Jul 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrților

Codrin Şerban, Baladierul (un poem pentru CCCLXV şi încă una de zile şi nopţi), Ediţie definitivă, Editura Europress, Bucureşti, Colecţia Poesis, 2012, 296 p. Mici note pe coperta a patra semnate de Ion Roşioru, Theodor Codreanu şi Aureliu Goci.

Poet, prozator, dramaturg, eseist, antologator, autor de iniţiere în poezia zen, Codrin Şerban face o figură cu totul aparte în peisajul scriitoricesc actual. Aparţinînd generaţiei

Poet al ritualului provocat de gestul larg, aproape iniţiatic, de manifestarea spontană, Codrin Şerban se lasă dus în ispită de generoasele poveşti de tip oriental, un fel de şeherezadizare, transpusă în spaţiul românesc, avînd un acut accent baladesc, accent de trubadur al mijlocului de secol din evul mediu. Se şi vede mereu „A doua zi, la uşa cu zăvor,/ Zăvor întredeschis spre-acea nobleţe,/ Nobleţe-în febra vizitei măreţe,”, atunci cînd în poarta castelului imaginar sau poate în poarta inimii unei prinţese „Cu degetul bătu un călător”. Şi apoi întreg ritualul cunoscut într-un decor de vis şi de speranţă, aşa cum se întîmpla cu cavalerii templieri. Cei care erau lăsaţi „La poarta-în aşteptare,-a treia zi,/ Tîrîş în cea mai noduroasă bîtă”. Poet al imaginarului scenic, se vede fibra de dramaturg în poezia sa Codrin Şerban îşi construieşte eşafodajul liric cu temeinicie atunci cînd „lămpi mi-aprinzi de fiecare dată,/ Maestre radiind ca un altar”. Sfinţenie şi păgînism, taină şi explozie de admiraţie se interpătrund în versurile sale. Baladierul este personajul-poet, cel care conduce dansul poetic, prin cîntecele sale (balade şi sonete), cel care se disimulează în aranjorul şi regizorul acestui act de iniţiere. După cele cincisprezece balade Codrin Şerban propune cititorului un 345 de sonete, terminînd acest spectacol cu 23 de balade. „După galantul obicei, cu fast,/ Întotdeauna ospitalieră,/ Invită-mă sub universul vast,/ Cînd rapiţa-înfloreşte-auriferă!/ Tu-închiriind o pasăre de sus,/ Eu simulînd-o pe nepriceputul,/ (a se observa punerea în scenă şi apoi disimularea sincerităţii şi mai ales a naivităţii asumate cînd spune: simulînd-o pe nepriceputul) şi apoi împăcat cu acest joc de-a naivitatea „Să ne descînte pînă la refuz,/ Cu ora, cu secunda, cu minutul./ Ai smulge-un fir integru de pelin/ Şi mi l-ai dărui-absolut cochetă,/ În clocotul luminii ever green/ Să ne-amărască vinul pe planetă./ Şi alte fapte slobode se vor/ Petrece-apoi deloc întîmplător”. Maestru, în sensul cel mai profund al mînuirii prozodiei poetice, făcînd parte din clasa lui Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş, Emil Brumaru, George Ţărnea şi alţi cîţiva, Codrin Şerban pre-întocmeşte poeme suave, poeme generoase în sensuri, poeme adeseori chiar provocatoare. Pentru poet iubita este „După galantul obicei, cu fast…” pentru că viaţa e un întreg ritual, un adevărat spectacol şi trebuie să se deruleze „în clocotul luminii…”. Funambulescul decor în care are loc spectacolul este garnisit „cu secete de-înnebuneşte roua…” să poată, tăcut şi aproape clandestin să îşi refacă provizia de toamnă spre a nu fi surprins precum …greierele din cunoscuta fabulă, pregătindu-se de petrecere „În aşternutul tău de şapte stele.” Poezia lui Codrin Şerban se apropie în paşi de marş de poezia unui B. Fundoianu dar şi de aceea a lui Emil Brumaru, mai ales cînd: „Clădim castele în bucătărie,/ De zahăr ars şi praf de scorţişoară,/ Prilej de sărbătoare princiară/ Şi-însiropată pe o farfurie.” Gena moldavă a poetului Codrin Şerban şi-a pus pronunţat pecetea pe eşafodajul său liric, demonstrînd o deosebită cunoaştere a valenţelor limbii române, speculînd cu multă măiestrie efectele unor îmbinări fericite de termeni. Codrin Şerban este, şi rămîne, unul dintre poeţii remarcabili din literatura contemporană, aducînd, prin poezia sa şi un meritat omagiu înaintaşilor, cei care pornesc, năvalnic din mantaua lui Anton Pann, întemeietorul. Baladierul este o carte memorabilă, o carte pe care mai tinerii noştri confraţi în ale scrisului ar trebui să o parcurgă cu mult interes şi din care să înveţe arta mînuirii cuvintelor spre a putea construi, cu adevărat, o frumoasă carte.

