Jul 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Omul reconstruit în memorie

Cărţi precum Drumul regăsirii (Editura Junimea, 2015) a profesorului Romel Moga nu se supun criteriilor obişnuite de evaluare ale publicului larg; ele nu sînt cărţi „bune” sau „rele”: sînt ca viaţa însăşi, bună şi rea, veselă şi tristă. Înainte de toate, interesează povestea, iar Romel Moga are ceea ce se cheamă harul şi, darul povestirii; nu e loc pentru „complicităţi” cu cititorul; deşi explicit „subiectivă”, naraţiunea din Drumul regăsirii mizează mai puţin pe mijloacele autoficţiunii: autorul, Romel Moga nu e personajul Adrian Enescu, fiul preotului din Dumbrăviţa. Cei doi se caută, autorul aleargă după personaj şi de aceea îi dă un nume „străin”, cartea ieşind de sub pecetea autobiografiei şi a pactului sincerităţii pentru a se plasa sub semnul romanescului, implicit, al pactului verosimilităţii. Textul poartă toate semnele cunoscute ale naraţiunii la persoana întîi şi, mai ales, complexul afectiv din care se iveşte aceasta: „Mă văd în urmă cu ani şi ani în ogradă, lîngă bradul de lîngă poartă, aşteptîndu-i cu nerăbdare pe mama şi pe tata să vină de la oraş” sau „Parcă aud şi acum trîmbiţa gornistului pe uliţele satului, spre veselia noastră, a prichindeilor, care ne ţineam după el ca după urs”, mărturiseşte personajul-narator care, în efortul regăsirii sinelui risipit şi al re-identificării cu ceea ce ar fi tre­buit să fie vîrsta de aur, scrie un roman autobiografic, asumînd, deopotrivă, fluxul de conştiinţă al eului care se confesează şi structurile romanescului, ale imaginarului şi ale unui plan ficţional foarte bine organizat.

Povestea explorării trecutului şi, prin aceasta, a (re)construirii fiinţei interioare, începe cu întoarce­rea din exil a personajului-narator; prudent, temător pentru că, iată propria biografie, povestită e o altă lume, necunoscută, misterioasă, plină, poate, de pericole, personajul îmbracă o armură simbolică, înainte de confruntarea cu faptele trecutului şi cu „străinul” care le-a trăit, personajul se regăseşte în mireasma lucernei proaspăt cosite, în aerul răcoros al cîmpului înverzit, în parfumul merelor şi perelor coapte dintr-o livadă, lănţişorul cu mărgele albastre de la gîtul unei foste eleve, Liza, reîntîlnită în avionul care îl aduce acasă ori în simbolul bradului de la poarta casei părinteşti, „copac al voinţei de a trăi”, cum îi spune Schopenhauer. De altfel, bradul, martorul întoarcerii din exil a personajului-narator va fi fost, într-un alt timp, avertizorul întoarcerii acasă a tatălui din prizonieratul la ruşi: „Povestea mama că în dimineaţa zilei cînd a ajuns tata acasă, într-o primăvară, bradul din faţa casei era ca ni­ciodată plin de berze, care clămpăneau întruna, de parcă bătea toaca la biserică”: miresmele şi bradul sînt semnele casei, înseamnă, în fond, acasă. Cu această armură atît de vulnerabilă se întoarce Adrian Enescu din exilul său la Freiburg, căutîndu-şi propriul trecut, încercînd să se reinventeze acolo. Două sînt căile regăsirii. Prima este aceea a poveştilor de dragoste cu Minodora şi Hermina, care structu­rează planul epic al romanului autobiografic; fire romanţioasă (la Freiburg, citeşte Suferinţele tînărului Werther, născînd bănuiala prietenului Emil că ar putea urma exemplul atîtor tineri care s-au si­nucis după lectura operei lui Goethe), personajul exersează, cu Minodora şi Hermina, ipostazele stendhaliene ale erosului: „Amîndouă mă fermecaseră, dar în mod diferit: pe Minodora simţeam că o doresc, iar de Hermina – că mă îndrăgostesc. Veţi spune: nu-i tot una? Cu siguranţă nu! Dorinţa presupune – cel puţin aşa simţeam eu atunci – o atracţie exclusiv fizică, senzuală, în timp ce dragostea e altceva. Frumuseţea care atrage coincide rareori cu frumuseţea care provoacă îndrăgostirea, scria Ortega y Gasset, pe care tocmai îl citisem la vremea aceea. Aşa cum tehnica hipnozei – observa autorul – constă într-o concentrare a atenţiei asupra unui obiect, cum ar fi o oglindă, limba unui pendul, număratul în gînd ori altceva care să-ţi stîrnească interesul, la fel se întîmplă şi cu iubirea: te îndrăgosteşti de cineva numai dacă îţi pare interesant”: iubire sau amor, în disocierile pe care le face Ibrăileanu în Privind viaţa, idealitate şi senzualitate, suferinţă şi încîntare, discurs platonic şi limbaj al pasiunii carnale. Acesta e planul narativ care adună intriga şi „acţiunea” romanului lui Ro­mel Moga; luîndu-şi chiar şi o „bibliografie” de specialitate – Stendhal, Goethe, Ortega y Gasset –, autorul scrie, mai degrabă, un ro­man despre dragoste.

