Jul 15, 2015

Posted by in Istorie literara

Mihai VORNICU – Traducãtor – trãdãtor… Eminescu și problema traducerii lui în francezã

    „Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el”

(Eminescu, Scrisoarea I)

 

Pentru conştiinţa colectivă românească, Mihai Eminescu (1850-1889) este mai mult decît un poet, fie şi „cel mai mare”. Generaţiile succesive au văzut în el masca pămînteană a Poeziei şi în acelaşi timp personificarea absolută a spiritualităţii etnice, fiindcă destinul său uman, oprit prea devreme şi profund împletit cu opera imensă pe care a lăsat-o în urmă, l-a aruncat în mit, înconjurîndu-l cu o aură de sfinţenie, estetică şi morală totodată. Unul din puţinele lui portrete, cel care s-a întipărit pentru vecie în memoria viitorimii, ni-l arată cu trăsături de o virilitate angelică, de icoană. Portul capului altier, părul lung şi negru adus spre spate, lăsînd lărgime frunţii, privirea adîncită spre depărtări, obrazul imberb şi palid; la gît, cravată papillon (1). Este figura canonizată a primei vîrste lirice, în care poetul e neîncetat preocupat de poziţia lui între univers şi societate, între fenomen şi numen. Ceea ce frapează este că de la început Eminescu pare edificat  asupra a ce urma să-i fie viaţa şi asupra liniilor lui tematice. Toată evoluţia sa ulterioară va sta în a se convinge să accepte adevărurile pe care le-a ştiut dintotdeauna, pe de-o parte, şi în cizelarea tehnicii poetice dinspre o concepţie muzicală a versului – pe de alta.

Tînărul romantic percepe temele fundamentale prin prisma propriei lui durate, adică asimilîndu-le ordinei existenţiale, şi „accesoriile” încă stridente şi convenţionale la început sînt semnul că că poetul nu-şi limpezise de tot vocea. Un poem dramatic din epocă ni-l arată pe erou – proiecţie a lui însuşi – monologînd într-un decor muntos „de o romanticitate [sic] sălbatică”: sub lumina selenară, stînci prăbuşite, arbori doborîţi de vijelie; în fundal, ruinele „fumegînde” ale unui sat – mai în faţă, clopotniţa înnegrită a bisericii prăbuşite sună miezul-nopţii. Elementele geologice se zbat între forţe contrarii, căci tensiunea naturii e în consonanţă cu atitudinea sumbră şi meditativă pe care o stimulează, iar ora cumpenei nopţii este prin tradiţie favorabilă revelaţiei sau magiei: lumile paralele – cea fenomenală şi cea metafizică – atunci comuni-că, şi universul se opreşte în loc, lăsînd să i se vadă mecanismul. Solitudinea – rebelă ori blazată – şi plimbarea sub luna, în timp ce natura se dezlănţuie sau, dimpotrivă, încremeneşte, sînt topoi, locuri comune, ale unui romantism pan-european care alătură poza melancolică a lui Lamartine, şi cea tenebroasă şi exaltată a lui Byron. Însă îndărătul costumului de scenă, ţinuta poetului faţă de lumea exterioară e deja fixată şi definitivă.

Setea de absolut (2), de adevăruri ultime, corespunde în plan afectiv căutării dragostei perfecte, a dragostei-comuniune, prin care zbuciumul şi haosul s-ar transforma în cosmos, în univers ordonat, armonic. Daimôn-ul poetului s-ar cunoaşte atunci pe sine şi ar înceta să alerge după după o umbră intangibilă şi lipsită de consistenţă, „frumoasa fără corp”, adică idealitatea metafizică. Totuşi, dragostea este mereu contrariată, fie prin moartea iubitei, fie prin atitudinea ei glacială, de „marmură” – reversul frivolităţii unei fiinţe născute sub semnul „Dalilei”, şi total supuse materiei şi temporalului. Femeia este deci bifrons, cu două chipuri, „regină din poveşti” şi „academie de ştiinţi a zînei Vineri”, „înger şi demon”; istoria a cunoscut cînd adorarea lui Venus, cînd pe cea a Madonei, urmînd succesiunea civilizaţiilor, care – altfel – au fost tot atîtea eşecuri ale omenirii, în iluzoriile ei tentative de a învinge timpul inexorabil. Pînă la urmă, „viaţa lumii întregi” este doar „vis al morţii eterne”.

