Jul 15, 2015

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – Castelul din Carpați

Primul său roman, ultimul mare premiu literar (cronologic vorbind) decernat unui cvadragenar cu alură adolescentină, Mathias Menegoz, pentru Karpathia (P.O.L.), ce se aflase şi pe listele finale ale altor cîteva premii importante (inclusiv Goncourt).  Nici cu Interallié nu i-a fost uşor, căci a trebuit să „lupte” cu alte trei romane de calitate, dar în cele din urmă, la al cincilea tur de scrutin, a reuşit să-l cîştige.

Născut în 1968 la Paris, autorul e atipic în literele franceze din cel puţin trei motive. Mai întîi, îşi asumă explicit, ca premiză de lucru, refuzul de a scrie despre sine – ceea ce, în marea autobiografică înconjurătoare, sună aproape a sacrilegiu. Apoi, după un Robbe-Grillet sau, mai recent, un Houellebecq, e un nou „ştiinţific” ce debarcă în ficţiune direct dintr-un laborator de neurobiochimie de la prestigiosul Collège de France. În fine, deşi apetitul pentru mari figuri şi evenimente din istorie s-a manifestat constant în ultimii ani, Menegoz nu e dintre cei care îşi extrag informaţia din poveşti încropite sau de pe Internet, ci, cu acribia şi tenacitatea cercetătorului experimentat, îşi documentează romanul cu o lungă anchetă desfăşurată la sfîrşitul anilor 90 la Viena şi în Transilvania.

Iată, deci, o impresionantă frescă istorică ce ne priveşte îndeaproape, fiind vorba de tumultul Balcanilor din secolul al XIX-lea, fără însă a călca pe clişee draculiene sau pitoresc ţigăneşti, deşi, firesc, transmisia subterană a unor pattern-uri interpretative seculare se simte la tot pasul. În romanul lui Menegoz, Transilvania apare ca un mozaic de comunităţi rivale, neglijent guvernată de Imperiul Austro-Ungar, un butoi de pulbere pe punctul de a exploda. Ceea ce se şi întîmplă, cîteva sute de pagini mai tîrziu, în această naraţiune ce nu poate să nu amintească de un Dumas, sau de un Tolstoi, atît prin dimensiuni, cît şi prin amploarea intrigii, numărul şi varietatea personajelor, sau marile scene de bătălie.

Pe la 1830, un tînăr conte soseşte la Viena pentru a prelua frîiele domeniului familial, aflat într-un ţinut îndepărtat şi înapoiat, care, cu excepţiile notabile ale lui Jules Verne şi Bram Stoker, nu prea a bîntuit imaginarul modern şi cu atît mai puţin contemporan. În plus, romanul e scris într-un stil Grand Sičcle, fără a fi clasicizant însă, deloc familiar autorilor şi editorilor de la P.O.L., cartierul general al autoficţiunii şic, cu un catalog dominat de figuri precum Emmanuel Carrère sau Marie Darieussecq, unde visează să fie publicaţi mai toţi cei care îşi imaginează că destinul lor personal este edificator în cel mai înalt grad. De fapt, intrînd uşor în anecdotica para-textuală, e interesant de semnalat sentimentul global de misterioasă, inexplicabilă atractivitate pe care îl degajă romanul, şi pe care l-a trăit, din prima clipă, însuşi fondatorul şi directorul editurii, P.O.L., Paul Otchakovsky-Laurens. Potrivit mărturisirilor sale, el nu manifestă nici cea mai mică afinitate cu subgenul istoric, care i s-a părut dintotdeauna a ţine de literatura pentru copii şi tineret, prin urmare, reticenţa şi partipri-ul negativ erau clar manifeste în momentul în care a deschis manuscrisul lui Menegoz. Dar apoi… magia a funcţionat şi nu a mai lăsat cartea – de 704 pagini! – din mînă. Aparent, nici alţii, deşi subzistă, undeva într-un colţ de subconştient o întrebare de bun simţ comercial, ca să-i spunem aşa – de ce un decor atît de improbabil şi un asemenea stil pentru un prim roman, care, de obicei, potrivit reţetelor consacrate, ar fi trebuit să urmărească cu totul alte coordonate?

