Jul 15, 2015

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Elvira SOROHAN – Marin Preda, cel mai urmãrit dintre scriitori

sorohan1         Prozatorul Marin Preda, după cercetarea făcută de Ioana Diaconescu în dosarele C.N.S.A.S., a fost urmărit intens de „organele” de Securitate şi de 37 de „agenţi”, „sursele” lor, între anii 1952 pînă cu un an înaintea morţii sale îtîmplată în 1980. Chiar şi retroactiv, privind anii lui de şcoală. Involuntar, din toate aceste rapoarte informative, din microfonizarea cabinetului de la Editura Cartea Românească şi a locuinţei, se schiţează un portret al personalităţii native şi scriitoriceşti a lui Marin Preda. Încît, interpretînd esenţa documentelor, selectate după relevanţă, Ioana Diaconscu şi-a intitulat inspirat volumul: Marin Preda. Un portret în arhivele securităţii*. Într-adevăr, la sfîrşitul lecturii rămîi cu portretul unui scriitor nesupus presiunii politice, dar şi cu imaginea unei forţe obscure diseminată într-o puzderie de „agenţi”, unii foarte zeloşi, alţii rezervaţi, maeştri în insinuaţii, o forţă multplicată chiar în „prieteni”, la care urmăritul trebuia să reziste. Este o cercetare necesară despre nedeclaratul atunci „gulag” românesc, deconspirat acum, la 35 de ani de la moartea acestui important scriitor român. Cu o muncă de benedectină, devotată unei idei, dar şi breslei scriitorilor, această sensibilă poetă a reuşit să recompună una dintre cele mai tulburătoare antologii de documente, din cîte s-au publicat pînă acum, despre vînătoarea securistică a scriitorilor, periculoşi pentru orice conducere tiranică.

Studiat cu metodă, materialul publicat e însoţit de aparte comentarii completive, datorate cercetătoarei şi scrise cu alt tip de literă, utile celor ce n-au cunoscut epoca şi figurile ei. Documentele sunt ordonate cronologic în cîteva mari secţiuni care, într-un fel, îşi răspund: „Scriitorul” şi „Editorul”, în principal, cu anexe cuprinzînd alte „note” şi „rapoarte” privindu-l pe acelaşi Marin Preda. Unele comentarii marginale se pot citi în prefaţa semnată de Eugen Simion. „Argumentul” prefaţator al Ioanei Diaconescu explică metoda de lucru, sistematizarea, traduce termeni din vocabularul specific Securităţii. ?i, spre a convinge de necesitatea unui astfel de remember recuperaror (dar ce se mai poate recupera?), reproduce cîteva texte de ordonanţe securistice antiintelectuale,în general, iar altele pentru urmărirea scriitorului. Reproduc un astfel de text, extras din „Argument”, formulat în termenii învinovăţirii apriorice, fără drept de apel. E hotărîre şi gata, scriitorul trebuie să fie vinovat de ostilitate contra regimului: „Securitatea stabileşte rapid, cu această ocazie, un Plan de măsuri în dosarul de urmărire informativă privind pe Marin Preda (13.10.1971). În vederea clarificării poziţiei prezente a lui Marin Preda, scriitorul, directorul Editurii Cartea Românească, semnalat cu atitudine ostilă faţă de hotărîrea partidului privind îmbunătăţirea muncii ideologice şi cultural-educative, se vor lua măsuri de lucrare informativă şi prin alte mijloace informative a acestuia, pentru a stabili: documentarea activităţii sale ostile; strîngerea unor materiale probatorii care să dovedească vinovăţia sa. |. . . | Măsurile propuse vor fi realizate pînă la data de 15.02.1972 cînd dosarul de urmărire informativă va fi analizat de conducerea serviciului.” Semnează Maior Marius Bojin.