 

Aurel Ştefanachi, Închiderea jocului, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, Colecţia Bibliofil, 108 p.

Cu o Scrisoare deschisă se deschide şi cartea „Închiderea jocului” de Aurel Ştefanachi, remarcabil editor şi poet, o scrisoare prin care ne avertizează că: „În portul Constanţa/ Un uriaş Albatros/ Lent şi tăcut/ Rumegă frumuseţea/ Femeilor din vara trecută…” şi ne priveşte prin „cu ochiul cu zimţi…” „stîrnind o muzică în şoaptă…”. Poezia lui Aurel Ştefanachi se constituie într-un amplu spectacol, spectacol cu decorurile savant aranjate, în care actorul-poet ne îndeamnă că: „dacă/ nu vreţi să mă credeţi, duceţi-vă de vedeţi cu ochii voştri”, adică, discret, ne invită spre lectura cărţii şi această invitaţie chiar merită onorată. Poezia lui Aurel Ştefanachi capătă maiestuozitate de ceremonial, un ceremonial al supunerii şi al provocării ştiind că „în umbletul meu de pămînt/ să te cînt/ să te cînt/ «os de cuvînt»”. Întrebînd cititorul dar şi persoana căreia i se adresează: „Crezi că pot şti…/În genunchi într-o aritmetică frivolă/ Ne dăm cîte o frunză, cîte un plic.” La umbra unor păsări el îşi întocmeşte poeme deschise în camera cu magnolii cu a o anume eleganţă atunci cînd umblă în amurg urmărit de alte priviri şi de alte poeme să poată rosti un verb prin care să spună: „un gînd rămas înlăuntrul său/ eu în genunchi rugîndu-mă să/ intru// frig: frig,/ preoţii şi filozofii în molozul istoriei/ determină întîietatea materiei faţă/ de spirit (sau invers)”. ludică de cele mai multe ori, dramatică în această stare, poezia lui Aurel Ştefanachi încearcă să ia în răspăr problemele grave ale existenţei umane în general, şi mai ales a propriei sale existenţe, deşi el este un vitalist prin ceea ce construieşte liric: „da – stau rezemat/ de moartea mea/ pe catifea – la mat/ cu îngerul de tinichea// pe străzile mici/ subţiate de îndrăgostiţi/ jucătorii de bridge/ se împuşcă pentru arginţi// da – la poarta vamală/ laolaltă cu păduchimea/ la zi către moară/ sus la cişmea// la funii: la paralizie/ ne linguşim, ne rotim/ e miros greu fe fudulie/ abia de mai ştim// ce se petrece, ce arde/ în subsolul volant/ în susurul roţii din toate/ femeia fatală sau îngerul Kant”. Stigmatizarea îngerului Kant şi alăturarea lui de femeia fatală constituie preocuparea lui Aurel Ştefanachi pentru a putea ironiza moartea asemenea lui Ivan Turbincă. „Doamne ce mîndru sînt” exclamă poetul cu o firească privire în sine, „miros a pămînt/ a pardoseală/ de moară/ Ce?! În umbletul scurt/ De la Ierusalim/ Din care te ştim/ Rămăşiţă de Mir”. Volumul se încheie cu o altă poem în manuscris, tot ca o scrisoare intitulată Şuviţă de apă, în care constată: am calculat şi viaţa şi/ moartea – nu a ieşti nimic/ egal sau diferenţiat// doar bărbieritul uneori/ devreme/ alteori prea tîrziu – ştiind că „nimic nu am reuşit/ să ascund”. Sub aura acestei sincerităţi poezia lui Aurel Ştefanachi se constituie într-o şuviţă de apă gata să ostoiască setea cititorului.

