Jun 15, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Familia sfîrşită (VII)

      Trăiam o stare de necurmată încordare. O încordare întunecată. Nu mai trecusem prin aşa ceva. Ca şi cum mă aşteptam în orice clipă să fiu lovit de o veste năprasnică ori să se dezlănţuie o catastrofă din care să nu mai ies viu. Toată familia Dubincek – şi fiecare în parte din acest, totuşi, mic grup familial – era în singurătate. Îşi ducea, în izolare individuală, destinul necunoscut. Parcă am fi dorit, fiecare, să confirmăm un adevăr banal, ştiut de cînd a început omenirea să gîndească şi dincolo de vîrful nasului, un adevăr constant ignorat: venim singuri pe lume şi singuri ne ducem. Deşi în familia farmacistului Iacob Deneş era o bună înţelegere pentru risipita casă Dubincek. Oameni delicaţi, domnul Iacob şi doamna Ilinca. Pe spiţer nu-l vedeam decît la masa de prînz şi seara, la cină. Gingaşa lui doamnă nu mai ştia cum s-o protejeze pe mama, antrenînd-o, discret, cu măsură, în conversaţii plăcute, mai toate, învîrtindu-se în cercul copilăriei şi adolescenţei ei, într-un sat de la poalele Muntelui Ceahlău. „Să treacă urgia asta, că doar timpul n-o să încremenească numai în blestemăţii, or să vină şi zile senine, şi atunci trebuie neapărat să mergem la bătrînii mei, îi zicea, cu voce potolită, mamei. O să vezi ce pace şi cuminţenie este pe-acolo. Sînt încredinţată că în satele izolate de la munte oamenii nici nu ştiu ce-i cu războiul ăsta. Tata are peste optzeci de ani, mama se apropie de vîrsta asta, dar se ţin bine. Cresc păsări, au vacă cu lapte, adună fînul, au livadă… Raiul pe pămînt, nu alta. O să vezi, doamna Helga. N-o să mai vrei să pleci, aşa o să-ţi mîngîie sufletul… Poate, vin şi Jan şi Eugen. N-or să le pară rău. Numai să se termine odată… Am auzit că armata română a ajuns în Munţii Tatra, aşa că nu mai durează mult”.

Atunci, nu înţelegeam ce poate să-ţi placă într-un cătun răzleţit între munţi, să stai acolo ca să-ţi limpezeşti gîndurile, să-ţi domoleşti zbaterile sufletului. Vizitele făcute cu ceva ani în urmă la conacul familiei Dumitraşcu, bunicii iubitei mele Anuş, nu-mi rămăseseră în minte decît ca prilejuri frumoase de apropiere de dragostea mea, în anii aceia, tăinuită, ceţoasă. Splendoarea gospodăriei, aşezată în mijlocul unei livezi bogate, dincolo de care se întindea pajiştea, rîul, cu maluri gătite cu răchite şi sălcii, peisajul acela idilic abia acum îl păstrez în memorie cum se cuvine.

*

Helga Dubincek îşi luase adio de la toate neamurile ei de sînge, cîte mai erau, din Cernăuţi. Oraşul ăsta, cu certitudine, cel mai cosmopolit din spaţiul românesc, pentru ea cel mai iubit, cel mai frumos de pe planetă, am înţeles treptat lucrul ăsta, fusese din nou ocupat de sovietici. „De data asta, mi-a spus într-un rînd, nimeni şi niciodată nu-l va mai putea smulge din ghearele ursului. Înstrăinat va fi pentru totdeauna”. Tanka, misterioasa mea soră, dacă mai trăia, îşi ducea zilele într-un tărîm necunoscut de noi. Eu, răvăşit ca o plantă în furtună, uşor de dezrădăcinat, abia ieşisem dintr-o utopie care îmi înfierbîntase creierul pînă la limita împietririi ideologice, pendulam între obligaţiile morale faţă de tata şi faţă de mama, ea, intrată într-o lume nepătrunsă. Era dominată de o muţenie stranie, greu explicabilă, alternînd cu izbucniri de plîns molcom, înăbuşit ori, din contra, de o veselie scurtă, la fel de ciudată. De curînd, medicina i-a zis acestei stări autism. Probabil că nu era vorba de boala asta. Poate se afla într-o fază schizofrenică. Poate că fiul nostru o moşteneşte. Cine ştie … Cine e în stare să pună degetul pe rană? Şi, dacă l-ar pune, cu ce m-ar consola un astfel de adevăr?

