Jul 15, 2015

Posted by in Consemnari

Valeriu D. COTEA – O schițã de portret: Mircea Ciubotaru

L-am cunoscut destul de tîrziu pe Mircea Ciubotaru, de doar două decenii, şi cred că am pierdut multe ocazii pentru o mai bună şi fructuoasă colaborare cu un om cu care am intrat într-o relaţie de perfectă înţelegere reciprocă şi cu folos semnificativ pentru dimensiunea istorică a cercetării viticulturii din Moldova. Publicasem rezultatele mai multor cercetări asupra podgoriilor din România şi ştiam că unele texte nu erau chiar mulţumitoare din punctul de vedere al documentării şi interpretării corecte a unor ştiri şi informaţii care circulau de multă vreme în literatura noastră, încît, în vederea unor noi abordări, căutam un colaborator cu pregătire adecvată, dar şi disponibil pentru asemenea demers, ce nu putea fi decît colateral preocupărilor sale. Am avut inspiraţia de a-i cere academicianului Alexandru Zub să-mi recomande pe un cercetător de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, potrivit pentru o colaborare de durată şi fără promisiunea unui avantaj material cît de cît mulţumitor. Directorul ştia prea bine care erau temele şi sarcinile subordonaţilor săi şi nu a putut alege un nume nici măcar pentru o eventuală tatonare a chestiunii, în schimb mi-a indicat pe un cercetător de la Institutul de Filologie „A. Philippide”, care avea şi pregătire istorică, probată de mai multe studii publicate în Anuarul Institutului „A.D. Xenopol”. Trebuia să încerc acolo, l-am căutat, cu noroc, şi l-am găsit.

Ceea ce am constatat de la primul contact a fost un fel de francheţe, o deschidere şi o înţelegere rapidă şi necondiţionată a situaţiei şi cererii mele, cum rareori pot fi întîlnite în orice tip de relaţii dintre oameni. A acceptat imediat, deşi nu-i făcusem nici o ofertă de încadrare cu vreo fracţiune de normă la Centrul de Cercetări pentru Oenologie, nici o recompensă financiară, iar de… gloria de a deveni autor de texte despre istoria viticulturii româneşti nu putea fi vorba. În decursul anilor l-am cunoscut bine şi am realizat ceea ce mi-au confirmat diverse împrejurări, oameni şi texte. Un dozaj specific de generozitate a dăruirii de energie, timp şi cunoştinţe, dezinteres material şi o lipsă totală a unor păcate majore în lumea academică (anume carierismul şi morga), modestie a evaluării de sine, punctualitate şi respectarea promisiunilor. Puterea de muncă, spiritul critic şi acribia filologică a scrisului transpar cu evidenţă din lucrările sale şi nu e nevoie aici de vreo subliniere specială.

A pornit îndată la treabă, deşi obligaţiile sale profesionale nu-i lăsau prea mult răgaz, şi l-am văzut în largul său în investigaţiile de arhivă şi în prelucrarea datelor obţinute. Au fost zile de neuitat, prin anii 1995-1996, cînd am cercetat împreună arhivele din Focşani şi din Galaţi şi am vizitat, pentru documentare, podgoriile de la Focşani, Iveşti şi Valea Călugărească. Cîteva articole cu informaţie consistentă şi nouă, despre podgoriile de la Iveşti, Nicoreşti, Iaşi şi Dealul Mare, realizate în colaborare finală cu V. V. Cotea, publicate în reviste din ţară şi din Elveţia şi integrate apoi în volumul Podgoriile şi vinurile României (apărut în anul 2000), m-au încredinţat că filologul devenise, treptat, un membru deplin integrat în viaţa  Centrului nostru, chiar fără o poziţie în statul de funcţiuni. Într-o vizită la Vidra, a înţeles mai bine geniul Vrancei şi motivele care mă leagă atît de profund de locurile mele natale, astfel încît, atunci cînd am scris monografia Vidra – Poarta Vrancei, apărută în 2003, mi-a fost de real ajutor prin sfaturile privitoare la redactarea unor capitole de istorie locală şi la întocmirea arborelui genealogic al neamului Cotea.

Momentul de vîrf şi rodul cel mai preţios al colaborării noastre a fost însă contribuţia sa la elaborarea monografiei Podgoria Cotnari, apărută în 2006. Deşi era atunci şi profesor la Facultatea de Litere, aşadar grevat de sarcini didactice noi, a găsit timp şi energie pentru documentarea şi redactarea unui studiu de peste 200 de pagini, cu o informaţie arhivistică impresionantă şi cu explicaţii şi interpretări proprii ale unor realităţi apuse din zona Cotnarilor, care fac din această lucrare, recompensată cu Premiul „Ion Ionescu de la Brad” al Academiei Române, atribuit în anul 2008, un model pentru investigaţii similare. Am colindat împreună, în vederea acestui studiu, întreaga zonă viticolă, recunoscînd locuri cu vestigii şi rezonanţă istorică, făcînd fotografii şi asimilînd valorile culturii, peisajului şi muncii oamenilor locului.

