Jul 15, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – De la „Codicele de la Ieud” la istoria comunismului românesc

Numele Dennis Deletant va fi reţinut, cu siguranţă, în istoriografia română contemporană, în filele ei durabile, dar şi în bibliografia privind cercetarea manuscriselor maramureşene. Vom explica. Profesor la Georgetown University, în cadrul Catedrei de Studii Est-Europene, rector al Şcolii de Vară de la Sighet (1998-1999), membru al Consiliului Ştiinţific al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, structură instituţională din Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, istoricul britanic e slujitor, cu condeiul şi fapta, al României. Avem convingerea, s-o spunem de la început, că acest istoric cunoaşte istoria bolşevismului românesc mai adînc şi mai nuanţat decît mulţi istorici români, ca să nu mai vorbim de profesori (de gimnaziu, de licee, universitari). Dialogurile noastre cu destui dintre dascălii de istorie mi-a întărit acest sentiment. Să fie vorba numai de indiferenţă la dramele petrecute în istoria poporului român în cele aproape cinci decenii de comunism? Să revenim la istoricul din Marea Britanie. A demonstrat şi atestă şi în continuare că e preocupat serios de această istorie: prin cărţi, studii, conferinţe, cursuri, cît şi prin intervenţii publice în presa scrisă şi audio-video (de pildă, la B.B.C.). E adevărat că „accesul la arhivele Foreign Office-ului i-a permis lui Dennis Deletant să sondeze în abisurile cinice ale contactelor  anglo-sovietice” (Romulus Rusan). Dar putea să n-o facă. De ce l-a fi interesat istoria unei ţări cotropite de trupele sovietice şi apăsată de un sistem terorizant, din partea estică a Europei? Cînd atîtea subiecte îl pot captiva pe un istoric din lumea contemporană. Mai mult, a studiat, cu acribie, chiar cu pasiune, şi alte arhive privind istoria noastră din ultima jumătate a veacului trecut, inclusiv, cele de la C.N.S.A.S. Unde – vom vedea de ce – se găseşte şi bogatul dosar al istoricului, cercetătorului, cetăţeanului britanic Dennis Deletant, „considerat tot timpul de către Securitate un agent al spionajului englez”, după propria-i confesiune (nume de cod: Croitoru, Mac Pherson, Aurul). La un moment dat, e taxat de către organele de represiune ale României comuniste persona non grata, comunicare ce i-a fost făcută în decembrie 1988 de către Ministerul Britanic de Externe, atunci cînd a dorit să  revină în ţara noastră. Vom lămuri ceva mai încolo şi acest episod conflictual cu autorităţile române, diferend ajuns pînă la această limită. Înainte de a intra în mai multe amănunte, să subliniem că istoricul londonez era implicat în istoria noastră din comunism, desigur, ca cercetător al fenomenelor social-istorice, în aşa măsură încît regimul ceauşist, ca să ne referim la ultima lui fază – suspicios, închis şi, tocmai de aceea, represiv –, lua şi astfel de măsuri aberante. Şi mai e ceva foarte important în modul de abordare a acestei teme de istoriografie, în lucrările lui Dennis Deletant: l-a interesat şi îl preocupă,    constant, valorile morale ale celor care au rezistat sistemului represiv, care au fost, mulţi dintre ei – cu sutele de mii – ,victime ale regimului concentraţionar din puşcăriile comuniste, din lagărele de muncă exterminatoare. Un model moral incontestabil este, pentru Domnia sa, Iuliu Maniu.