Aş fi dorit să se petreacă ceva crucial cu fiinţa mea, cu viaţa mea, să fiu în vîltoarea unor răsturnări, fie şi teribile. Voiam să ies cu orice preţ din acea situaţie incertă, febrilă, tulbure. Nu ştiam încotro s-o iau, ce să fac. Aş fi dorit să-l reîntîlnesc pe profesorul meu de utopii, admirabilul domn Nădejde. În unele momente, credeam că el ar avea soluţii la frămîntările mele. Tot mă mai încercau iluziile lui liniştitoare. Dar el nu mai era.

*

Cu tot calmul lui, desigur, acoperit, farmacistul era însă tot mai îngrijorat. Temerile nu i se trădau însă decît la o foarte iscoditoare desluşire a vorbelor. De regulă, neutre, rareori, aluzive. Trebuia să am grijă de mama, s-o ocrotesc, pe cît eram în stare, de veştile triste, să-i oblojesc, dacă pot zice aşa, suferinţele sufleteşti. Greu de dibuit. Dacă nu imposibil. Convorbirile telefonice cu bărbatul ei, în acele puţine minute de conversaţie, o linişteau puţin, după care se închidea din nou într-un fel de aşteptare chinuitoare. Tîrguiam cumpărături la piaţă – destul de sărăcăcioasă piaţa din vecinătatea locuinţei spiţerului, purta numele spitalului din preajmă, Sfîntul Spiridon – , duceam gunoiul, scutind-o pe doamna Ilinca şi de alte corvezi, mă ofeream să-i fac mici servicii farmacistului, mai citeam ziare… La cafea, le comunicam celor două femei numai veştile bune din presă, comentîndu-le împreună, căutînd, în complicitate tacită cu nevasta spiţerului, s-o antrenăm şi pe mama în aceste discuţii. În gazete, la radio, apăreau tot mai numeroase informaţii şi articole agresive, în care se cerea pedepsirea duşmanilor poporului şi a criminalilor de război, adică, a celor care au plecat să lupte pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Ziare din Bucureşti, dar şi din Iaşi începuseră să descopere duşmani unde nici cu gîndul nu gîndeai. Şi mă întrebam: dar ostaşii ăia din Răsărit, criminalii – soldaţi, subofiţeri, ofiţeri –, nu sînt tot aceiaşi care luptă acum alături de Armata Roşie, în Vest? Războiul, cît o fi el de absurd şi de crud, n-are şi el legile lui minime? Nu spun cavalereşti, aş fi utopic. La un moment dat, întinzi mîna duşmanului, împingi cît mai în afundul fiinţei tale pofta de răzbunare şi mergi pe alt drum, alături de fostul vrăjmaş. Altfel, războaiele nu se sfîrşesc niciodată. Cum se întîmplă de milenii. Parcă, dacă s-a declarat încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, au încetat vreo clipă conflictele militare? Dacă s-ar calcula cîte fiinţe umane au pierit pe întreaga planetă, în aceste învrăjbiri sîngeroase, după 9 mai 1945, pesemne s-ar ajunge la o cifră de milioane. Cît într-un alt conflict planetar.

Cu tata se vorbea cam o dată la trei-patru zile. El ne telefona. Ne domolea neliniştile, cum credea  că este mai înţelept, spunîndu-ne că lucrurile sînt în regulă în oraş şi speră să ne vedem în curînd, acasă. Şi de fiecare dată, adăuga: în pace şi voie bună. Ne asigura, pe un ton decis, tonul lui, să ne vedem de viaţa noastră, să nu-i avem grija, că el e trecut prin ciur şi dîrmon. Se descurcă. A cunoscut şi vremuri mai grele, în Ucraina anilor douăzeci, cînd firul între viaţă şi moarte era foarte subţire şi se putea rupe în orice secundă. Cuvintele astea mi le spunea numai mie. Vor trece şi vremurile astea, timpul oricum nu stă în loc. Şi, dacă mai avem nevoie de bani, ne mai trimite, i-a pus la fereală cum a socotit el mai bine. Vorba ştiută: bani albi pentru zile negre… Să fim liniştiţi. Mai repetă un lucru, cumva interogativ: băiatul lui Deneş, care învaţă la Lipsca, s-ar putea să audă într-o zi de Tanka. Să-i dau neapărat de ştire. Să-l mai iscodesc şi pe spiţer cu întrebări. Lui îi vine greu să-l mai bată la cap pe amicul Iacob cu ideea asta. „Nu se poate ca sora ta, dragul meu Eugen, să nu fi lăsat nicio urmă a vieţuirii ei, mi-a zis. Trebuie să aflăm vreun semn al trecerii ei pe acest pămînt. Doar n-o fi zburat pe Lună… Dacă eu mă duc, tu ai obligaţia să afli ce-i cu ea. De mai trăieşte şi unde”. Cuvintele astea  numai mie mi le încredinţa. I-am promis că îi voi asculta dorinţa şi că, în fond, e şi datoria mea de frate. A fost ultima noastră conversaţie.