Un alt dosar Marin Preda fusese deschis în 1966, altul în 1962, iar în 1952 îl turna vîrtos „sursa Valerian”, reclamînd că, într-o cofetărie, Preda a fost auzit acuzîndu-i pe cei din Comitetul Central, că „fac prostii” forţînd ţăranii care se răscoală şi strigă: „gata, s-a terminat cu comuniştii”. Era mîhnit că răzmeriţa din satul lui a fost înfrîntă „cu mitraliere şi pistoale automate”, că „miliţienii au arestat şi i-au bătut pe ţărani de i-au rupt”. Deşi „Biroul” considera că „sursa” e de o „valoare neverificată”, totuşi conchidea sever: „Susnumitul va fi supravegheat în continuare. Informaţi pentru a se strînge probe pentru a fi încadrat în U.M.” Unităţile de Muncă pentru rebeli, ne lămureşte Ioana Diaconescu într-un scurt comentariu suplimentar, „erau în anii ’50 lagăre de exterminare prin muncă forţată. . . ” Destinul i-a fost amînat pentru că deja era un talent apreciat, o speranţă confirmată la publicarea romanului Moromeţii, în 1955. Însă, pînă acolo îi apăruseră prozele promiţătoare, Întîlnirea din pămînturi şi Desfăşurarea.

Reţele de „agenţi” de informare cu nume de cod şi „casele conspirative” erau atît de numeroase, încît cercetătoarea le-a sistematizat în Indicele final. Cei mai mulţi agenţi, ori aproape toţi erau din cercul de apropiaţi ai scriitorului, chiar salariaţi ai Editurii Cartea Românească. Unii puteau fi identificaţi după conţinutul informaţiei şi după stil. Sunt şi critici literari şi scriitori, însă toţi oameni de cultură rău risipită, discreditant. De pildă, se poate uşor deduce că „Anatol Nicolae” şi „Artur” au acelaşi stil şi manieră insinuantă de comunicare aparent nepericuloasă. Cum aminteşte Eugen Simion în prefaţă, acestea erau măştile nominale ale lui Caraion, cel compătimit şi protejat de Preda. Se poate presupune că Ioana Diaconscu, trăind în lumea scriitorilor din Bucureşti, cel puţin în ultimile decenii din viaţa lui Preda, a făcut, ca pentru sine, multe identificări. Din lista agenţilor (p.41), prefaţată în 1964 de ceea ce voia Securitatea de la ei, ca să-l poată incrimina pe Marin Preda, este selectat „Anatol Nicolae”, care „are cu Marin Preda relaţii bune, acesta are încredere în agent, este de fapt singurul agent care ne-a informat despre activitatea duşmănoasă a lui Marin Preda. Prin el vom stabili manifestările duşmănoase ale obiectivului, atitudinea pe care o are faţă de partid, actualitatea pe care o observă în străinătate cu ocazia plecărilor şi intenţiile lui de viitor.” Numai că, versatilitatea „agentului”, iscusinţa jocului dublu, va înşela, parţial, aşteptările. Din această listă se deduc şi criteriile de angajare a informatorilor şi ce tip de informaţie i se cerea fiecăruia. Considerînd că are un serios ascendent cultural asupra subiectului urmărit, acest „Anatol Nicolae”, fără să i se ceară asta, face un complicat portret de distrugere implicită a imaginii cîştigate de Preda în 1966. Nici Albescu, maior de Securitate, n-a putut suporta zelul defăimător, ca şi depăşirea solicitării, încît nota marginal: „La ce vă ajută aceste detalii psihologico-literare? Agentului nu-i este ruşine de asta?” „Sursa” insistă insidios asupra complexului cultural al lui Preda, niciodată depăşit, ca şi rîvna spre un anume confort. Pentru că „citise puţin”, îl fascinau oamenii de cultură. Faţă de aceştia, scrie „sursa”, „are un respect amestecat în adîncurile sale cu un dispreţ neputincios”. Mai spune că Preda „Dă puţini bani pe sentimente”, „la actuala soţie, Eta Vexler, aparent ai crede că ţine, dar în primul rînd ţine la faptul că ea vehiculează franceza şi germana” etc.,etc. „Notele” acestui informator sunt cele mai întinse şi mai analitice. Din ele poţi deduce uşor personalitatea lui însuşi, jocul dublu faţă de cel urmărit care i se confesa, precum şi faţă de ofiţerii solicitanţi de probe despre atitudinea „duşmănoasă” a „obiectivului” faţă de regim, şi pe care, în mare parte îi ducea de nas. În tot ce scrie este o analizabilă proiecţie a părerilor personale, inconştient – sau poate nu – clar angajate, însă nu erau şi ale lui Preda.

