Jul 15, 2015

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Despre structura(rea) și interpretarea discursului literar (II)

carpovUn alt studiu, „Sensuri din forme”, partea a II-a a volumului Studii novalisiene semnat de Mioara Mocanu (Iaşi, ed. Vasiliana ’98, 2014, 386 pagini), semnalat în articolul meu din numărul precedent al Convorbirilor… , se ocupă de semnificant, de formele la care recurge mînuitorul limbajului pentru a-l face să funcţioneze ca generator de sens(uri), la singular sau la plural, limbajul să fie mijloc, posibilitate de comunicare, înţelegînd prin aceasta găsirea, deci căutarea, căii de descoperire a prezenţei Celuilalt.

Limbajul, precizează autoarea, propria sa convingere, este un obiect cultural cu rol determinant, definitoriu în perceperea Celuilalt, altfel spus, în comunicarea intersubiectivă – experienţa dialogului o dovedeşte, întrucît aceasta „ţese empatic între Celălalt şi mine o pînză de vorbe”, adică tocmai ceea ce numim intersubiectivitate. Sînt amintite caracteristicile acestei ipostaze a comunicării, prefaţă pertinentă la ceea ce urmează ca aspect esenţial al ofertei textuale pentru cercetător/ analistul preocupat de limbaj ca material de construcţie a unor bunuri culturale, de artă. Corpusul est extins, faţă de cel folosit în mod predilect ca suport pentru analiza temporalităţii, analiza oprindu-se mai ales la fragmente exemplar ilustrative pentru atingerea scopului presupus şi propus de Mioara Mocanu. Cîteva procedee lingvistice – sau de altă natură – reţin îndeosebi atenţia, factura lor hotărînd producerea fenomenelor pe care le numim efecte de stil: intervenţiile în „dispozitivul grafic”, iconicitatea semnului poetic, „mărci” ale semnului novalisian, „asumarea grafematică” a unor părţi de discurs/ cuvînt cu metamorfoze suferite în scopul expresiv care însoţeşte „ritualul” operaţiilor asupra limbajului. Sînt evocaţi, convocaţi, exploataţi, valorizaţi specialiştii inconturnabili, Spitzer, Bally, dar nu mai puţin Benveniste, Cohen sau Kerbrat-Orecchioni, şi totodată, bineînţeles, sînt activate capacităţile cognitive ale părţilor de discurs/ vorbire potrivit utilizării lor sintactice cu respectarea normei/ abaterii de la normă, în ambele cazuri socotite forme producătoare de sens. Ceea ce Mioara Mocanu numeşte dramatizare enunţiativă se dovedeşte a fi de un interes major din acest punct de vedere, producţia de sens a formelor, cînd istoria devine pre-text, enunţarea este privilegiată, „capătă aerul unei convorbiri”, iar comunicarea între enunţător şi coenunţător – „cititorul ideal” – dotat de către narator cu statutul de „participant”, „binevoitor”, prietenos cu Celălalt… Şi totuşi, demonstraţia abia începe: ea urmăreşte să identifice „raportul dialectic dintre realitatea psihică şi ficţiunea poetică”. Sînt supuse analizei, temeiul acestei poziţii privitoare la strategiile po(i)etice – construcţia eliptică, manipularea accentului, recursul la majuscule în scop de tematizare, resemantizarea unui cuvînt –, proceduri ce ţin de formă ca sursă de sens, căi ce duc la cunoaştere, bază a interpretării acţiunii lor simultane, „un izomorfism” caracteristic construirii unui sens literar.

Bogăţia analizei, diversitatea metodologică sînt motivante pentru cititorul interesat de mecanismele ce operează asupra formelor şi a fertilizării semantice ale acestora în relaţia/ tensiunea discursiv-nondiscursiv în cazul/ cadrul unui poem – se descoperă, de pildă, „năzuinţa lui Novalis către enciclopedism (…) trăsătură tipică a secolului său”, asupra căruia analistul, Mioara Mocanu, se apleacă într-un text special, partea a treia din volumul de faţă, accentul fiind pus, în primul rînd, pe cunoaşterea cu rol formativ a omului.