Contactul istoricului britanic cu acest sistem criminal din România l-a avut încă din anii şaizeci ai secolului trecut. În capitolul Dosarul meu de Securitate, din  volumul Dennis Deletant la Sighet (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2014, editor şi prefaţator – Romulus Rusan), istoriseşte ca un adevărat povestitor de literatură non-ficţională: „Prelegerea mea este un studiu de caz al unui străin care vine de peste 4o de ani în România, întîi ca student şi după aceea în calitate de cadru didactic al Universităţii din Londra, unde predau studii româneşti. În primul rînd, eu m-am înscris la facultate la Londra , în 1965, ca student la filologie romanică şi, dintre limbile romanice, m-a fascinat limba română. (…) În 1965, am avut posibilitatea să particip la cursurile de vară organizate de către Universitatea Bucureşti la Sinaia, unde m-am alăturat mai multor studenţi şi profesori din diverse ţări. Am stat o lună la cursurile de vară. Pentru mine a fost un şoc cultural, în sensul că, eu fiind englez şi destul de naiv, ca mulţi englezi din generaţia mea la epoca aceea, nu înţelegeam ce înseamnă comunismul, nu înţelegeam ce înseamnă un regim totalitar. (…) În 1967, cînd m-am întors, tot la o ediţie a cursurilor de vară, restricţiile erau mai puţin severe şi am putut să ne mişcăm un pic fără însoţitor, dar tot aveai impresia , ca străin, că erai urmărit şi bine supravegheat. În 1969, am venit ca bursier al Consiliului Britanic şi am stat nouă luni de zile la specializare şi mi-am pregătit teza de doctorat – studiu lingvistic şi istoric asupra Manuscrisului de la Ieud. (…). După aceea, am venit aproape în fiecare an în România, pentru că la sfîrşitul anului 1969 am fost numit asistent la Catedra de Studii Româneşti a Universităţii din Londra, iar în anul 1971 am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, Andreea Caracostea, al cărei bunic a stat aici, la Sighet, cinci ani, între 1950 şi 1955. În epoca aceea nu înţelegeam prea bine ce însemna Sighet. În ianuarie 1973, am reuşit, după multe demersuri oficiale şi plictisitoare, să ne căsătorim aici, în România. De atunci, am rămas la catedră, am tot venit în România să-mi văd întîi socrii şi rudele şi să văd o sumedenie de prieteni…” Şi enumeră cîţiva: Marin Preda, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Augustin Buzura, Mircea Dinescu ş.a. Observaţi, toţi scriitori, care, într-un fel sau altul, au fost opozanţi deschişi sau mai discreţi ai regimului, unii, chiar disidenţi. Un episod de familie, la Bucureşti, trist şi, totodată, cumva hazliu, care pune în lumină discrepanţa uriaşă între două sisteme: democratic şi totalitar-comunist. „Cînd ea (viitoarea soţie – n.m.) mi-a spus că bunicul ei a făcut şi el (nu numai tatăl – n.m.) închisoare, m-am întrebat: Cum e posibil? Am ajuns într-o familie de infractori? Ce se întîmplă aici? Pînă la urmă, mi-a explicat socrul meu, care a fost închis 18 luni, că a fost arestat în 1952, ca fiu de demnitar, fără să fie condamnat vreodată. Atunci mi-am dat seama că avut loc o violare flagrantă a drepturilor omului în România cînd a fost impus comunismul” (dintr-o comunicare la masa rotundă „Represiunea comunistă în timp şi spaţiu”, de la Memorialul din Sighet, iulie 2013).