Peste cîteva luni ale aceluiaşi an, 1966, acelaşi „Anatol Nicolae” informează despre relaţiile lui Preda în lumea scriitorilor, adversari şi prieteni. Pune accent – şi nu numai în această „notă” – pe opinia lui Preda despre rolul nociv al lui Eugen Barbu care a „introdus zîzania în viaţa literară, iar înjurăturile la adresa atîtor colegi au avut asupra noii generaţii un efect penibil – au învăţat că pot lovi în orice, că poţi scuipa pe orice , că le este îngăduit orice”. ?i reproducerea diatribei lui Preda împotriva lui Barbu continuă pe două pagini. Cît era adevărat, cît era ranchiuna semnatarului în raport cu Barbu, nu va şti nimeni niciodată. Însă, nimic despre „atitudinea duşmănoasă” a lui Preda faţă de regim.

Cel mai convingător document despre implicarea propriilor resentimente, nu numai faţă de Preda, dar şi faţă de anturajul lui, acuzat de Securitate a fi compus din „elemente naţionaliste evreieşti” (vezi şi p. 41), este „nota” de la p. 85 – 88, datată în septembrie 1966. Sărbătorind revista „Contemporanul”, „agentul” i-a avut „oaspeţi pe Marin Preda, Ov.S. Crohmălniceanu, Nina Cassian, Al.I.?tefănescu, soţul ei şi Georgeta Horodincă” (soţia lui N.Tertulian). Ceea ce se relatează este un spectacol al certurilor între ei – minus Preda – cu învinuiri reciproce despre angajarea lor în slujba partidului, de care au profitat şi de care acum toţi se dezic cu violenţă. ?tefănescu le face concluzia: „Voi sunteţi scriitorii oamenilor politici şi trebuie să dansaţi cum vă cîntă ei, fiindcă interesele lor sunt cele care v-au creat şi cele care vă pot distruge”. Dar, înainte de a fi distruşi ei au părăsit ţara, după ce contribuiseră din plin la promovarea ideologiei, încă active, care tindea să ne distrugă toate valorile clasice. Textul merită citit integral şi pentru că Preda, în final, le găseşte justificată furia, care nu era şi a lui. Motivul pentru care el le împărtăşea revolta era de altă natură, cu sursa în atitudinea lui specială de permanent opozant. Însă, o probă de limbaj e revelatorie pentru felul în care ei acuzau, fără să-şi recunoască greşeala angajării: „Georgeta Horodincă vorbeşte despre «halul în care porcii ăştia şi-au bătut joc de Marcel Breslaşu şi viu şi mort»… Ov.S. Crohmălniceanu, dimpotrivă, e de părere că «a avut ce şi-a meritat, fiindcă Beslaşu nu şi-a creat şi n-a ştiut să-şi cultive măcar cîţiva prieteni care să-i fie fideli, ci el a mizat pe un sistem care s-a şters cu Breslaşu la fund». Nina Cassian îl întreabă «cu tine unde crezi c-o să se şteargă?»…”. Foarte vehementă, Nina Cassian îl apostrofa pe Crohmălniceanu că „a contribuit la porcăriile din trecut cu prisosinţă”, iar el îi reproşează că „îşi mitizează tinereţea ca să pozeze în victimă”. La toate acestea Preda a fost doar martor. De luat în considerare şi concluzia securistului, text consecutiv, după ce a citit „nota” doldora de dezvăluiri colaterale, dar nimic important, pentru el, despre Marin Preda

