Jul 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Cătălin Ghiţă, Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake, Institutul European, Iaşi, 2014, 258 p.; Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză şi română, cuvînt înainte: Al Cistelecan, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 314 p.

Am mai semnalat, în „Convorbiri” sau „Poezia”, cărţi ale lui Cătălin Ghiţă (Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare, 2005, Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească, 2011, Darurile zeiţei Amaterasu, co-autor Roxana Ghiţă, 2008), notînd că abordează subiecte mai deloc/ destul de puţin cercetate în lucrări teoretice de amploare, dedicate exclusiv acestora, în Occident sau la noi. Exemplificam cu poezia vizionară şi morfotipologia ei, din Lumile lui Argus… (puţin discutată la noi, excepţie făcînd, scrie autorul, contribuţiile Ioanei Em. Petrescu şi Eugen Negrici). Un capitol era dedicat lui Blake. Apoi, în Revealer of the Fourfold Secret: William Blacke’s Theory and Practice of vision, 2008, a aprofundat cele scrise în Lumile lui Argus, oferind şi alte căi de a pătrunde în tainele operei celui care ne-a dezvăluit „împătritul secret”.

Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake e dedicată celui care-şi descria o creaţie drept „The Grandest Poem that This World Contains”, cu planul de a releva/ demonstra caracteristicile operei lui Blake (între care: „existenţa unui adevărat sistem nesistematic”, deşi „nu urmăreşte să creeze un sistem în chip explicit, el o face în mod implicit”, un sistem „vizionar”, cum spune poetul englez, „graţie căruia semenii să poată fi eliberaţi din tirania orbirii spirituale, impuse de uşile maculate ale percepţiei” ş.a.). Structura cărţii (după Mulţumiri şi Introducere): Partea I. Eul în viziune, Partea a II-a. Factorii inductori, Partea a III-a. Esenţa viziunii, Partea a IV-a. Patru niveluri de interpretare a poezie blakeane. Şi, pornind de la o vastă bibliografie, autorul ne conduce în fascinantul şi complicatul univers al gîndirii/ poeziei lui Blake.

Orientul Europei romantice m-a interesat şi prin tema propusă, cu referire şi la cum s-a construit Europa faţă cu alteritatea – în speţă cu cea definită (şi autorul arată de ce/ cum) ca „exotism” –, cu Orientul.

Romanii foloseau pentru plagae mundi/ „colţurile lumii” denumiri ca plaga orientalis. Azi, dincolo de conotaţiile peiorative, sunt varii moduri de a defini „Orientul” (din latinul oriens – Răsărit/ Est), funcţie de unde te afli (Levant, Mizrahi, Mashrek ş.a.). În timp, înţelesul/ conţinutul acestui termen s-a schimbat. Unii acceptă (fie şi „lucrativ”) „împărţirea” în „Orient – Occident”, alţii o văd o „tendinţă” artificială de separare, legată mai mult de prejudecăţi (ades consonante cu interese coloniale/ politico-economice), care dau o imagine falsă. Un promotor al unei astfel de teze este americanul de origine palestiniană Edward Wadie Saďd. Hajime Nakamura (în Orient şi Occident. O istorie comparată a ideilor, Humanitas, 1997), pentru a evita „vechea dihotomie” Orient – Occident, propune conceptul „arie culturală”, care desemnează „zona în care un popor avansat din punct de vedere cultural şi-a statornicit propria tradiţie culturală, în felul său specific”. Cătălin Ghiţă vorbeşte despre „interes pentru Orient”.

Autorul discută în perspectivă comparatistă, uneori în notă polemică, nuanţe, categorii, moduri de a privi pe „celălalt”, cum sunt abordate/ definite unele concepte, şi opinia sa vizavi de acestea (de ex. „orientalism” – „interes pentru Orient”), fascinaţia romanticilor pentru Orient ş.a.).

Structura cărţii (după cuvînt înainte, mulţumiri şi Introducere): 1. Tentativă de circumscriere teoretică (1.1. Interes pentru Orient vs Orientalism, 1.2. Alteritatea şi exotismul, 1.3. Definiţii şi delimitări personale) 2. Estetica spaţiului oriental (2.1. Configurări ale spaţiului oriental – cu subcapitole despre tablourile de ansamblu statice, dinamice, deşert, grădină, acvatic, faună; 2.2. configurări ale spaţiului artificial – subcapitole despre ruine, locuinţă, oraş), 3. Poetica figurilor orientale, cu alte subcapitole la temă.

Este o succintă semnalare, îndemn la lectura a două cărţi scrise fluent, cu un bagaj notabil de informaţii, semnate de Cătălin Ghiţă, un autor de urmărit, care propune teme interesante de studiu/ reflecţie.