Susţinînd, cf. Bahtin supra, că opera este dialog, se semnalează existenţa unei componente polifonice, dimensiune amplu comentată, pluralitatea vocilor fiind favorabilă, determinantă pentru ceea ce autoarea numeşte „teatralizarea vorbirii”.

De aceeaşi atentă şi fină examinare se bucură foarte importantul registru al punctuaţiei, care aduce în prim plan plasticitatea limbajului, caracteristică făuririi formelor gata să-şi primească sensurile probabile sau chiar posibile. Ca sprijin, este citat Theodor W. Adorno (1991): „În niciunul din elementele sale nu este limba atît de muzicală ca în semnele propoziţionale, ce pot demonstra un adevărat „mimetism tipografic”, semne propoziţionale care se dovedesc a fi „consubstanţiale conţinutului”, exemplele fiind luate din Theodor Storm, „maestru de neîntrecut în literatura germană a secolului al XIX-lea”. Se insistă asupra „gravei cratime”, a conjuncţiei, a virgulei, a conectorului argumentativ căci, „semn probabil al intruziunii naratorului” etc. Analizele de text făcute de Mioara Mocanu asupra „dispozitivului enunţiativ – bine orchestrat poetic – al sensului novalisian” sînt angajate în dorinţa de a oferi „strategia po(i)etică aflată la baza viziunii poetului în ceea ce priveşte estetica sa”. Exemplele, ca pretutindeni în textul Mioarei Mocanu, vin imediat să acrediteze, să consolideze palierul teoretic.

Un mare număr de „artificii de limbaj” se justifică, întrucît sînt posibile, datorită caracterului arbitrar al semnului, în special al celui lingvistic în cazul de faţă. Cuvintele compuse sînt, de exemplu, o sursă importantă de efecte sinestezice determinate de încărcătura semantică, diversificată, a componentelor. Analiza susţine acest punct de vedere. R. Jakobson aduce un foarte important sprijin teoretic argumentînd oportunitatea retoricii ca instrument pentru analiza limbajului într-un nou cadru epistemic. G. Genette i se alătură, elaborîndu-şi cele mai multe lucrări ca o construcţie argumentativă mereu îmbogăţită.

Reţinem, aşadar, că distanţa dintre discursul poetic şi regulile/ legile gramaticii convenţionale dă la iveală figurativitatea limbajului, cînd „cuvîntul este eliberat de orice contract”, de orice angajament semantic, funcţional. De aceea, nu sînt rare situaţiile cînd „incongruenţa gramaticală punctuală întăreşte coerenţa globală a textului”, exemplele propuse de Mioara Mocanu ilustrînd din plin acest fapt. Se impune o anumită atitudine de lectură, cf. Jakobson, reformulată de autoare ca o „lectură armonică în care relaţia între constituenţii lingvistici, în ciuda diversităţii lor, descoperă/ pune în evidenţă „o structură poetică unică”; în aceste condiţii, „relaţia devine obiect în ea însăşi şi pentru ea însăşi”.

Un atractiv artificiu de limbaj este oximoronul, „alăturarea surprinzătoare”, de exemplu în Imnul I, un caz de „logică deranjată”. Grupul nominal reţine în mod deosebit atenţia din aceeaşi perspectivă. Sînt iscusit folosite valenţele poetice ale analogiei, analiza trimiţînd cu precădere la cîntecele religioase novalisiene. Principiul constitutiv al acesteia este corespondenţa, paralelismul, „principiul comparabilităţii” al cărui corespondent logic este tocmai principiul analogiei. Căile care favorizează producerea fenomenului diferă, ele sînt indicate de concepţia teoreticienilor care respectă totuşi, fie şi doar implicit, ideea de acumulare. Analizele sînt profunde, subtile, strîns legate de obiectul investigat, lectura este, fireşte, profitabilă şi pasionantă: aflăm că paralelismul cunoaşte o pluralitate de forme – paralelism antonimic, oximoronic, intensiv, compoziţional, de contrast –, fiecărei specii fiindu-i rezervat un capitol, o materie bogată ce ar putea umple un volum centrat pe această problematică a limbajului literar, artistic. Este, fără îndoială, ca şi restul cărţii Studii novalisiene, un text ce îndeamnă la relectură, repetată, avantajele, descoperite sau redescoperite fiind şi ele la fel de certe, de neîndoielnice.