Deşi apropiată de stilul lui „Anatol Nicolae”, „nota” semnată de „?oimu Dan” se distinge ca atitudine faţă de subiect. Este o analiză obiectivă a ascensiunii scriitorului, lăudat pentru emanciparea de sub influenţa lui Crohmălniceanu, şi mai ales „pentru a fi ajuns, în multe privnţe, un factor de echilibru în lumea literară”. Sunt 8 pagini de prezentare ce pot să ţină loc de articol într-un dicţionar al scriitorilor. Drept care, un superior îi cere securistului de serviciu ca pe viitor să nu-l mai întrebe de Marin Preda „întrucît e prea legat de obiectiv”. Subalternul se apără, îi răspunde că e un exces al „agentului”, căruia nu i-a cerut informaţii despre Preda. Existau, deci, şi „surse” benevole, în acest caz fără consecinţele dorite de Securitate.

Pentru cine vrea să afle ce însemna, pentru Securitate, un plan de măsuri adecvat, aici cazul lui Marin Preda, citească, pentru iniţiere, paginile 40, 96-102 şi 123-126, din anii 1966 şi 1971. Toate punctele erau orientate, convergent, scopului de a aduna „materiale probatorii pentru vinovăţia sa”. Pline de ranchiună sunt cele dintîi „note” ale fostului deţinut politic „Anatol Nicolae”, despre felul în care acesta l-a cunoscut şi caracterizat pe Preda, atunci tînăr corector de ziar şi despre vizita acetuia la Paris, în 1965, cînd a luat legătura cu Virgil Ierunca, un „anticomunist categoric”, dar şi cu Cioran. N-a putut ascunde apărarea deschisă a literaturii de calitate profesată permanent de Preda, ca şi condamnarea amatorilor de scandal ce infestează atmosfera lumii literare cu „insultarea valorilor afirmate în cultura română”. În repetate rînduri relatează tristeţile lui Marin Preda provocate de drama ţăranilor şi a săracilor, în general, şi de nedreptatea personală ce i se face cu respingerea piesei Martin Borman, de către Radu Beligan. Reproduce textual, între ghilimele, mărturia lui Preda, cum că: „Lucrarea mea e împotriva totalitarismelor de orice fel, nu numai a unui singur soi de totalitarism, că n-o să convină niciodată nimănui. Fiindcă oricine o citeşte atent îşi dă seama imediat”. Urmare a cestui grav denunţ, securistul plusează, îi cere acesui principal agent „să încerce să obţină manuscrisul volumului II din Moromeţii, cel puţi să stabilească locul unde-l ţine”. Zelos, agentul îl denunţă pe Preda cel nemulţumit de condiţiile din ţară ce ar îndemna la evadarea scriitorilor dotaţi. Concluzia Securităţii la „notele” din capitolul „Scriitorul” este plină de teribile acuze. Unele se referă la faptul că Preda „şi-a pierdut şi interesul şi înţelegerea faţă de realităţile social – politice din ţara noastră pe care le comentează denaturat”, realităţi despre care refuză să scrie în presa de partid. În chestiunea apartenenţei politice, pe lîngă care a reuşit să se „strecoare”, e înregistrată opinia sinceră a scriitorului, care crede, ca proprie apărare, că „a fi membru de partid înseamnă a accepta să acuzi, atunci cînd ţi se cere, pe cel mai bun prieten, chiar dacă nu ai convingerea că e vinovat”. Era incriminat Preda pentru afirmaţiile legate de lipsa libertăţii necesare creaţiei artistice şi de dispreţul regimului faţă de om, „datorită faptului că poporul însuşi venit la putere, îşi bate joc de cealaltă parte a poporului care nu e la putere”. Un adevăr, pe cît de răspicat şi simplu spus, pe atît de periculos atunci. Aşa a înţeles Preda să trăiască periculos. De la detenţie politică nu l-a salvat decît ecoul european, pro şi contra, al romanului Delirul, apărut în 1975.