Cea de-a doua cale a regăsirii e reconstruirea fiinţei interioare în ceea ce aş numi radiografia epocii. Romanul autobiografic nu fixează, ca în atîtea alte cărţi, vîrsta de aur, identificată mereu în copilăria personajului: „oazele” sînt rare: „Bunicul îşi începu cu vocea lui baritonală recitalul de colinde:  întîi O tannenbaum, apoi Jingle bells şi în final Florile dalbe. Noi îi ţineam isonul, fermecaţi parcă de vraja nopţii sacre, urmărind printre ramurile brăduţului cu miresme de pădure, vîrtejul fulgilor care se zbenguiau în faţa balconului luminat de ghirlande. Aşezaţi cu toţii la masă, savuram bucatele tradiţionale şi vinul acrişor, numai bun după slăninuţă afumată, jambon şi cîrnaţi. Ospăţul s-a prelungit pînă după miezul nopţii. Afară, fulgii din ce în ce mai mari şi mai deşi îşi continuau zbenguiala. Într-un tîrziu, am pornit-o pe jos spre casă, orbit de viscolul ce se înteţea. Mă strecuram printre draperiile pufoase ale cerului, pătruns de un ciudat fior cosmic; mă simţeam ca într-o capsulă de astronaut, avînd senzaţia stranie că străbat şi timpul şi spaţiul, transgresînd veşnicia”. Asemenea momente sînt, însă, foarte rare în (auto)biografia unui personaj care se naşte în vîrsta de fier a unei epoci duşmănoase; n-a mai fost loc pentru tihna, lumina şi bucuria vîrstei de aur pentru că, iată, copilului i se retează visele – o bicicletă, o minge de fotbal şi o săniuţă („Mă visam cînd pedalînd mîndru pe uliţele satului, cînd şutînd la poartă cu o minge adevărată, cînd zburînd cu săniuţa la vale,  în bătaia vîntului”, scrie cu amărăciune personajul-narator în instanţa memoriei), învaţă, în schimb, ce sînt dările mereu mai apăsătoare pe care tatăl său, preotul din Dumbrăviţa, trebuie să le plătească la stat, într-o vreme cînd oamenii se chinuie, ilustrînd, parcă, spusele din Cartea lui Iov: „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri”. Războiul, refugiul din calea ruşilor, teroarea (episodul căutării unui pistol nedeclarat autorităţilor, într-un closet este antologic), frica pe care o trăieşte cineva căruia i se spune „duşman al poporului” şi, mai ales, un preot într-o epocă în care bolşevicii impun ateismul, spaima de a nu fi turnat la miliţianul satului că asculţi „Vocea Americii”; explorîndu-şi trecutul, personajul-narator face o radiografie exactă a unei epoci stăpînite de „tovarăşul” Perpelea de la Partid şi de ofiţerul Beldeanu de la poliţia politică: este vremea demascărilor şi turnătorilor, a morţii lui Stalin şi a amputării personalităţii, a aşteptării americanilor. În sfîrşit, pentru unii „norocoşi” a fost vremea exilului – al profesorului Segal în Israel şi al lui Adrian Enescu la Freiburg; numai că „norocul” personajului n-a fost altceva decît tot o amputare a cursu­lui unei vieţi silite să caute alte orizonturi şi să se reinventeze.

Scrisă fără patimă, porniri revendicative, ură şi dincolo de retorica găunoasă care parazitează atîtea romane, povestiri şi memorii din actualitatea noastră literară, radio­grafia timpului-epocă reprezintă planul narativ major al cărţii lui Morel Moga; în fond, cît, cum puteau fi nişte poveşti de dragoste, aici sau în Germania, într-un timp al amputării individului şi al per­vertirii fiinţei interioare? Drumul regăsirii este romanul tîrziu, dar remarcabil al unui prozator de la care putem încă aştepta alte cărţi.

 

Revista indexata EBSCO