În anul 1967, în vremea cînd mulţi români  –  ce să mai discutăm de străinii din Occident – ,habar n-aveau că la Sighet şi prin alte zeci de puşcării comuniste îşi sfîrşiseră zilele mii  şi mii de oameni, că altor sute de mii de bărbaţi, femei şi adolescenţi le fuseseră distrusă viaţa, Dennis Deletant face o călătorie la acea temniţă a demnitarilor, intelectualilor şi ofiţerilor Armatei Regale. Risca să fie arestat. Mai ales că un englez – neapărat, din agenturili străine – făcea fotografii în curtea interioară a puşcăriei dezafectate. Pe atunci, un depozit, întîmplător, nesupravgheat. Cu numai 14 ani în urmă, acolo, într-o celulă, murise în condiţii groaznice,trupul fiindu-i aruncat într-o groapă comună din cimitirul săracilor, liderul naţional-ţărănist, un democrat şi patriot pur sînge, Iuliu Maniu. Aplecat profund asupra problematicii complexe, vaste, foarte greu de documentat, privind comunismul românesc şi ravagiile produse de acesta, a căutat, riscînd şi de astă dată, să stea de vorbă cu cel mai fidel urmaş al lui Iuliu Maniu: Corneliu Coposu. Secretarul politic al liderului naţional-ţărănist (1937-1947, aşadar, începînd de la vîrsta de 23 de ani), şeful său de cabinet. Era convins că de la acest senior al politicii româneşti postdecembriste poate afla lucruri foarte importante, aşa-zicînd, de la prima sursă, despre Partidul Naţional Ţărănesc, al cărui secretar general adjunct a fost la 32 de ani. Evenimentul – pentru că eveniment a fost –  e relatat de istoric. Un fragment: „I-am telefonat domnului Coposu, m-am prezentat pe scurt şi am stabilit ziua şi ora la care să-i fac o vizită. Mi-a spus şi el că locuinţa îi este supravegheată; i-am răspuns că, din moment ce are amabilitatea să mă primească, puţin îmi pasă ce le trece altora prin minte. Pe măsură ce mă apropiam de str. Mămulari nr 19, în dimineaţa fixată, mi-am dat seama că vizita nu putea trece neobservată”.  I-a cerut permisiunea de a-l mai revedea. Seniorul a fost imediat de acord. La o doua întîlnire, l-a şi pus în gardă de cum a intrat pe uşă: fusese călcat de un colonel de Securitate. Însă, domnul Coposu era obişnuit cu astfel de vizite. De la ieşirea din puşcăriile comuniste, după 17 ani de temniţă, fusese anchetat de securişti, reţinut zile întregi, de zeci şi zeci de ori pînă atunci. Faptul s-a petrecut în august 1986. Urmarea: „Un reprezentant al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, sub auspiciile căreia îmi desfăşurasem, în mod oficial, proiectul de cercetare (această instituţie avea un parteneriat cu Consiliul Britanic de la Bucureşti, parteneriat hotărît de conducerea de partid şi de stat – n.m.), mi-a  spus că fusese informat despre vizitele pe care i le-am făcut lui Coposu şi că i-am pus instituţia, aflată sub egida P.C.R., într-o situaţie stînjenitoare”. Însemnat a fost, însă, faptul că aflase lucruri revelatoare, între acestea, şi despre pregătirea şi desfăşurarea loviturii de stat de la 23 august 1944.

La plecare, pe aeroportul Băneasa, a fost chemat într-o cameră şi o vameşă primise instrucţiuni de a controla bagajele familiei Deletant. Intrase pe „obiectiv”. „Copiii  m-au întrebat, în româneşte, de ce ne-au oprit tocmai pe noi…”. Cînd s-a dus la avion, bineînţeles, cu întîrziere, se şi consolase, zicîndu-le copiilor că se vor întoarce la bunici, a avut de înfruntat „privirile ostile ale cetăţenilor britanici nevoiţi să ne aştepte, desigur că nu înţelegeau nimic din ce ni se întîmplase”.

Volumul Dennis Deletant la Sighet face parte dintr-o serie mică, dar foarte importantă pentru istoria celor peste cincizeci de ani de comunism şi criptocomunism: Bukovski la Sighet (2002), Courtois la Sighet (2005) şi Al. Zub la Sighet (2013). Cartea cuprinde 22 de texte (unele, traduse din engleză în română, cîteva, nepublicate pînă acum niciodată), acoperind o arie largă de subiecte: planuri şi încercări britanice de subversiune în România, nerespectarea unei promisiuni de către Marea Britanie faţă de România, optica Legaţiei Britanice de la Bucureşti în anii 1947-1948, ani de răscruce pentru destinul ţării noastre, soarta unor activişti probritanici din România, lichidarea opoziţiei după instaurarea dictaturii comuniste, problema românească la Moscova şi Teheran, coloniile de muncă din Delta Dunării, impactul revoluţiei maghiare în România, relaţiile româno-britanice în anii comunismului, personalitatea lui Corneliu Coposu, starea României la posturile de radio străine care emiteau în limba română, democraţie şi lustraţie în România postdecembristă şi în alte ţări din lagărul comunist european, B.B.C. şi revoluţia română, dosarul de urmărire securistă a lui Dennis Deletant, muzeul care sfidează ne-amintirea etc.