El însuşi se simte atins de gheara unui destin special: căci, dacă este sortit „vieţii fără de moarte”, nu mai puţin bucuriile simple, vitale, îi sînt interzise prin chiar condiţia lui de eon, de „luceafăr”. Încît promisiunea sa de a răsplăti iubirea unei femei este de a o face să trăiască „rînduri de vieţi”, adică de a o „înmărmuri măreţ” în propria lui nemurire, aşa cum un îndrăgostit bogat şi-ar oferi averea. Pe de altă parte, avînd mereu nostalgia de a se integra umanităţii obişnuite, el se izbeşte întotdeauna de o lege ineluctabilă care interzice osmoza între ordini diferite: nimeni nu-şi poate schimba casta spirituală, şi geniului nu-i este dat să se lepede de darul otrăvit pe care ursitoarele – dacă nu cumva Dumnezeu Tatăl – i l-au acordat la naştere. Supliciul lui este asemenea celui al lui Hercule, ars de viu de cămaşa înveninată a lui Nessus; „mistuit de propriul lui vis”,  poetul îşi impune un cod etic care aspiră la ataraxie, la îngheţarea sufletească, pentru ca nimic din lumea fenomenală, a pasiunilor să nu-l mai poată atinge. Izvorul răului este în „voinţa de a trăi”: Creaţia divină a dat naştere suferinţei, care e veşnică şi inevitabilă. A se retopi în elemente şi chiar dincolo de ele, în neant, ar fi mîntuirea supremă. Atunci moartea e simţită ca „singur dor” – cînd cu seninătate, cînd cerută vehement divinităţii, cu fascinaţia autodistrugerii pe care o arată „rugăciunea unui dac”.

Şi totuşi împăcarea sufletească ar părea uneori posibilă, dacă iubita l-ar urma în codru, lîngă izvorul limpede, unde „zbor luciri de lună”, sau dacă ar veni să-l întîlnească pe malul „lacului albastru, încărcat de nuferi galbeni”, acolo unde foşnetul frunzelor se împleteşte cu chemarea îndepărtată a cornului şi unde florile căzute din tei i-ar acoperi pe îndrăgostiţi; sau, încă, dacă ea l-ar aştepta sub salcîmul de pe deal, la apusul soarelui, cînd stelele încep să sclipească, luminînd drumul turmelor mînate de sunetul trist al buciumului. Pacea agrestă e o iniţiere rituală la fericire. Dar şi aici melancolia învăluie ceţos tabloul, fiindcă totul se petrece în irealitatea amintirii ori a speranţei.

Antecedentele literaturii române pregătiseră prea puţin evoluţia spre plinătatea grea, compactă, a unui asemenea univers poetic, care părea coborît din altă lume. Încît „miracolul Eminescu” a trebuit să fie explicat printr-o speculaţie spirituală: Eminescu însuşi a umplut prăpastia dintre el şi cei care l-au precedat, prin opera lui de la începuturi.

 