În cea de a doua secţiune a volumului, separată cu scopul sistematizării documentelor şi intitulată „Editorul”, Marin Preda apare ca „personaj” secundar, deşi el, considerat primejdios formator de opinie, scriitor de prestigiu şi director al Editurii Cartea Românească era principalul urmărit, cu începere din octombrie 1971. În schimb, în prim plan, după ascultarea telefoanelor din Editură, apare redactorul şef, Mihai Gafiţa, cult şi inteligent, el însuşi „lucrat” de Securitate. Dar acesta ar putea fi subiectul unui meritat comentariu aparte. Indirect, prin el, erau aflate părerile directorului privind tipul de carte publicată şi, mai mult, relaţiile şefului cu scriitorii, în general, şi cu cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, al cărei vicepreşedinte era chiar Preda. Asta în situaţia în care între Preda şi Gafiţa era o înţelegere foarte favorabilă calităţii cărţilor tipărite. Era o încredere reciprocă, aşa cum repetat informa „Anatol Nicolae”. Episodul se deschide cu cel de al doilea „Plan de măsuri” (mai sus amintit ca plasare în pagină). Este contactat un redactor din Editură, al cărui nume e anonimizat. Punctul întîi din „plan” îl angaja, totuşi, ca principală „sursă” pe „Artur”, variantă nume de cod al lui „Anatol Nicolae”. Se deduce că el era cel mai important informator, i se cerea foarte mult, aproape totul, cum se poate citi: „Dirijarea informatorului «Artur» pentru a-i stabili atitudinea şi convingerile politice; dacă influenţează şi pe alţi scriitori, în special cei tineri în vederea adaptării (sic !) unei atitudini de rezistenţă faţă de măsurile iniţiate de partid, ce fel de literatură încurajează în vederea editării, cu cine întreţine relaţii suspecte, în ce constau acestea”. Ce a raportat „Artur”, o singură dată, nu e decît pîră măruntă, politic neimportantă. Însă informatorul de bază devine „Vlad”, probabil omul din Editură, iar după el, „Savin”, „Paul”, „Radu” şi alţii. Că „Vlad” era angajatul Editurii ne-o spune informarea foarte întinsă dată în ianuarie 1973. Sunt pagini bine scrise, cu detalii nenumărate despre relaţia lui Preda cu scriitori problematici, Ţepeneag, Breban, Goma sau Lăncrănjan al cărui manuscris, Drumul cîinelui este aici rezumat. Dar nimic nu-l incriminează pe cel urmărit

După 1973 urmărirea e intensificată, cu un „plan de măsuri” sporit în solicitări. Securitatea vrea să cunoască „ relaţia lui Preda cu emigraţia română din Franţa, unde se stabilise cea de a doua soţie al lui, Etela Wexler, de ce scriitorii cu probleme apelează la această editură”. Este repusă în funcţie aparatura de ascultare din biroul directorului „pentru a cunoaşte în ce măsură Marin Preda patronează apariţia unor scrieri necorespunzătoare”. Numai că, tot „Vlad”, la serviciile căruia se renunţă repede, informa cum că Preda vine rar la Editură, iar atunci cînd se aude vocea lui sunt lucruri curente de serviciu, spun cei care transcriu ascultarea telefonului. Următoarele aproximativ 270 de pagini din volumul la care a trudit cu bună credinţă Ioana Diaconescu conţin înregistrările telefonice transcrise de cadre ale Securităţii. Sunt interesante discuţiile, foarte variate şi competente, ale lui Gafiţa cu fel de fel de autori. Ar fi foarte instructiv să le citească redactorii de carte, cîţi mai există astăzi în puzderia de edituri. Securităţii nu i-au folosit la nimic. Prudenţa urmăriţilor nu are altă explicaţie decît aceea că se simţeau ascultaţi. Nici ascultarea lui Preda la domiciliu nu le-a servit securiştilor plătiţi degeaba.