 

Ştefan Mitroi, Guantanamo, Editura RAO, Bucureşti, 2014, 193 p.

 

Poet şi prozator de mare forţă şi extrem de activ în presa literară, Ştefan Mitroi revine în faţa cititorului de proză, de această dată, cu un nou roman, întitulat Guantanamo, roman editat de prestigioasa editură bucureşteană RAO, editură care prin proiectele sale editoriale acordă tot mai mult spaţiu pentru lansarea literaturii române clasice, dar mai ales contemporane, ceea ce nu este deloc de neglijat, mai ales acum cînd multe dintre editurile aşa-zis mari, se ocupă mai mult de traduceri din diferite alte literaturi decît cea naţională. Salutară mi se pare şi ţinuta grafică a acestei cărţi dar şi ale altora, editate de această editură, semn că există o atentă preocupare pentru actul editorial. Ştefan Mitroi, laureat al mai multor premii de literatură şi al Premiului Academiei Române pentru proză continuă să aducă cititorului, noi cărţi, dovedind că aceste premii i-au fost acordate pe merit şi nu sînt rezultatul unor activităţi extra literare cum se întîmplă mai mereu la noi dar şi aiurea, ştiind că de cele mai multe ori se premiază funcţia şi nu cartea autorului. Proza scrisă de Ştefan Mitroi, din acest roman dar şi din celelalte, are un accent substrat poetic, semn că poetul din el nu se poate îndepărta de scriitură şi mereu îşi cere drepturile, şi bine face, pentru că astfel proza sa cîştigă foarte mult în substanţă lirică, dînd un sens profund epicului. Romanul Guantanamo începe abrupt, cu o întîmplare cu totul şi cu totul stranie. Tînărul avocat Mario constată că în ziua nunţii, cînd îşi ducea mireasa în braţe, Antonia, pe scările blocului, în cîteva secunde, aceasta îşi pierde definitiv vîrsta, devenind o stranie făptură din care au fugit brusc anii, sau de fapt s-au adunat anii, pierzîndu-şi vîrsta transformînd-o într-un morman de oscioare prinse într-o piele stafidită. Această stare, la început privită cu scepticism, îndoială, neîncredere, de specialişti devine aproape o epidemie în întregul oraş. Cele 15 capitole ale cărţii se construiesc în jurul aceluia intitulat Copilul – moşneag, capitol ce constituie inima romanului Guantanamo scris de Ştefan Mitroi. Proza lui este în cea mai mare parte parabolică, ficţionarul jucînd un rol predominant, ţinînd loc de fapt de naraţiune de tip clasic. Povestea în sine se derulează sub imperiul fabulosului, a miticului şi ,de multe ori a misticului de tip Mircea Eliade, avînd, spre deosebire de proza acestuia, cruditatea expresiilor, limbajul abrupt, uşor aspru, asemeni unei palme de ţăran, trudită pînă la sînge, din care aştepţi, cu nerăbdare să încolţească grîul. Prozatorul Ştefan Mitroi îşi construieşte fiecare carte, cu multă temeinicie, dovedind că nu este nimerit întîmplător în această lume pe care chiar el o creează, pe care cu har o construieşte. O altă mare calitate a prozei lui Ştefan Mitroi este aceea că se citeşte cu uşurinţă şi chiar cu nerăbdare, pentru a descoperi lumea în care se derulează.