Pudic, autorul susţine că, nedorind să scrie despre el, căuta un subiect exotic şi dorea totodată să evite nombrilismul accentuat şi paranoic al literaturii franceze. Căuta, de asemenea – relicvă a formaţiei ştiinţifice – să creioneze nişte personaje veridice, considerînd că există o realitate obiectivă şi că aceasta poate fi descrisă. Are o adevărată pasiune pentru scriitorii care au ştiut să creeze lumi imaginare viabile, precum Ernst Jünger, Voltaire, sau Terry Pratchett, aşa încît a inventat şi el o vale în Transilvania, Korvanya, în care a adunat tot soiul de grupări socio-etnice – nobilime maghiară, ţărani maghiari, saxoni, valahi (strămoşi ai românilor, cu statut de iobagi) şi ţigani – pe care le urmăreşte în detaliu cu precizie şi atenţie de entomolog. E fascinat de această nişă europeană, dinaintea statelor-naţiune, în care comunitarismul era împins la extrem, unde nimeni nu se amesteca cu membrii vreunui alt grup sau ai unei alte clase, un adevărat „foietaj de populaţii”, cum îl numeşte Menegoz, care te făcea ca, de la un sat la altul, să treci prin tradiţii, religii, practici cotidiene şi sisteme juridice complet diferite. Şi totuşi, ceva subtil, imperceptibil, pare să-i unească… „Gustul libertăţii îi apropia cumva pe nobili de nomazi, în ciuda prăpastiilor de naştere, educaţie şi avere. Această relaţie era diferită de legăturile constrîngătoare ce prevalau între stăpîni şi iobagi şi care îi legau, pe fiecare în felul său, de acelaşi pămînt.”

 

De fapt, în ciuda declaratei rezerve faţă de autobiografie, subiectul i-a fost, totuşi, inspirat de propria familie maternă, ce se trage din şvabii veniţi la Dunăre în secolul al XVIII-lea. E drept însă că lunile de studiu petrecute în bibliotecile vieneze l-au făcut să evite folcloristica facilă şi să se orienteze mai curînd spre reliefarea comportamentelor individuale, chiar dacă romanul explodează în teribile acte de violenţă colective, căci orice grup e o sumă de individualităţi şi de responsabilităţi individuale. Mare cititor al lui Karl Popper, cu orientare de dreapta, liberal în sensul secolului al XIX-lea, elitist şi foarte individualist, Menegoz se opune viziunii freudiene sau marxiste, respingînd ideea unei filiaţii destinale sau a dominaţiei unor legi economice asupra vieţilor individuale. Nostalgic după un trecut frumos, ce părea să aibă un sens, chiar discutabil, autorul nu se sfieşte să facă declaraţii destul de puţin corecte politic, afirmînd, de exemplu, că dacă ar fi să cîştige la Loto nu s-ar grăbi să doneze banii oropsiţilor, ci ar crea o fundaţie pentru restaurarea castelelor vechi… Ceea ce spune multe despre personalitatea unui scriitor neangajat, decalat temporal (cu excepţia cercetărilor sale ştiinţifice), aproape maladiv obsedat de trecut.

Această pasiune a sa este, de altfel, şi motorul dezastrului iniţiat de eroul său, contele Alexander Korvany, din ambiţia nobilă, dar destructivă în fapt, de a reface rangul familiei sale. E mult risc, opţiune şi decizie punctuală personală în soarta personajelor lui Menegoz, chiar cînd se ajunge în pragul unei tragedii ce antrenează mulţimi şi traiectorii colective. Dar şi disconfort salutar în numeroasele semne de întrebare privitoare la propriile noastre opţiuni în momente de răscruce în viaţă…

 

Revista indexata EBSCO