Pentru cei care, de aici înainte, vor mai scrie despre opera lui Marin Preda şi despre impactul imediat al romanelor sale, de importanţă documentară sunt paginile despre ecoul mult comentatului Delirul. Cartea a provocat, în replică, un adevărat delir mediatic susţinut de stînga comunistă, la noi, în Rusia şi în Italia, unde a fost comentată ca „roman fascist”, după spusele Moscovei. Erau firmaţii aberante despre reabilitarea lui Antonescu şi despre simpatia lui Preda pentru legionari, ca şi în cazul lui Călinescu. Au reacţionat cei care se simţeau atinşi în subiectivitatea lor, imposibil de corectat cu dovezi scoase de Preda din documente. Urmările n-au fost deloc bune pentru scriitor. Nicolae Moraru cerea arestarea, mirat că nu s-a făcut încă. Deşi puţin valoros ca literatură, romanul, curajos să afirme libertatea scriitorului în plin totalitarism, e o încercare corectă de a reface istoria perioadei traversate de România în anii anteriori celui de al doilea război mandial. Este un răspuns documentat la răstălmăcirile istoricilor fabricaţi de orientarea moscovită. Apar în aceste informaţii ştiri preţioase necunoscute cititorilor din momentul apariţiei romanului, 1975. Cu toată economia de spaţiu, cîteva date, mai puţin cunoscute, trebuie amintite, mai ales cele secretizate, în detaliile lor, cînd a apărut volumul foarte repede epuizat. S-a ştiut atunci că Moscova e deranjată, acum se ştiu şi autorii articolului apărut în Rusia şi toate frămîntările diplomatice. Febra urmăririi se ridică la cote ce depăşesc hotarele ţării după vîlva stîrnită în 1975, odată cu apariţia acestui roman, într-un fel un bestseller, vîndut în cîteva zile.

Încă din 1973, un căpitan de securitate raporta că Preda „studiază la Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală de Stat, tot ce găseşte pentru perioada războiului. Îl interesează materiale privind venirea lui Antonescu la putere… caută şi cărţi interzise (sursa nu le-a reţinut) dar nu prea găseşte”. Certitudinea documentării e întărită astfel. Pornind de la ideea că Delirul „este o clară reabilitare a legionarilor şi a lui Antonescu”, „sursa Gheorghiu” ţine să afle părerea celor care au citit, nu înainte de a relata ceea ce i-a spus Nicolae Manolescu: „mi-a spus că Preda a dat romanul în manuscris lui Eugen Simion şi lui Crohmălniceanu, n-a respectat nici una din observaţiile lor, că romanul e ratat şi că de ce nu poate înţelege Preda că şi contestarea poate contribui la succesul unei cărţi…”. Însă, „sursa” mai declară: „am discutat apoi cu o funcţionară, cu o studentă şi cu un inginer, ca reprezentanţi ai publicului. Toţi mi-au spus că romanul este excepţional şi că au putut afla, citindu-l, lucruri extrem de interesante pe care nu le ştiau pînă acum. Aflu, în sfîrşit, … că romanul a fost «desfiinţat» de revista sovietică Literaturnaia gazeta”.

