaje, de la media, de la puterile politice sau de la oricare alt participant la co-producerea realităţii electorale”. Se încearcă astfel promovarea complementarităţii abordărilor, aplicaţiile avînd ca obiect alegerile prezidenţiale care au fost organizate în Franţa în 1988, 1995, 2002 ş 2007, rolul informaţiei focalizînd interesul general.

Revista indexata EBSCO