 

Silvia Caloianu, narcotango, grafica copertei: Vasile Botnaru, Editura Vinea, Bucureşti, 2013, 20 p.

În anul 2006, am fost invitat la o întîlnire de organizatorii unui site literar din România, ocazie cu care am înţeles mai de aproape aspecte legate de publicarea în acest fel pe internet, am întîlnit-o şi pe Silvia Caloianu. Am scris atunci despre o carte a sa, Niciodată pe nume, notînd că ar fi interesant să-i citesc un viitor volum.

Narcotango e o carte şi despre dragoste (uneori ca o luptă – „şi iar plecaţi ca la război pe două fronturi diferite”)/ uneori rolul despre „asta” („ne sărutam ca doi îndrăgostiţi tu meritai un oscar”), alteori – de multe ori – întrebări despre ce înseamnă: „deocamdată ne întrebăm ce e aia dragoste/ aşa de parcă am întreba ce e aia pîine”. Dar, poate, mai ales despre căutări/ căutarea de sine, „călătoriile” înlăuntru (exemple de poeme-drumuri în sine ar putea fi între digitus dei şi digitus diaboli; videoconferinţă cu celălalt), uneori cu ajutorul „lui”, alteori pornind de la un gînd, o stare, o clipă, un loc (fie oraşul în care locuieşte – „eu locuiesc mai sus de valea morilor…”, fie Bucureşti, Amsterdam, Madrid…) ori un peisaj ori….

În altă ordine, narcotango (argentinianul Carlos Libedinsky a propus un proiect neo-tango, intitulat Narcotango; band-ul condus de acesta, numit „Narcotango”, a concertat şi la noi) este un „pas” şi altfel, dar din anume puncte de vedere nu-mi pare cu totul diferit de Niciodată pe nume. Şi acum, reiterăm, autoarea scrie ca un „creator de imagini”, statice/ mobile, metaforele fiind uneori „elemente de decor” pentru acest „film”, iar sentimentele, ca şi „personajele tipice” (eu, tu, ea ş.a.) „actorii” acestuia, al cărui „scenariu” pendulează între dorinţa de intimitate şi cea pentru „dezvăluire” în manieră spectaculară. Şi acum, caută tropii, unii în haine mai terne, alţii, mai mulţi, frizînd paradoxul (moarte gravidă, peşti mărunţi îndulciţi de ispită, poezie în tricou galben ş.a.), dar şi expresii aparte, originale (luna tremurîndu-mi de frig pe buze, degetele mele ning din azi în azi ş.a.). Uneori, realului exterior şi celui interior le alătură pe cel virtual (de pildă: domnule kaspersky av, noaptea ca o pagină albă în word). Ca şi la celălalt volum şi aici, după lectură, am avut aceeaşi senzaţie că, dincolo de abundenţa de imagini, este ca o „combinaţie” între jocul tropilor, narativ, introspecţie etc. Dincolo de eboşa cu nuanţe cumva suprarealiste, a „păstrat” şi unele tuşe de compoziţie care duc uneori cu gîndul la scriitura automată dar, probabil/ posibil, spuneam data trecută, într-un mod „studiat”, cam cum un dandy s-ar îmbrăca studiat-neglijent. Dincolo de această aparenţă, de creionarea „lumii” descriptiv, într-un stil uneori pletoric, alteori parcimonios, uneori confesiv, de cîteodată pendularea între realul-real, realul-închipuit/ visat/ dorit şi „realul web/ virtual” şi universul construit în poem, se pot distinge şi alte aspecte. De pildă „atingeri” ale unui livresc abia schiţat prin cîteva nume care duc cu gîndul la…: camus, margarita nikolaevna ş.a., ori cinematografice, poate – „caii se împuşcă”. Am încercat şi mai vechiul „joc” al „cuvintelor cheie” unde m-ar duce – dans, eu, tu, oraş ş.a… Sau cum e timpul în aceste poeme, cînd „fiecare secundă e o hienă”…

Este, cred, un pas înainte pentru Silvia Caloianu, din volumul căreia încheiem cu un fragment din hotel: „respiraţia mea în poante albe de balerină/ şi mîinile mele mîngîindu-le pe dumnezeu/ şi pe omul durerilor/ întrebătorul/ atîtea răspîntii şi totuşi între suflet şi trup/ voi cine ziceţi că sunt eu […]// mă uit cum sprijini peretele prea obosit/ e noapte şi zi/ şi eşti aici/ dormi-adormi lîngă mine dragule/ nicio viaţă nu are pereţii mai de hotel ca aceasta/ sau mai de corabie”.