 

Ilie Vădoian, Pe muntele Tabor, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015, 7z0 p. Prefaţă de Otilia Sîrbu.

În ultimii ani, să tot fie ca la 15-20 de ani, tot mai mulţi autori scriu, parcă încercînd, cu anasîna, să recupereze liniştea care a acoperit România, ceea ce s-a pierdut, şi anume, poezia cu tentă religioasă. Printre cărţile pe care le primesc, şi mărturisesc faptul că nu sînt puţine la număr, găsesc multe astfel de abordări. Fie că autorii sînt preoţi sau sînt doar simpli mireni, ei simt o acută nevoie de a aduce în mîinile cititorului o sumă de poeme, dacă nu chiar cărţi întregi cu poezie religioasă, poezie, în care această temă este întoarsă pe toate feţele. Pe mulţi dintre aceşti autori îi suspectez de multă făţărnicie, de fariseism, pentru că ei cred că dacă în poeziile lor apar cuvinte: cruce, Dumnezeu, Iisus, poezia este împlinită, ca şi cum aceste cuvinte ar ţine loc de paşaport către poezie. Nimic mai fals. Mă tem că procedînd astfel nu se face decît un mare deserviciu poeziei religioase şi religiei în general. Ilie Vădoian, deşi în cartea sa Pe muntele Tabor, are în raniţa sa de poet şi aceste cuvinte totuşi reuşeşte să nu strivească… „corola de minuni a lumii” şi să prezinte cititorului poeme coerente, chiar pătrunse de reală emoţie precum: „Cînd mă uit pe fereastra cea veche,/ dincolo de dublele geamuri,/ mama spoieşte cu var caişii,/ pînă aproape de ramuri/ purtînd o mlădiţă-nflorită la ureche.// Mîine va fi o zi deosebită./ Sîngele Mielului a curs ieri/ înroşind ouăle din cuibare./ Mîine o să ne trezim cu noaptea în cap/ să prindem clipa cînd se-aprinde,/ de la sine, lumina ce nu se pierde.// Lumina pe care o vom ţine strîns/ în mîini,/ curaţi la trup, şi-n cuget mai curaţi,/ să ne împărtăşim/ în haine noi, de sărbătoare,/ aşa cum se cuvine pentru ÎNVIERE.” Haina cea nouă pe care o îmbracă Ilie Vădoian este una de sărbătoare a sufletului, o sărbătoare a purificării şi mai ales a speranţei. „În poeziile lui Ilie Vădoian, cea cu nenumărate faţete, asemenea trăirilor autentice, a dispărut sentimentul oboselii şi, într-o splendidă stare de rugă, totul comunică conştient şi inedit. Un dans al norilor, al luminii, al cîntecului, al splendorii ce ne cuprinde sufletul anulînd pentru încă o secundă din noi starea de cădere ce ne apasă în cealaltă secundă.” – conchide cu acută intuiţie, Otilia Sîrbu, în prefaţa la această carte. Poezia lui Ilie Vădoian este una a comunicării intime, a spovedaniei, prin rugă: „Părinte, neam de neamul meu n-a avut/ păcate mai multe ca mine.// Încep cu primul, din copilărie, cînd am răsturnat în tuciul cu săpun/ – pe foc fiind – un stup primitiv de albine.// Parcă de pe acum simt cum mă frige/ la tălpi o vîlvătaie să-mi ispăşesc păcatul/ aprinderii la asfinţit cu lumînarea/ – şi cu bună ştiinţă – a fînului din claie.// Cu iezii pe mirişte, într-o zi toridă de vară,/ nici apă nu m-am învrednicit să păstrez/ pentru vreun însetat trecător.// Din lăcomie, sau poate de prea multă arşiţă/ eu însumi terminasem,/ încă de la orele amiezii, rezerva din urcior.// După şapte săptămîni de abstinenţă,/ în Vinerea Mare, am căzut în Ispită.// Pentru condamnabila ispravă/ am primit 300 de mătănii – / ca primă ascultare în semn de pocăinţă…/ A fost un bun început/ pentru a merge drept înainte.// În urma mea atîtea s-au strîns./ În faţă ziua descreşte./ Dă-mi Doamne, timp şi putere/ să le recunosc pe toate pînă la ÎNVIERE!”. Aceasta este starea de poezie pe care Ilie Vădoian o propune cititorului, această sinceritate dezarmantă care de fapt, îi înnobilează starea poetică.