Evenimentele din decembrie 1989 din România l-au găsit pe Dennis Deletant în biroul de ştiri din sediul Televiziunii B.B.C. De altfel, de ceva vreme era solicitat în mod expres pentru a comenta tot ceea ce se întîmpla în România ultimilor ani ai dictaturii ceauşiste. Tot ce era considerat important. O recunoaştere clară a competenţei sale în probleme româneşti. Încă din luna mai a anului 1989, povesteşte istoricul, John Simpson, redactorul principal pentru Afacerile Externe de la B.B.C., îl roagă să-i sugereze nişte persoane de contact din România, în vederea realizării unui documentar despre măsurile draconice de austeritate ale lui Ceauşescu, despre planurile diabolice ale acestui personaj paranoic de a elimina treptat jumătate din cele 14.000 de sate din România. Istoricul nemaivînd voie să intre în ţara noastră, cum notam anterior, declarat persona non grata. (Scrisese un articol extrem de critic la adresa regimului, publicat în ziarul „Times” din Londra şi, deşi semnat cu un pseudonim, pentru a mai putea veni în România, să-şi vadă neamurile măcar, fusese depistat autorul…) A citit, la rugămintea conducerii Televiziuni britanice, scrisoarea celor şase comunişti, trimisă de Brucan prin cineva (mesajul unor apărători ai doctrinei comuniste, nu împotriva comunismului, ci împotriva lui Ceauşescu, precum bine spunea Corneliu Coposu), a transmis şi comentat toate evenimentele de la Bucureşti şi Timişoara. John Simpson, după discursul televizat al dictatorului din 20 decembrie, l-a întrebat: „Dennis, crezi că ăsta e sfîrşitul lui Ceauşescu?” I-a răspuns net: „Da, e sfîrşitul pentru el”. „Bine, atunci mă duc în România, dar aş vrea să fii persoana mea de contact aici, la birou, cît sînt plecat”, l-a rugat redactorul principal de la B.B.C. O săptămînă întreagă a făcut acest serviciu. Nouă, românilor. Timp de două nopţi n-a dat pe acasă şi a dormit, pe apucatele, pe o canapea într-un birou la B.B.C. În dimineaţa zilei de 31 decembrie 1989, a trecut, din Bulgaria, pe la frontiera de la Giurgiu, într-un convoi singuratic de trei maşini în România. Către orele prînzului s-a alăturat colegului Simpson. Ferestrele de la camera Intercontinentalului, unde fusese cazat, la etajul 11, aveau găuri de gloanţe.

În seara zilei de 7 ianuarie 1990, îndreptîndu-se către locuinţa unui prieten de familie, a fost la un pas de moarte. Un glonţ a căzut pe trotuar în faţa sa. Un miliţian, care se adăpostise după o maşină, l-a întrebat ce-i cu el pe străzi la ora aceea. Auzind că este britanic şi că se duce într-o vizită la un prieten, şi-a făcut cruce şi a exclamat: „Dumnezeu te-a avut în pază în noaptea asta!”  Şi l-a însoţit pînă la poarta amicului, apoi, a dispărut în întuneric. Istorii autentice istorisite de rigurosul britanic.

Ce resorturi intime s-au declanşat în conştiinţa domului Dennis Deletant, că a abandonat cercetările filologice în românistică şi a trecut de la „Codicele de la Ieud”, considerat de mulţi exegeţi cel mai vechi text scris în limba română (datat în anii 1391-1392), la studierea istoriei contemporane a României bolşevizate, e greu de ştiut. Putea să facă o frumoasă carieră profesională ca filolog. Numai dumnealui ne poate spune. (Ce-i drept, şi în studiul pentru susţinerea doctoratului are şi privirea sagace a istoricului.) Cert e că lucrările istoricului englez, care consideră ţara noastră ca pe o a doua patrie, pot fi surse bibliografice temeinice pentru oricine vrea să cunoască meandrele istoriei comunismului românesc.

Revista indexata EBSCO