Cine este, totuşi, acest om modest în comportament, care ignoră sau refuză toate formele şi modalităţile afirmării şi exprimării în spaţiul public, scrisul şi contactul cu tineretul studios fiind singurele canale de notorietate ştiinţifică şi didactică pe care le preţuieşte şi le cultivă. Biografia sa are parcursul unui jurnal de repere ale formării intelectuale şi de inflexiuni în exercitarea profesiei, fără „evenimente” exterioare notabile, fără culoare şi interes public, spune el. De altfel, cu greu am putut obţine, pentru această schiţă de portret, altceva decît sărăcăcioase „date” oficiale. Omul real nu poate fi cunoscut decît faţă în faţă, prin contact personal de durată, şi din paginile publicate. Nu e ascuns, ci discret, nu afirmă nimic despre sine şi împrumută din Glosa lui Eminescu mai ales preceptele scepticismului, impregnate cu ironie benignă şi autoironie muşcătoare. Ţine la cîteva principii ale vieţii şi muncii, dar nu este nici habotnic, nici exclusivist. Este statornic, consecvent, organizat, dar admiră, la alţii, firea artistică şi curajul schimbării sau succesul comunicării. Nu se entuziasmează uşor, dar nici nu cade în melancolii de durată. Cred că este mereu în căutarea căii de mijloc, aurea. Nu este convins că ar folosi cuiva dacă va afla despre el că s-a născut la Timişoara, la 19 mai 1944, mama sa, învăţătoare, fiind refugiată în Banat, cu doi copii mai mari, înaintea ofensivei sovietice pe frontul din Moldova. Doar ca să speculez aş zice că locul naşterii va fi impregnat pruncului spiritul bănăţean al hărniciei şvabilor şi interesul pentru diversitatea culturală a etniilor, deşi, mai curînd, acestea sînt roade ale educaţiei şi culturii asimilate de-a lungul vieţii. A crescut şi a copilărit în anii postbelici în satul Vultureşti, din judeţul Vaslui, unde profesau ca învăţători părinţii săi, Elena şi Nicolae Ciubotaru, tatăl fiindu-i şi dascălul exigent, de la care a asimilat nu numai preceptele educaţiei şcolare, în clasele primare (1950-1954), care îl vor orienta mai tîrziu spre cariera didactică, dar şi învăţămintele unei lumi care tocmai intra în crepusculul satului moldovenesc tradiţional. Doar clasa a V-a (1954-1955) a frecventat-o la Şcoala generală din satul vecin Buhăieşti, pentru ca din clasa a VI-a să devină elev intern al Liceului „C. Negruzzi” din Iaşi, absolvit în anul 1961. A optat pentru un drum spre domeniul ştiinţelor umaniste, deşi „trendul” epocii şi pregătirea bună în clasele de „reală” îl puteau orienta spre o carieră practică şi… lucrativă. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie (1961-1966) şi ale Facultăţii de Filosofie (1969-1974) de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi a fost timp de 22 de ani profesor la un liceu din oraşul Negreşti, judeţul Vaslui, într-o perioadă (1966-1988) în care repartiţia guvernamentală şi diverse restricţii, dificultăţi şi condiţionări au legat de „glia” socialistă numeroase promoţii de tineri ce nu au cunoscut avantajele mobilităţii profesionale şi libertăţii de gîndire care astăzi par a fi normale şi de la sine cuvenite. Faptul că, de pildă, a refuzat înregimentarea politică înainte de 1989, ignorînd beneficiile statutului favorizant al membrului de partid, defineşte o trăsătură a sa, anume credinţa în calea onestă şi fără compromisuri a devenirii profesionale şi constituirea unui statut social. A fost una dintre puţinele şanse majore ale vieţii sale reîntîlnirea cu fostul său profesor Vasile Arvinte, care a putut, în condiţii de restricţii severe, să-l propună pentru ocuparea unui post de mult blocat la Centrul de Lingvistică şi Istorie Literară a Universităţii ieşene, devenit după 1990 Institutul de Filologie „A. Philippide”, unde a putut să-şi valorifice timp de aproape două decenii (1988-2007) aptitudinile sale pentru cercetarea de teren şi arhivistică în domeniul onomasticii istorice, apoi prin editarea de izvoare documentare, preocupări cu ramificări spre istoria socială, genealogie şi publicistică. O reîntoarcere la profesia didactică, în calitate de profesor la Catedra de lingvistică generală şi limbă română (2003-2009) de la Facultatea de Litere, a însemnat şi o împlinire a unei disponibilităţi intelectuale şi sufleteşti înnăscute şi dezvoltate prin educaţie. Rezultatul vocaţiei sale pentru cercetare şi cunoaştere împărtăşită şi altora s-a concretizat, pînă acum, în cca 150 de articole şi studii şi 37 de volume publicate, pe coperta cărora îi găsim numele ca autor, coautor, colaborator şi editor). O „producţie” pe care el o consideră, cu un scepticism al existenţei şi dăinuirii, care îl caracterizează, drept modestă. Este posibil ca unii dintre cei care îl cunosc pe autor şi îi citesc textele să vadă în acele pagini mai mult. Eu mă înscriu, fără ezitare, printre aceştia.

Revista indexata EBSCO