 

Sandu Teleajen, Fragmente de amintiri, editura Vasiliana 98, Iaşi, 2015, 348 p. Ediţie îngrijită de prof. Cristina Alexandra Carp.

După 5o de ani de la trecerea Styxului, scriitorul şi actorul Sandu Teleajen îşi face simţită prezenţa în faţa cititorului, prin aceste fragmente de amintiri, carte îngrijită şi editată de strănepoata sa, Cristina Alexandra Carp. Pentru foarte mulţi dintre contemporani, Sandu Teleajen, pseudonimul lui Alexandru Morcovescu, născut în 6/20 februarie 1893, în satul Homorîciu, comuna Izvoarele – Vălenii de Munte, jud. Prahova, cel care a primit de la poetul George Coşbuc acest pseudonim, este un actor şi un scriitor pe nedrept uitat, pe nedrept rătăcit în memoria rafturilor de bibliotecă. Prieten cu mulţi dintre marii scriitori ai momentului, cum ar fi: George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Brăescu, Horia Furtună, Mihail Codreanu, Titus Hotnog, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, G. Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, G. M. Zamfirescu etc. dintre actori a avut şansa să cunoască marea pleiadă a vremii, actori celebri cu care era coleg şi pe care timp de doi ani i-a coordonat, în calitatea sa de director general al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Să-i amintesc doar pe cîţiva dintre ei, aşa cum ar fi: Constantin Ramadan, Miluţă Gheorghiu, Ion Sava sau Aglae Pruteanu şi este mai mult decît elocvent. Ce este, în primul rînd, remarcabil în aceste fragmente, aşa cum cu modestie le numeşte autoarea acestei ediţii? Bogăţia de informaţii despre cei pe care i-a cunoscut, bogăţia de informaţii despre vremurile pe care le-a parcurs, pe timp de pace dar şi acele din timpul războiului, mai ales din perioada celor trei ani de prizonierat, pe malul mării nordice. Se remarcă, de asemenea căldura gîndurilor scrise despre cei pe care i-a cunoscut şi i-a avut drept prieteni, dovedind încă odată omenia şi sinceritatea sentimentelor sale, dorinţa de a face numai bine celor din jur. Memorabile sînt însemnările despre poetul George Coşbuc sau despre criticul literar G. Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu, personaje pe care aproape că le diviniza. Ar fi multe lucruri de remarcat din însemnările scrise de Sandu Teleajen, însemnări, redate, cu multă fidelitate şi preţuire de Cristina Alexandra Carp. Cartea conţine şi cîteva scrisori în facsimil şi un grupaj de fotografii, care reuşesc să redea şi mai fidel atmosfera acelei jumătăţi de veac, care face obiectul acestor fragmente. Sînt redate şi cîteva note despre biografia lui Sandu Teleajen. Există şi o notă bibliografică, de unde cititorul acestei cărţi poate afla titlurile cărţilor şi pieselor de teatru scrise de acest atît de pe nedrept uitat actor şi scriitor: Sandu Teleajen. Graţie Cristinei Alexandra Carp memoria lui Sandu Teleajen este salvată şi un scriitor deosebit se vede repus în locul pe care îl merită, printre scriitorii de valoare ai literaturii noastre. Poate că alte instituţii ar fi trebuit sau ar trebui să se ocupe de valorificarea manuscriselor scriitorilor trecuţi în lumea umbrelor, dar asta este o cu totul altă poveste, despre care cred că, într-un viitor nu prea îndepărtat mă voi ocupa.

