Jun 15, 2015

Posted by in Consemnari

Liviu FRANGA – Cum nu-s în lume mai multe limbi române…

… tot astfel nici mai multe sau două Românii!

Pe harta ţării noastre, numite, în vremea copilăriei mele şcolare primare, Republica Populară Română, iar din aceea a gimnaziului Republica Socialistă România, hartă atîrnată pe atunci în cui, obligatoriu, în orice clasă, pe partea stîngă de cum intrai, opusă ferestrelor, hotarul spre răsărit deschidea, dincolo de firul unui rîu lung şi coborîtor, o întindere de pămînt nesfîrşită, descinzînd din nordul muntos maramureşan pînă în inima verde a Deltei Dunării vărsate în marea cea mare şi nu întotdeauna neagră, precum îi zice. Pe pămîntul acela incredibil de întins, care mie, copilului, mi se părea că nu se mai termină, coborînd şi el, ca şi rîul-hotar, dinspre nordul obcinelor împădurite pînă în lotcile gurilor Dunării, scria pe hartă, faţă de numele întregi ale statelor vecine – Republica Populară Ungaria, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia şi Republica Populară Bulgaria –, doar o prescurtare seacă: U.R.S.S., cu punctele de rigoare interliterale. Prescurtarea aceasta, uresese, atît de des folosită în mediul şcolar, răsunînd în urechile tuturor, şi nu numai la lecţiile de geografie, ajunsese să înlocuiască în vorbirea de zi cu zi înseşi cele patru cuvinte ale numelui statului uriaş (aveam să-l descopăr în întregime ceva mai tîrziu) din dreapta ţării mele: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.

Intuiţia urieşeniei acelui stat avea să funcţioneze, în cazul meu particular, cam în aceeaşi vreme cu felurite revelaţii geografice, aproape reflex, doar din şirul simplu al cuvintelor, cu mult înaintea oricărei pregătiri filologice de care aveam să am parte mai tîrziu. Statul vecin din partea stîngă-jos a hărţii, deşi „federativ”, era, totuşi, o singură republică: Republica […] Iugoslavia. Cel din dreapta-sus a hărţii era altceva, incomparabil mai mult: o „uniune a republicilor”, o republică formată din mai multe republici, o republică de republici. Ceea ce, trebuie să recunosc, m-a impresionat întotdeauna şi m-a intimidat. Chiar şi multă vreme după ce am terminat şcoala.

Acelaşi gimnaziu, cu clasele lui care zburau, una după alta, din copilăria profund senină spre pubertatea erectilă şi adolescenţa confuză, m-a făcut să descopăr, cu farmecul magnetic al primelor atracţii fascinante, şi universul limbilor vorbite de vecinii statali: maghiara Ungariei populare, bulgara Bulgariei populare, sîrba paniugoslavă, rusa (n-aveam habar şi nici nu se pomenea în vreun fel de existenţa limbii ucrainene) de dincolo de obcini şi…

…şi mai era ceva, mai era o altă limbă, despre care profesorii de resort ezitau şi evitau să ne vorbească nouă, puştilor cu bubiţe pe faţă. Probabil, mă gîndesc acum, pentru că am fi putut dori şi le-am fi putut cere cine ştie ce detalii. În dreapta hotarului de răsărit, cum priveşti pe hartă, în stînga Prutului, cum te uiţi la curgerea lui spre Deltă, aflam că exista o „republică”, din multele „sovietice socialiste” care formau ureseseul, în care locuitorii vorbeau, ca şi noi, românii, tot limba română, dar căreia, din cauze şi motive peste care pur şi simplu se trecea – nefiind probabil de spus unor copii în formare –, oficial i se zicea şi se numea limba moldovenească. Fireşte – cel puţin în aparenţă –, pentru că partea aceea extrem vestică din componenţa ureseseului purta numele oficial de Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Cu inepţia, acerb susţinută pe toate căile, inclusiv ştiinţifico-academice, a celor două „limbi române” (una numită „moldovenească”, de parcă, de exemplu, franceza din Canada ar fi „limba canadiană” sau portugheza din Brazilia „limba braziliană), am trăit cea mai mare parte a vieţii mele adulte, pînă nu demult. A n-a limbă romanică, neolatină, numai pentru că era, după rusa absolut şi excepţional obligatorie pe teritoriul pansovietic, limba localnicilor, limba de acasă, care dubla, foarte timid, singura limbă oficială din punct de vedere sovietic, limba sovietelor socialiste, rusa. Cine vorbea „limba moldovenească”? – mă întrebam filologic. ?i-mi răspundeam ideologic: Fireşte, „moldovenii”. Aici, pînă în decembrie 1989, trebuia să mă opresc. Rotiţele gîndirii filologico-lingvistice şi istorice mergeau şi ticăiau, însă, singure, mai departe. Dar cine sînt „moldovenii”? Nu avem, şi noi, în România de dincoace de Prut, „moldovenii” noştri, din Moldova ieşeano-nemţeană, şi botoşeneană, şi vasluiană, şi bîrlădeană, şi gălăţeană şi… aşa mai departe?… Or fi poate două neamuri de moldoveni? Unii pînă la Prut şi ceilalţi de dincolo de Prut? Moldovenii de pînă la Prut sînt români.  Moldovenii de peste Prut ce-or fi? Ce e cu „limba” lor? Chiar altă limbă să fie?! Atunci – izbucneam în climax-ul meu retoric interior – de ce nu zicem şi altor graiuri româneşti „limbi”: de o pildă, „limba” muntenească, „limba” oltenească, „limba” bănăţenească, „limba” ardelenească, „limba” crişenească, „limba” maramureşenească?! ?i aşa mai departe.