În legătură cu acelaşi subiect, foarte harnică şi bogată în informaţii este „sursa Fălticeanu”. Ceea ce scrie acesta este extrem de interesant în dezvăluiri despre lucruri care nu se ştiau atunci. Între multe altele, relatează că la Uniunea Scriitorilor s-a afirmat că acel K. Savin, semnatarul articolului de la Moscova, este pseudonimul unui grup din România, al cărui inspirator a fost Ştefan Voicu, pe numele lui adevărat Şt. Rotemberg, membru al Comitetului Central al PCR între 1960 – 1984, ne informează Ioana Diaconescu. Absolut curios este ceea ce „sursa” spune despre opinia scriitorilor sovietici veniţi la Bucureşti – între care un basarabean – răspicat ostilă articolului în limba rusă. Amănuntele, toate interpretabile, se pot citi între paginile 460-461. Mai spune că Preda „a fost vizitat de ataşatul cultural al ambasadei URSS, la Bucureşti” şi încă, pe larg, despre articolul din „Der Spiegel” şi cel din Italia, aflate la dosar în traducere. Lipseşte traducerea din rusă, deşi autorul articolului din „Der Spiegel” scrie că „Postul de radio Moscova a emis această desfiinţare a romanului, de mai multe ori, în limba română”. Din acelaşi articol aflăm că, în vizitele sale în Occident special urmărite: „Preda n-a fost considerat nicidecum ca autor care a stat aproape de puterea de partid şi de stat”. Era un disident moderat, acceptat de putere graţie notorietăţii sale. O întreagă istorie despre acceptul dat de Preda de a răspunde unui interviu, luat de un reporter al televiziunii vest-germane, ocupă cîteva pagini de interes documentar. De asemenea, o lectură instructivă se poate face „notei” reproduse între paginile 465 şi 471, conţinînd o mare diversitate de păreri despre roman, una contrazicînd-o pe cealaltă, păreri emise de: Eugen Barbu, A.E. Baconsky, Ion Negoiţescu, Mircea Ciobanu, Nicolae Carandino, Al.Paleologu, Nicolae Manolescu, Mihai Gafiţa, Dan Zamfirescu, Radu Cosaşu, Vladimir Simon, Nicolae Moraru şi alte nume de anonimi pentru noi.

Profitul meu, ca cititor al volumului de documente ce conţin ştiri despre vînarea securistică a unui scriitor, cotat ca cel mai valoros al deceniilor cinci – şapte din secolul trecut, consistă în faptul că mi s-a restituit un portret, ca temperament şi caracter manifestate în context. Ignor ce scrie „agentura”, în scopul de a-l încondeia ca fiind plin de defecte, „înfumurat” după succes, „snob” sub influenţa Etei, a doua lui soţie, „dispreţuitor cu cărţile altora”, „avid de bani”, „risipitor” etc. Vorba unui personaj din Dublul lui Dostoievski: „ şi aşa şi pe dincolo şi aşa mai departe”. Ceea ce reţin e portretul dedus chiar din rapoartele „surselor”, răuvoitoare sau neutre. În 1962, informatorul „Ion Stere”, relata, în cîteva fraze foarte consistente, efectul unui articol mai liber publicat de Preda. Este schiţat profilul unui scriitor disident, rezistent la dogmatismul „realismului socialist”, stăruitor în apărarea libertăţii şi calităţii literaturii. Sursa constată că „foarte mulţi scriitori au privit cu aprobare şi simpatie apariţia articolului lui Marin Preda, văzînd în el un act de manifestare antidogmatică şi o punere la punct a schematismului abstract adversar al unei arte mai îndrăzneţe, mai sincere, mai preocupată de adevăr şi frumuseţe artistică”. Chiar dacă uneori folosea un limbaj mai frust, era onest în selectarea literaturii neînregimentate, foarte critic cu impostura şi cu scandalagiii din lumea literară, exigent şi adversar al cenzurii politice, adesea sceptic şi blazat. Cine deschide volumul poate citi, între alte „note”, ale lui „Şoimu Dan”, deloc periculoase, informaţii despre critica romanului Risipitorii. Iar la paginile 74-80, tot el semnează o caracterizare sintetică a omului şi scriitorului Marin Preda, ascensiunea lui şi prezenţa în viaţa literară. E un fel de schiţă monografică, cel puţin în ceea ce priveşte biografia unui literat, după cum am detaliat mai sus. Iată cum, în mod paradoxal, se poate alege binele din rău. Binele sunt datele unui portret înţeles şi corect comentat de Ioana Diaconescu, portret extras din „notele informative” despre cel mai urmărit dintre scriitori în perioada comunistă. Este numai unul dintre destinele împletite în istoria comunismului românesc şi de aceea trebuie inclus în istorie.

 

* Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2015

Revista indexata EBSCO