 

Viorel Gîrbaciu, Nebuni de lună plină, Editura Măiastra, Tîrgu-Jiu, 104 p. cu o scrisoare de trăsură, pe coperta a patra, semnată de Gheorghe Grigurcu.

Editată într-o ţinută grafică deosebită, cartea lui Viorel Gîrbaciu, Nebuni de lună plină, de către editura gorjeană Măiastra, prezintă cititorului de poezie un nou mod liric, proeminent, încărcat de metafore, uneori blînde, alteori abrupte, la limita dintre păgînismul totemic şi ortodoxia rurală, sinceră şi curată. Poetul fixează locul unde se desfăşoară întreg scenariul liric, încă din prima poezie intitulată „Cu solzii pe ochi”: „Într-acolo plutim, înspre blînda lumină./ Sub aripa aceasta străvezie de înger., unde „Din înalturi se-aude un arpegiu discret – / Domnul Bacovia cîntă iar la vioară.”, pentru că în această discreţie vine întrebarea neofitului: Dar versuri de-acelea, frumoase, ehei,/ Mai scrii, tot mai scrii pe-o cafea şi trei lei?”. Trubadur al cuvîntului, spune criticul Gheorghe Grigurcu, care ar părea datat pentru că e doar veşnic. Viorel Gîrbaciu scoate din lira domniei sale sunetele sentimentului etern omenesc cu care ne raportăm la iubire, la pierderea şi mai cu seamă la îndoielile ei care, pentru rafinaţii trişti ai vieţii interioare, por avea mai mare preţ decît iubirea însăşi. Domnul Viorel Gîrbaciu e unul din frumoşii nebuni ai micilor oraşe, graţie cărora ne dăm seama că poezia supravieţuieşte.” Aceste cuvinte însoţitoare scrise de cunoscutul critic literar şi poet Gheorghe Grigurcu au darul de a evidenţia mesajul liric transmis de poet, de a reliefa sentimentul etern omenesc şi mai ales acel entuziasm potolit pe care îl afişează frumoşii nebuni de lună din micile oraşe făcînd în aşa fel ca aşa poezia adevărată să supravieţuiască. „Rar, tot mai rar, ne vin/ Soliile de din/ Şi noi murim puţin,/ Noi mai murim puţin…” scrie Viorel Gîrbaciu, ca într-un adevărat joc de-a dragostea şi moartea ca şi cum s-ar afla în postura lui Ivan Turbincă, cel care ştie prin iubire să amăgească moartea. Pentru el ninsoarea cursă-n meri doare cu speranţa un scăpărat de soare îi va înapoia nădejdea altei veri. O adevărată cursă după tot ce a fost: dragoste, speranţă, împlinire este poezia sa, o poezie a unui echilibru interior bine temperat, a unei stări totuşi scăldată în angoasă şi tăcere. Într-un psalm (III) spune: „Aproape de buze – atît să apară/ Cîntarea aceasta, mierie – cuminte,/ Numai bună să umple bobul de linte/ Cu care hrăni-vom ulii de-afară!” pentru ulii de-afară dar şi pentru cei din interior, din sinele său adică spune el fiecare „cîntare” a sa, atunci cînd ascultă „Murmurul cuvioaselor omizi” ştiind că sufletul său e o casă bătrînă „Cu ferestre şi uşi descleiate,/ În care nimeni nu vine la cină/ Şi-n care doar moliile au drept de cetate”. Viscolit de această atmosferă „Disperat, iau atunci trenciul meu desuet/ Şi o şterg decunoapte şi tiptil de acasă/ Spre refugiul meu ultim – vechiul turn crenelat,/ De un alb nefiresc şi umbrit de verdeaţă –,” turn care este de fapt turnul de fildeş al poeziei unde se simte cel mai bine aşa cum o dovedeşte şi această carte.

Revista indexata EBSCO