Jul 15, 2015

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona Grazia DIMA – Trieste în viața și imaginarul lui James Joyce

Atunci cînd am citit pentru prima oară Ulise, ceea ce m-a frapat întîi a fost impresia de poezie, prin senzaţia de vădită intranzitivitate, de plonjeu abisal, atît de diferită de tranzitivitatea prozei. Poate şi de aceea, mi-am spus, este îndeobşte socotit ca unul greoi, dificil, greu de citit. Nu intră pe de-a-ntregul în categoria prozei. Iar de aici, imperioasă, mi se impunea necesitatea unui alt tip de lectură, adaptată la opera în chestiune, reclamată de ea. Romanul mi-a apărut ca o suită de epifanii flotante la suprafaţa unor structuri ingenioase şi elaborate, pierdute însă, rînd pe rînd, în abisul unei magme poetice care le absorbea fără deosebire. Ceea ce Jung (într-un eseu pe care Joyce nu i l-a iertat niciodată) considera ca aparţinînd unei texturi mentale schizofrenice poate fi privit şi altfel decît clinic, mai degrabă ca expresie a unei percepţii aplecate poetic asupra lumii, prin prisma ingenuităţii ludice, copilăreşti, pururi naiv-inocentă, la modul atomizat poate, însă unitar şi expresiv la nivel imagistic şi emoţional. Ulterior am aflat şi în critică opinia, destul de larg împărtăşită, conform căreia Ulise este opera unui spirit preponderent poetic, în ciuda atîtor bogăţii senzoriale, culturale şi informative, culese din infernul său, hrănitor totuşi – Dublinul. Îl părăsise, dar nu l-a uitat nicicînd, el a fost, pentru totdeauna, cea mai mare avere a sa, mereu „exploatată”. Despre el scrie, în porţiuni din roman, deşi se află la Trieste, ajuns după un lung şir de peripeţii, ca urmare a rebeliunii sale radicale faţă de un mod de viaţă – al ţării, dar şi al familiei sale. Amănunt grăitor, Joyce a fost chinuit de o copilărie petrecută într-un mediu familial minat de violenţă domestică, alcoolism, sărăcie, probleme grave de sănătate, o ereditate încărcată. Ulise, ştim, este construit pe temeiul simbolic şi profund inspirator al Odiseei, pînă la nivelul bazal, nutritiv al sufletului. Nu întîmplător Joyce, bun cunoscător al literaturii antice, a ales tocmai această epopee înfăţişînd peripluri pe mare şi întruchipînd o arzătoare aspiraţie familială reconciliatoare. Motivul rătăcirii pe mare, în vederea unei reconcilieri familiale finale, ne transmite fără greş pasiunea lui Joyce faţă de apă ca mediu plasmatic, neliniştitor dar şi fluid, fondator şi dizolvant de proiecţii şi utopii, de visuri şi viziuni, apoi iarăşi coagulant, reunindu-i pe Leopold Bloom şi Stephen Dedalus sub înduioşătoarea umbrelă a unei relaţii unice: aceea de părinte şi fiu spirituali. Să ne amintim şi de un poem al său, All Day I Hear the Noise of Waters, în care îşi mărturiseşte, în cheie sumbră, melancolia fundamentală, ritmată de zgomotul apelor tălăzuind înainte şi înapoi, într-o exasperantă monotonie, pe fundalul sonor al vînturilor cenuşii. Vînturi care-i însoţesc pretutindeni, neodihnit, mentalul acvatic. Metafora mării este una definitorie pentru el, cea mai potrivită pentru a-i descrie scrisul, viaţa. O viaţă devorată de scris, devastată de dezordini interioare şi de fatalităţi venite din străvechime, dar şi împlinită de cultul familiei (cult specific întregii familii Joyce, care, mîndră de numele ei, păstra tablouri cu strămoşi drept mementouri adresate urmaşilor; James Joyce însuşi a comandat o fotografie care reunea cinci generaţii Joyce, graţie şi prezenţei unui tablou). Nu doar Ulise este asemeni unei mări care-şi poartă personajele ca pe nişte măşti fluide, impenetrabile, urmînd scenariul lax al unor episoade ale Odiseei, ci şi omul Joyce ne apare, la nivel mental, ca fiind lipsit de contur ferm, gata să preia orice tipar nou mai avantajos, fidel şi trădător în acelaşi timp, iubitor şi distructiv, sublim şi abject, ţintind spre spirit, dar şi spre bolgiile cărnii. L-am perceput pe scriitor sub semnul pulsatil şi nesigur, dar pururi renăscător al apei. Printre altele, cercetări recente punctează fără şovăire decesul său prematur, la 58 de ani, ca o consecinţă a sifilisului, contractat poate destul de devreme în viaţă. Gordon Bowker, în monografia sa James Joyce, publicată la Ed. Farrar, Straus and Giroux în 2013, stabileşte, pe baza opiniei unor experţi (precum Kevin Birmingham), bazată pe studiul suferinţelor sale reumatice şi oculare, precum şi al naturii medicamentelor prescrise scriitorului, de-a lungul vieţii, că sifilisul a fost, indubitabil, cauza stării proaste a sănătăţii sale şi că, indirect, i-a cauzat sfîrşitul prematur. Amănunte ce fac din James Joyce o figură tragică, dar nu-i micşorează cîtuşi de puţin măreţia pe scena literelor mondiale. Dimpotrivă, arată imensul talent şi credinţa incandescentă a unui veritabil geniu al secolului XX, care şi-a depăşit limitele, fără a se îndoi de rostul transfigurator al literaturii. Fratele său Stanislaus a observat acest lucru atunci cînd a notat că este de domeniul miraculosului faptul că în căminul sordid al unui beţivan cineva se mai putea gîndi la artă, la literatură şi la marile curente ale filosofiei europene. Se simţea în atmosferă, remarca el, forţa iluminatorie a unui ţel lăuntric. Joyce, vlăstar al unei familii traumatizate, el însuşi tată al unor copii nefericiţi (fiul alcoolic, fiica internată de tînără în ospiciu, pînă la finalul vieţii, schizofrenică irecuperabilă; pe care a încercat, obstinat, dar zadarnic, s-o salveze, să-i dăltuiască un destin demn, eşec pentru care s-a învinuit pe sine însuşi, dar cercetările arată că nici pe linie maternă lucrurile nu stăteau prea bine, că vina o poartă un întreg lanţ de strămoşi, încît este greu de aruncat responsabilitatea doar asupra scriitorului) şi-a dominat slăbiciunile prin controlul extrem de strict al mijloacelor de expresie, vădind o incredibilă disciplină, răscumpărînd astfel damnarea strămoşească, mîntuind-o printr-o fecundă realizare intelectuală şi, nu în ultimul rînd, spirituală. Optimismul său, manifestat prin creaţie, în cele din urmă, a fost triumfător.