* * *

Poetul venea dintr-o familie de mică boierie de ţară, din nordul Moldovei. Acolo formele reliefului şerpuiesc lin, aproape fără unghiuri, iar oamenii cultivă înţelepciunea liniştită şi tăcerile. Ţăran sau boier, moldoveanul a trăit înconjurat de o natură umbroasă, făcută din codri deşi, rîuri bogate în peşte şi munţi cu creste domoale, pe ale căror plaiuri ciobanii îşi duceau la păscut turmele de oi, repetînd din timpuri imemoriale mişcarea pendulară a transhumanţei; din loc în loc, prin văi, sate. De-a lungul nenumăratelor generaţii care s-au succedat obscur spre a extrage roadele pămîntului urmînd rotirea stelelor, regnul vegetal şi-a transferat rădăcinile asupra neamului omenesc. Forţat să-şi părăsească mediul ancestral, moldoveanul se simte oriunde ar fi un exilat, fiindcă mentalitatea lui e profund rurală: schimbarea îl îngrozeşte. Scriitorii localnici au gustul trecutului şi al voluptăţilor bucolice: verbul lor curge paşnic, impregnat de sonuri cu sugestii crepusculare. Încît, dacă – ca pentru Homer – patria natală a lui Eminescu ne-ar fi fost necunoscută, celelalte provincii româneşti cu greu l-ar fi putut revendica.

Şi totuşi, abia adolescent, poetul făcuse deja înconjurul spaţiului etnic, întovărăşind turneele trupelor teatrale în care se angaja ca sufleor. Din aceşti ani de escapade datează germenii unor proiecte dramatice niciodată duse la capăt, dar care l-au bîntuit îndelung: ar fi vrut să exploateze episoadele sîngeroase din cronicile moldave, avînd în minte tragediile extrase de Shakespeare din istoria Angliei. Iarăşi, parcurgînd în lung şi-n lat Transilvania, unde românii erau supuşi imperiului devenit austro-ungar în 1867, se vedea bard al renaşterii naţionale. Contemporanii care l-au întîlnit la epoca acestei prime vîrste poetice îşi amintesc de un personaj foarte tînăr care citea enorm, declama în gura mare versuri din Schiller şi scria el însuşi. Oricum, cîştigul solid al peregrinărilor lui rămîne o asimilare excepţională a limbii populare şi a folclorului din aproape întregul teritoriu românofon, şi, totodată, cunoaşterea aprofundată a repertoriului dramatic românesc şi universal. Pînă la urmă, familia reuşeşte să-l recupereze şi să-l trimită să-şi continue studiile la universitatea din Viena, pe care el o va părăsi pentru cea din Berlin. Însă în 1874 se reîntoarce în ţară, fără să fi obţinut vreo diplomă. De aici înainte, viaţa şi activitatea îi vor fi strîns legate de gruparea literară „Junimea” din Iaşi, a cărei revistă – „Convorbiri literare” – îi publica versurile deja de cîţiva ani. „Junimea” se războia cu impostura pe două fronturi în acelaşi timp. Pe de-o parte, profesa criteriul primatului artistic, într-o ambianţă literară mai degrabă naivă şi înclinată spre tirade patriotarde: acţiunea ei benefică a produs epoca de aur a literaturii române – zisă „a marilor clasici” –, care răspundea la celălalt capăt al Europei, şi în altă vreme, secolului lui Louis XIV, al clasicismului francez. În altă latură, „Junimea” practica politica, respingînd demagogia, după principii de conservatorism luminat, deduse din acelaşi sîmbure filozofic şi sistem de valori care îi dădeau şi certitudinile estetice. Între aceşti doi poli – literatură şi jurnalism de idei –, Eminescu şi-a consumat cu pasiune energia vitală pînă la moartea lui spirituală, în 1883, căreia i-a supravieţuit fizic încă şase ani. Poemele „antume” (publicate în timpul vieţii) îi sînt adunate prima dată în volum, în decembrie 1883, de către Titu Maiorescu, spiritus rector al „Junimii”. Douăzeci de ani mai tîrziu, cînd Academia Română obţine integralitatea manuscriselor lui Eminescu, cercetarea descoperă cu uimire că partea scufundată a operei era enormă: ca şi cum autorul, înfrînînd o vocaţie de artă monumentală din scrupul extrem de perfecţiune, ar fi lăsat mai mult ori mai puţin neterminate zeci de simfonii, spre a extrage din ele cîteva lied-uri cristaline.