Latina, matcă a tuturor limbilor născute din curgerea ei în timpi şi spaţii, a trecut şi peste munţi şi peste fluvii, precum Dunărea, darămite peste rîuri, dealuri, şesuri. Dacă în sudul Dunării a dăinuit, compact şi sporadic totodată, pînă la poalele Olimpului zeiesc al Greciei continentale, pînă pe coasta dalmată a Adriaticii şi pînă în peninsula istriană, vreme de peste două milenii, cum nu avea o astfel de limbă, atît de puternică şi de rezistentă, aere perennius, să treacă, dusă din gură în gură şi din generaţie în generaţie, la fel de bimilenar ca peste tot, şi dincolo de firul unui rîu ca Prutul (cunoscut mai înainte şi de vechii greci: mărturie, „părintele istoriei”, Herodot), rîu tare doar la inundaţii periodice, şi nu întotdeauna frecvente?… Romanitatea şi sora ei geamănă, latinitatea, au pătruns, de la moartea lui Traianus, optimus princeps, pînă la aceea a lui Aurelianus (ultimul sfert de veac al III-lea p. Chr.) şi, de aici, pînă în vremea lui Iustinianus, împăratul roman de răsărit care închide Antichitatea şi deschide Evul de Mijloc, nestingherite, în tot estul şi nord-estul limitrof fostelor provincii romane numite „cele trei Dacii” (tres Daciae). Latina şi civilizaţia romană au fost adoptate, firesc, prin legături comerciale şi puternice interese economico-militare, de dacii liberi răsăriteni, locuitori pînă la Nistru şi chiar dincolo de el, alături de alte neamuri vechi, indo-europene sau nu.

Româna s-a născut una singură, nu geamănă sau triplă, din pîntecele latinei răsăritului european şi sudic al fostului Imperiu, asemenea, în miturile greceşti şi romane, zeiţei Pallas Athena-Minerva din capul lui Zeus-Iuppiter. Cealaltă soră romanică est-sudică, limba dalmată, una mult mai occidentală ca poziţionare geografică, avea să se stingă în urmă cu aproximativ trei secole. Neolatina nord-dunăreană, în schimb, de la luciul fluviului pînă dincolo de Nistru, ne apare, mai ales astăzi, incontestabil unitară în raport cu dialectele ei sud-dunărene, fărîmiţate şi, în general, reciproc non-tangente. Peste tot, din Pind şi de la Adriatică, de la Dunăre, Tisa şi Nistru – cu enclave, cum spuneam, şi dincolo de acesta –, o singură limbă, limba romanilor de odinioară, o limbă cu nume etnogenetic: româna, şi peste tot aceiaşi vorbitori ai ei, indiferent de vecinii geografico-statali: românii (din lat. Romanus, pl. Romani), singurii urmaşi direcţi ai romanilor care s-au numit pe ei înşişi la fel şi neschimbat de milenii precum strămoşii lor originari, aceia din care, în primul şi la începutul celui de-al doilea veac christic, au început să se coboare.

La Întîi Decembrie al acestui an s-au rotunjit patru, cîţi încă mai rămîn pînă la împlinirea veacului de la Întîi Decembrie 1918. Reveni-va, dincolo de literele tratatelor politice şi de prevederile actelor normative juridice, Istoria Europei contemporane la metafizica miracolelor? Spiritul în care se construieşte şi se fortifică Europa de azi este cel al uniunii (”Uniunea Europeană”) şi al unităţii, nu al ruperii şi desprinderii, nu al fragmentarismului şi al fărîmiţării. Putem, oare, spera, peste numai patru ani, în consolidarea uniunii şi unităţii europene, noi, românii, contribuind la aceasta prin miracolul re-naşterii unei singure Românii – aceea a limbii române unice şi unite în fiinţa unui singur trunchi statal, acesta alungînd, cu robusteţea şi trăinicia sa, fantomele trecutului?

Aş îndrăzni, dacă nu să cred, cel puţin să sper că da.

Cum nu-s în lume mai multe limbi române, tot astfel nici mai multe sau două Românii!

Revista indexata EBSCO