 

La Curţile Cotnariului, cîntece bahice, Convorbiri literare, Iaşi, 2015, 88 p.

De cîţiva ani, la zilele revistei „Convorbiri literare” se lansează şi o culegere de „cîntece bahice”, sub semnul licorii de Cotnari. Pomenit ades în legătură cu Vodă Ştefan, satul este atestat documentar, din ce se ştie, în timpul lui Petru al II-lea, fapt care susţine opinia că podgoriile de aici sunt mai vechi.

Despre vin au scris poeţi de pretutindeni. Şi cel de Cotnari se bucură de atenţia barzilor. În acest volum versurile sunt semnate de douăzeci şi opt de autori, unii vieţuind în Iaşi, alţii pe alte meleaguri ale ţării (Mihai Apostu, Gheorghe Bălăceanu, Mihai Batog-Bujeniţă, Ion Burcin, Cristina Chiprian, Violeta Craiu, Eugen Deutsch, Angela Furtună, Daniel Grosu, Mihai Haivas, Vasile Larco, Emil Nicolae, Nicolae Panaite, Constantin Parascan, Nicolae Petrescu-Redi, Dan Petruşcă, Vasile Popa Homiceanu, Nicolae Stancu, Alexandru G. Şerban, Cezar Ţucu, Lucian Vasiliu, Vasile Unguraşu, Vasile Zetu), şi din afara graniţelor, actualmente (Catinca Agache, Ion Ciurea, Bianca Marcovici, Florentin Palaghia), alţii veniţi de departe (Mario Castro Navarrete).

Băutul vinului e o plăcere sporită de compania celor dragi, dar şi de a versului. Aşadar, lectură plăcută… de ce nu, la un pahar de Cotnari!

Încheiem cu două epigrame, şi cu gîndul la Păstorel: Perfida muză – „Cînd scrie, are mai mereu pe masă/ Paharul pentru apă cu tămîie,/ Din care cred că soarbe Tămîioasă…/ De vreme ce la scris e cam tămîie” (Gh. Bălăceanu); Unuia după chef – „Ţinînd-o din agapă în agapă,/ Bînd prin Cotnari, apoi şi prin Hîrlău,/ fetească, Tămîioasă, dar şi apă…/ Să-i fie de la apă rău?” (V. Larco).

 

Ilie Zanfir, V.A. Urechia, publicist, Ed. Acţiunea, Piatra Neamţ, 192 p.

În cuvîntul de început autorul mărturiseşte cum, ajuns la conducerea bibliotecii „V.A. Urechia” din Galaţi, statuia „marelui cărturar (care „s-a implicat atît de mult în istoria modernă a Galaţiului”, dar „se simte tot mai învăluit de ceaţa” trecerii timpului şi „mai puţin pomenit şi stimat de către cei cărora atît de mult a stăruit să le lase moştenirea sa”), care îl „întîmpina în fiecare dimineaţă”, i-a dat acest imbold. (Reamintim, în 2014 a apărut la Polirom, cartea lui Urechia, Din tainele vieţei. Amintiri contimporane (1840-1882), ediţie îngrijită şi introducere de Leonidas Rados).

Ilie Zanfir scrie că personalitatea lui V.A. Urechia a fost de-a dreptul uriaşă, „nimeni pînă la el şi nici după aceea nu s-a identificat mai bine cu idealurile epocii şi nu s-a risipit mai generos  şi cu mai mult folos în toate domeniile în care prefacerile stăteau să izbucnească”. Şi încearcă să argumenteze în cartea sa, al cărei sumar (după În loc de cuvînt înainte) este: De ce Vasile Alexandrescu Urechia, apoi secţiunile: Itinerarul afirmării publicistice a lui V.A. Urechia (cu texte ca: Începutul şi experienţe pregătitoare, Periplu prin Europa. Acumulări şi acces la noi medii culturale, Preocuparea pentru educaţia şi cultură în România postpaşoptistă, Percepţia personalităţii în contextul socio-cultural al epocii), Reflectarea personalităţii plurivalente a lui V.A. Urechia în publicistică (de la începuturi, cu diverse alte aspecte din epocă), Axele publicisticii lui V.A. Urechia (spiritul umanist şi cauza naţională, publicistica politică şi patriotică, Basarabia), V.A. Urechia şi rostul confruntărilor ideatice (criticile lui Maiorescu, „observaţiile” lui Iorga, polemicile cu Hasdeu ş.a.), Repere definitorii ale exegezei publicisticii lui V.A. Urechia (Receptarea critică, Aprecierile posterităţii, particularităţi ale abordării actuale) şi, spre sfîrşit, Consideraţii finale, bibliografie, scrieri ale lui V.A. Urechia, documente de arhivă, periodice.