Însă această poezie era zăvorîtă în interiorul frontierelor limbii române. A-i demonstra Urbi et orbi – întregii lumi – profunzimea şi universalitatea deveni pentru critica naţională o datorie pioasă. Eforturile au mers în două direcţii complementare: exegeza comparativă şi traducerea. Aşezarea lui Eminescu în raport şi în linii de filiaţie cu literatura europeană părea a fi calea spre consacrarea lui printre cei mai mari. Încît comentariul critic s-a silit, pe urmele şcolii lansoniene, să distingă surse şi influenţe îndărătul fiecărui hemistih. Totul a fost invocat, de la Rig-Veda la Schopenhauer, de la Properţiu la Ronsard, Leopardi, Novalis ori Lenau; au fost pomeniţi pînă şi mărunţi versificatori francezi, imitatori ai lui Lamartine. Erudiţia pozitivistă a disecat opera, fără să găsească sediul valorii poetice: văzute sub acest unghi, mimetism şi consubstanţialitate se confundă. Orice poet adevărat e chintesenţă de literatură universală: creaţia constă în reluarea temelor fundamentale din perspectiva verbului propriu. Paradoxal, curentul a fost întors de cercetători ne-români, care, lipsiţi de complexele provinciale ale celorlalţi, au studiat poemele ca „geneză interioară”: „[opera lui Eminescu] este nu un simplu ecou oriental al cîntării lirice europene, ci creaţia unui geniu profund şi original […]. Dacă depărtarea în spaţiu şi, mai mult încă, obstacolul limbii n-ar fi restrîns strălucirea acestei opere, capitolului prea abundent, după părerea noastră, al influenţelor suferite, i s-ar fi adăugat, la cercetătorii români, un capitol al influenţelor exercitate.” (3)

 

                                                           * * *  

Traducerile din Eminescu au pornit încă din timpul cînd trăia. În germană mai întîi, apoi în alte limbi; ca pentru Lamartine, s-au găsit chiar pasionaţi de litere clasice  care să-i transcrie poemele în latineşte (4). Versiunile franceze au fost de departe cele mai numeroase, aproape toate întreprinse de români sau publicate în România. Dar fie în franceză sau în rusă, în spaniolă sau în engleză, toate încercările aveau să se înfrunte cu două dificultăţi majore: bogăţia funcţională a rimelor şi muzicalitatea interioară a versului.

Poetul trata rima ca element fundamental al artei sale, plasînd în ea cuvinte a căror sonoritate sau ale căror conotaţii semantice se repercutau înapoi, ca un ecou răsturnat, asupra întregului vers. Îşi compusese un repertoriu de rime pentru uz personal şi cultiva efectele rare, ba chiar performanţa, făcînd să rimeze, de pildă, nume proprii cu forme verbale complicate:

 

„De la Nistru pîn’ la Tisa,

Tot românul plînsu-mi-s-a” (5)

 

sau utilizînd pronunţări dialectale, spre a obţine consonanţa:

 

„rătăcit, nemîngîiet, […]

mai încet, tot mai încet.”

 

În altă parte, acelaşi cuvînt apare ca în limba literară de azi, fără îndoială din raţiuni de armonie sonoră, fiindcă deschiderea vocalică e diferită:

 

Mîngîiat de glas de ape”.

 

Variantele dialectale moldave, cu rezonanţe blînde şi pline de bemoli, caracteristic „eminesciene”, n-au fost niciodată redate în franceză prin locuţiuni regionale. Pînă şi editorii români au unificat şi modernizat uneori textul, eliminînd „moldovenismele”; acolo unde în manuscrise rima era perfectă: „stînsul / dînsul”, într-o strofă emblematică pentru Eminescu:

 

„’nainte de-a luci deplin

Menit îi pare stînsul,

Iar ale apei valuri vin,

Călătorind spre dînsul…”,

 

ediţiile dau „stinsul / dînsul” – adică o rimă şchioapă.