Al treilea eseu redă, punctual, concepţiile lui Novalis despre poezie, filosofie şi istorie. El contribuie la prezentarea unui aspect definitoriu pentru identitatea creatorilor de produse artistice din perioada Luminilor: enciclopedismul. Aşa se explică, de exemplu, opinia lui Novalis despre poezie ca „stare originară a spiritului uman”, ea este „marea artă” în care „nimic nu o leagă cu exteriorul (…) ea este acţiune interioară benefică”, despre care nu se ştie tot, căci „există un secret al poeziei”. Răspunsul la ce este poezia? a fost o preocupare permanentă, poezia este prezentă, omniprezentă în textul artistic datorită unui proces de poetizare, descris şi comentat de Mioara Mocanu, proces care atinge cote maxime, virtuozitatea în basm. Novalis, în continuarea unor începuturi preromantice, promovează o concepţie novatoare despre poezie.

Esenţialul gîndirii/ concepţiei filosofice a lui Novalis se regăseşte în însemnările sale şi în cele două romane scrise de el, Heinrich von Ofterdingen şi Die Lehrlinge zu Sais. Lectura marilor săi antecesori, cea a contemporanilor, frecventarea asiduă a cîtorva din aceştia care-i deveniseră prieteni, surse multiple deci, de primă mînă, sînt integrate de Novalis într-un mod propriu de gîndire. Raportul Eu-Non Eu, relaţia activitate-pasivitate, relaţia Eu-Natură, cunoaşterea sintetică antitetică… sînt doar cîteva din aspectele asupra cărora se opreşte Mioara Mocanu, dar care sînt departe de a epuiza complexitatea unei gîndiri iscoditoare, avidă de cunoaştere, lucru ce reiese limpede din aprofundarea operei ca suport al esteticii autorului, al procesului de poetizare, al creaţiei artistice.

Concepţia despre istorie este marcată de perspectiva din care este considerată, estetică, poetică, filosofică, de momentul istoric, cel trăit de Novalis fiind unul de răscruce, un moment care impune regîndirea educaţiei, mobilizarea elitelor pentru revizuirea spirituală, nevoia de inovaţie, presiunea acestei necesităţi, revitalizarea afectivităţii şi reacţia antiştiinţifică, devalorizarea mitului, căutarea credinţei şi a pactului cu divinitatea… sînt note ce revin în analiza, repet, atentă, cu grijă pentru detaliu, deşi complexitatea copleşitoare a „momentului” trebuie să persiste în gîndirea exegetului.

Aş încheia prezentarea cărţii cu un citat din consideraţiile Mioarei Mocanu, un citat în care s-ar putea spune că se reverberează caracteristicile operei în integritatea ei: „Dincolo de exuberanţa şi de vehemenţa benigne şi de unele semne ale timpului, observaţiile lui Novalis au o impetuozitate şi o prospeţime tulburătoare şi ne pot arăta, în fond, modul cum tînărul inginer Novalis a cucerit cele mai înalte culmi ale spiritului şi fanteziei. Scriitura elegantă, rafinată, stilul său ce refuză jargonul şi obscuritatea, tinzînd către o „supleţe mozartiană”, conţin trăsături care ne fac „să cinstim în Novalis pe unul din marii vrăjitori ai limbii” (cf. Wolfgang Kayser).

 

Revista indexata EBSCO