Dincolo de cum a fost receptat în epocă (subiect abordat, în anumite aspecte, în secţiunea V.A. Urechia şi rostul confruntărilor ideatice) – unele dintre atacuri/ opinii, au arătat şi alţii, erau, în fond, nedrepte – , de polemicile, ştiute din alte surse, cu Maiorescu (îl „caracteriza” pe Urechia în două texte din „Convorbiri literare”, Beţia de cuvinte şi Răspunsurile „Revistei contimporane”), Hasdeu (care, totuşi, în „Analele Academiei”, tom 24, 1901-1902, scria: „cele mai multe instituţii culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia”), Delavrancea (care îl credea ambiţios, vindicativ, „viclean şi ignorant”), Eminescu (îl desfiinţează, şi insultîndu-l). Sau Iorga, care iniţial spunea că Urechia era nesincer, mînat de o „neobosită dorinţă de a părea”?, pentru ca – şi acum ne întoarcem la cartea lui Ilie Zanfir –, ulterior, notînd că avea o „nesfîrşită dorinţă de a fi de folos în toate domeniile şi un mare talent în a cîştiga printr-o gentilă vanitate simpatică atîta iubire pentru români” („Boabe de grîu”, 1930).

Dăruit cu condei, nu i s-au pus la îndoială lupta pentru românism ori felul în care a vorbit despre Basarabia, vînată continuu de ruşi. A luptat pentru românism asiduu şi peste hotare. De pildă, Louis Léon Prunol de Rosny (1837-1914), între altele co-fondator al Société d’ethnographie (la congresul din 17 ianuarie 1883 Urechia a fost omagiat, De Rosny cuvîntînd în acest sens), a corespondat cu românul, scriind o carte, Les Romains d’Orient. Aperçu de l’ethnographie de la Roumanie. În 1885 a apărut şi la Bucureşti, cu sprijinul statului român şi al lui Carol I, la solicitarea lui Urechia, căruia De Rosny i-a dedicat-o.

O carte care vine să re-aducă în memoria cititorilor cine a fost V.A. Urechia, şi, poate, de folos pentru alte studii pe această temă.

 

Ştefan Susai, Miroslava, memoria timpului. Mărturii de la începutul secolului XX, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2015, 436 p.

De cîte ori am avut ocazia am semnalat monografii/ cărţi care vorbesc despre localităţi din ţara noastră, pentru că e nevoie de astfel de demersuri care să facă cunoscute istoria, prezentul şi posibilităţile pe care le avem, dar şi ce au făcut oamenii acestor locuri.

Această carte vorbeşte despre comuna Miroslava, de la marginea Iaşului. Satele din comună sunt atestate documentar de sute de ani (Miroslava – 1579; cel mai vechi sat atestat: Voroveşti – 1434; Corneşti, în care s-a născut Dimitrie Anghel – 1613); sunt dovezi/ situri arheologice care arată că aici au locuit oameni din vechime.

În 1834 aici a luat fiinţă „Institutul de Educaţie”, printre primii absolvenţi fiind Mihail Kogălniceanu. Aici, prinţesa Olga Sturdza, născută Mavrocordat, cu studii în domeniul artei, sculpturii mai precis, la Berlin, Dresda şi Paris, a fondat în vremurile primului război mondial „Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război”, iar în 1918, în palatul familiei din Miroslava, Orfelinatul Principesa „Olga M. Sturdza”, devenit, din 1919, Şcoala Superioară de Agricultură. Aici a adăpostit/ a ajutat să facă studii mulţi orfani de război. Sunt fapte care merită ştiute, cum trebuie amintită „răsplata” autorităţilor comuniste – arestul şi confiscarea proprietăţilor. În 1967 a plecat din ţară, stingîndu-se din viaţă în Franţa.

Sunt doar cîteva lucruri despre comuna Miroslava şi oamenii ei, despre locurile, frumoase, despre castel, despre…

Despre acestea scrie Ştefan Susai în cartea sa, structurată astfel (după moto, mulţumiri, cuvînt înainte): O privire asupra judeţului Iaşi, a Miroslavei şi a satelor sale la începutul secolului al XX, Mărturii din satul de odinioară, Portrete în timp (Dimitrie Anghel, Olga Sturdza), cîteva secţiuni intitulate „Consideraţii despre” oameni, hrană, credinţă, cultură, casele tradiţionale, apoi Prezentarea comunei Miroslava, o secţiune cu cîteva „mărturii” în limba engleză, bibliografia şi, în final, o cuprinzătoare secţiune iconografică cu hărţi, fotografii, documente, imagini ş.a.

 

Peregrinus

Revista indexata EBSCO