Iar această metaforă acvatică atotcuprinzătoare a scrisului şi a existenţei sale şi-a avut incipitul la Trieste, un port la Marea Adriatică, unde viaţa era altfel aşezată decît la Dublin. Un exil neîntîmplător, urmare a unei exasperări nedomolite. Joyce a dorit să depăşească neapărat nu numai starea stagnantă a ţării sale, Irlanda, ci şi precaritatea unei familii sordide, ba chiar şi condiţia umană obişnuită, spre a îmbrăţişa întreaga creaţie multiformă. Unul din numele semnificative dăruite de el tiparului generic al feminităţii urma să fie Anna-Livia Plurabelle. Trieste, port la Marea Adriatică, aflat sub stăpînire imperială, l-a reţinut un timp mai lung şi i-a dăruit posibilitatea de a contempla roadele unei civilizaţii superioare. Era oricînd gata să evadeze din propria-i familie, profitînd de faptul că, oficial, nu era însurat. Mereu disponibil, iresponsabil, cules nopţi la rînd, de fratele său Stanislaus, din cîrciumi mărginaşe, era un frecventator constant al bordelurilor din localitate, dar şi un însetat de ocultism, de spiritualitate, de un absolut al scrisului ca epifanie estetică, precum şi de accesul în lumea bună a celor bogaţi, prosperi şi disciplinaţi. Totodată, îndrăgostit sincer de soţia sa, după cum relatează Eileen, sora lui Joyce, care a trăit o vreme la Trieste, ajutînd-o pe Nora în gospodărie. Poate că, în sensul larg la cuvîntului, marea, elementul acvatic, l-a caracterizat aşadar pe marele artist atît ca om, cît şi ca scriitor, încît o scurtă privire asupra contactului său cu lumea triestină şi al impactului lumii triestine asupra sa ar pune în valoare atît unele aspecte ale unei opere-cult, cît şi valenţele unui profil uman şi scriitoricesc singular.

În octombrie 1904, cînd sosea, cu trenul, la Trieste, însoţit de Nora Barnacle, James Joyce începea, fără să ştie, un îndelung exil, bogat în consecinţe atît pentru destinul său uman, cît şi pentru cel scriitoricesc. Scriitorul irlandez, care avea să schimbe paradigma romanului european, urma să înceapă aici, în originala urbe aflată sub dominaţie austro-ungară, o aventură existenţială şi lingvistică aparte, care avea să-i pecetluiască, de o manieră inconfundabilă, concepţia asupra vieţii şi a scrisului.

Proaspătul sosit, un bărbat înalt, cam ponosit, venea de la celălalt capăt al Europei să-şi găsească un serviciu în învăţămînt (originile acestui exil furtunos sînt de căutat în zbuciumul interior al prozatorului, care exprimase, prin spusele lui Stephen Dedalus, în Portret al artistului la tinereţe, dezideratul de a se reînnoi şi a-şi afla sinele propriu prin renegarea unei patrii nevrednice – propria patrie, Irlanda, prin „tăcere, exil, şiretenie”). De fapt, parcursese deja pînă aici un drum sinuos, nefiind la prima dezrădăcinare: părăsise deja Dublinul în decembrie 1902, plecînd la Paris să studieze medicina, care totuşi nu i-a plăcut. L-a captat în schimb atmosfera pariziană şi s-a acomodat de minune cu atmosfera culturală (muzicală şi scriitoricească) de acolo, unde de altfel a cunoscut doi scriitori irlandezi, protejaţi ai marelui poet irlandez Yeats, poetul şi dramaturgul John Millington Singe şi criticul şi poetul Arthur W. Symons. S-a reîntors însă curînd în Irlanda, primind o telegramă ce-l înştiinţa că mama îi este foarte bolnavă. A pierdut-o în scurt timp, în vara lui 1903.

Revista indexata EBSCO