Pe de altă parte, catrenul tipic la el este construit pe o alternanţă de rime masculine şi feminine, ca în exemplul citat. Această dispunere prozodică răzbate din străfundurile structurii psihice a poetului, fiindcă ilustrează, prin ritmul incantatoriu, o voinţă de auto-exorcism: legănarea perpetuă între elan şi retragere, între tentaţie şi renunţare, sugerează aspiraţia spre seninătatea rece şi maiestuoasă. Traducătorii români,  în general, au fost foarte atenţi în a reproduce cadenţa exterioară a strofei, ceea ce i-a scăpat complet lui J.-L. Courriol (6) – altfel, bun cunoscător al limbii române:

 

Original:                                                J.-L. Courriol:

          „O, rămîi, rămîi la mine,                            „Reste, reste près de moi,

Te iubesc atît de mult…                              Nul ne t’aime autant que moi

Ale tale doruri toate                                   Et nul mieux que moi ne saurait

Numai eu ştiu să le-ascult.”                       Combler tes souhaits les plus secrets.”

 

Stîngăcia transpunerii nu este imputabilă unei eventuale incompatibilităţi absolute ale limbii franceze cu această structură prozodică, provenite din regula accentului pe ultima silabă, fiindcă pe alocuri acelaşi traducător se descurcă onorabil:

 

J.-L. Courriol:                                             Original:

         „De la nuit de l’éternel oubli,                        „Din noaptea vecinicei uitări,

Oů toutes les choses coulent […]”                 În care toate curg […].”

 

Antologia lui J.-L. Courriol are mai ales meritul de a fi fost făcută de un francofon prin naştere, ceea ce i-a evitat ispita de a-şi demonstra ostentativ – ca o bună parte din traducătorii români – facilitatea de a se mişca într-o limbă diferită de a sa. Dar adesea versul se scufundă în prozaism, şi alegerea de a exclude poeme esenţiale, ca Luceafărul – tradus, ce-i drept, de multe ori de alţii, sub titlurile L’astre du soir sau Hyperion –, considerat a fi prea alegoric pentru gustul modern, e bizară. Iarăşi, Scrisorile şi Glosa sînt la fel înlăturate, fiindcă „limba franceză nu va putea niciodată să reproducă lapidaritatea aforismului şi a maximei” [sic!]: ca şi cum La Rochefoucault, Vauvenargues, Chamfort şi atîţia alţi moralişti francezi n-ar fi existat nicicînd. Traducătorul a recuperat de preferinţă poezia intimistă, uneori în manieră picturală, cu un aer de haikù japonez, alteori din unghiul unor puncte comune cu universul lui Baudelaire ori al lui Verlaine –, şi merge chiar dincolo de simpla reminiscenţă involuntară cînd traduce plagiindu-l de-a dreptul pe ultimul:

 

Original:                                                     J.-L. Courriol:

           „Şi un capăt poeziei                               „La poésie, tords-lui le cou,

Şi pustiului să pui”                                  La solitude, ça suffit! (10)

 

Dacă frumuseţea unei traduceri ţine de judecata estetică, mai mult ori mai puţin personală – şi deci subiectivă, dacă nu chiar arbitrară –, stabilirea raporturilor cu fidelitatea necesară este act tehnic şi rămîne pe teren ferm. Gradul redus de reuşită, în general, senzaţia de insatisfacţie pe care o dau majoritatea versiunilor franceze vin mai ales dintr-un anacronism de limbaj poetic. Căci franceza traducerilor a fost mereu aceea a unei limbi literare încremenite şi devenite abstractă prin buna cuviinţă academică, în timp ce româna lui Eminescu are mai degrabă prospeţimea poeţilor Pleiadei. El trăieşte într-o epocă în care literatura română încă nu terminase să-şi făurească unealta lingvistică. Tocmai prin el – şi prin contemporanii lui, Caragiale, Creangă, Maiorescu şi alţi cîţiva – limba literară devine aceea de astăzi, un instrument normativ care controlează şi împiedică îndepărtarea de la regula gramaticală ori stilistică, şi sancţionează ca erori neglijenţele sau excesul de fantezie. Eminescu însuşi scrie o limbă care uneşte oralitatea şi cultura. În ea, arhaismul scos din cronicile medievale se învecinează cu expresii populare, şi pronunţările dialectale cu neologismul savant, într-o sinteză datorată geniului său poetic, dar şi stării de lavă încă nu de tot rece şi solidificată a limbii: cuvîntul este spectacol în mişcare. Aici este poate secretul muzicalităţii lui profunde, în care sunete şi sensuri se topesc laolaltă.

Or, cînd se transpune în franţuzeşte:

 

Original:

„Biblia ne povesteşte de Samson cum că muierea

Cînd dormea […]

Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii”

 

prin:

 

J.-L. Courriol:

„La Bible nous raconte l’histoire de Samson et comment

Sa femme, quand il dormait […]

A preuve de ce que peut cacher dans son coeur la femme”,

 

toată fineţea nuanţelor dispare. Anume: „cum că” este o conjuncţie compusă folosită cîndva după verba dicendi (a spune, a povesti, etc.), care introduce atmosfera unei poveşti din bătrîni; „muiere”, cuvînt popular (< lat. mulier), deja din timpul lui Eminescu, avea şi un sens peiorativ, ceea ce denotă din partea poetului o considerare misogină – a-l traduce prin „femme”  îl face neutru; în fine, formularea „piepţii unei rochii”, care sporeşte încă sarcasmul şi dispreţul, ar fi fost exact „le corsage d’une robe” –foarte departe de „dans son coeur la femme.

La polul opus, D. I. Suchianu – care dăduse excelente versiuni franceze pentru vechile balade româneşti – a simţit nevoia unei tente de „vremuri de demult”; eroarea lui, mult mai subtilă, e de a fi deturnat involuntar şi aproape imperceptibil ţinuta spirituală a poemului:

 

„Oyez mon dernier voeu,

Je veux qu’on m’enterre,

Par un soir calme et bleu,

Tout près de la mer.” (8)

 

Tonul originalului exprimă liniştit un imens dezgust de viaţă: dorinţa supremă a poetului, acum împăcat cu sine, este să dispară cu maximă discreţie, iar fiinţa lui fizică să fie reintegrată simplu, fără fast şi ceremonie, în veşnicia naturii elementare, departe de oameni. Or, „oyez” evocă prezenţa mulţimii căreia i se adresează un crainic, în piaţa publică a cetăţii medievale.

Cum se vede, e dificil ca traducerile franceze din Eminescu să depăşească stadiul de transpunere noţională sau mecanica exterioară a versului: cel mai adesea, magia sonurilor armonice, care ritmează altitudinea intelectuală şi trăirea afectivă ale poeziei sale, s-a pierdut pe drum.

 

 

Note:

 

  1. Fotografie făcută la Praga, datînd din 1869.
  2. În care Rosa del Conte a văzut caracteristica dominantă a lui Eminescu, fiindcă din această perspectivă a construit analiza operei, într-o foarte solidă monografie: Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Modena, Soc. Tip. Ed. Modenese, [1962], 482 pp.
  3. Alain Guillermou, La genčse interieure des poésies d’Eminescu, Paris, Librairie Marcel Didier,

1963, p. 454.

  1. Vz. M. Eminescu, Carmina, trad. de Tr. Lăzărescu şi alţii, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1974.
  2. Sublinierile din citate aparţin autorului (M.V.).
  3. Vz. M. Eminescu, Poésies, prezentare şi traducere de Jean-Louis Courriol, Bucureşti, Ed. Cartea

Românească, 1987; ediţie bilingvă, 35 de poeme.

  1. La Verlaine: „Prends l’éloquence et tords-lui son cou!”.
  2. Mai am un singur dor, în volumul Mihai Eminescu, trad. angl., fr., germ., rus., span., Bucureşti, Ed.

Albatros, 1971: selecţie şi introd. de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

 

Revista indexata EBSCO