*

…Pe la mijlocul anilor cincizeci, parcă, mă apropiam puţin de  firul care putea să ducă la ghem. Îmi parveniseră şi pînă atunci nişte informaţii răzleţe, de la unii şi de la alţii. De la oameni care studiaseră la Moscova sau Leningrad, unii dintre ei, fusesem avertizat de cîţiva colegi din minister, agenţi acoperiţi ai K.G.B.-ului, de la foşti prizonieri în lagărele sovietice, mai cu seamă, de la ofiţeri care se înscriseseră în Divizia „Tudor Vladimirescu”, mai apropiaţi de cercurile vechilor cominternişti, traşi pe dreapta după anul 1968, cînd au fost retrase trupele sovietice din România, de la agenţi comerciali care lucraseră sau lucrau în CAER, de la unii specialişti în fizică şi chimie care aveau legături cu institute din R.D.G., mai ales, din Leipzig… Întrebarea standard, pusă în zeci de variante, în diverse tonalităţi, a fost: N-aţi auzit de o chimistă Tanka Dubincek, care a studiat la Leipzig? Probabil, a plecat în Uniunea Sovietică, aruncam o nadă. Că asta a fost şi este bănuiala mea. Firul pe care credeam că l-am prins, dovedindu-se şi ăsta iluzoriu, a fost atunci cînd un fizician, care învăţase la Moscova, cunoscut prin intermediul unui  amic din minister, fuseseră colegi de liceu şi buni prieteni, mi-a spus, la un pahar de vin în trei, că aflase, la un moment dat, de o fată din România, chimistă sau fiziciană, nu ştia exact, căsătorită cu un neamţ din Germania Estică, veniţi amîndoi în U.R.S.S. în anii războiului. Ăsta, neamţul, angajat, se pare, chiar la Institutul de Cercetări Nucleare de la Dubna. O informaţie ca o stea pe cer. Urmele fiinţei Tanka s-au pierdut în neant. Nu mai am nicio speranţă că voi mai afla vreodată de ea, vie sau moartă.

*

Cu cîteva zile înainte de acea ultimă discuţie cu tata îmi spusese o scurtă întîmplare care prefigura, parcă, tot ceea ce avea să urmeze. Pe la început de decembrie – ţin minte cu precizie momentul, căzuse un pospai de omăt şi mă uitam pe fereastră, cu oarecare bucurie, cum fulguie –, îmi istoriseşte, în stilul lui sobru, sec, în propoziţii laconice, că fusese convocat la prefectura judeţului, în faţa unei comisii. I se ordonase – cuvîntul ăsta l-a rostit – să deschidă  urgent atelierul. Altfel, va fi acuzat de sabotaj. Să se pună necondiţionat la dispoziţia acelei comisii, conduse, i s-a precizat, de tovarăşul comisar sovietic, aici, de faţă. „În adevăr, în capul mesei, dragul meu Eugen, stătea un ofiţer superior rus. Prefectul este o marionetă. Se vedea de la o poştă. Este pus de sovietici. Să execut ce mi se cere şi totul va fi bine, m-a consolat prefectul la ieşirea din birou. Nu l-am văzut în viaţa mea pe insul ăsta proţăpit în scaunul de prefect. Noii stăpîni ai ţării l-au uns. Pe urmă, am aflat că a fost un fel de redactor-şef al ziarelor finanţate de prinţul roşu. Cum îi zici tu unui boier din capitală. Tu, care ai publicat, acum cîţiva ani, nişte notiţe în ziarele alea, ştii despre cine este vorba?” Nu ştiam.

N-am înţeles niciodată de ce acest Scarlat Calimachi, prinţ din cinul domnesc al ?ărilor Române, se pare, şi cu vreo doi mitropoliţi în neam, s-a îmbolnăvit iremediabil de comunism. Eu, fecior de lucrător în metalurgie, mă rog, ajuns, la o etapă a vieţii, şi patron, eu, purces dintr-o familie modestă, căzut sub influenţa unui militant socialisto-comunist, la vîrsta cînd credeam că tot ce zboară se mănîncă, inflamat de efuziuni revoluţionare radicale, aş putea fi înţeles. Cred. Mai cu seamă că radicalismul meu s-a estompat destul de repede şi am devenit – ca să fiu sincer cu posibilii mei cititori – un funcţionar disciplinat al partidului unic. Convins că pun umărul la refacerea ţării. Pe urmă, încet, încet, am îmbrăcat pielea unui oportunist, măcinat de tot mai multe îndoieli privind durabilitatea  sistemului. Cazul acestui prinţ, dar, la urma urmei, şi al lui Pătrăşcanu, este pentru mine o necunoscută a fiinţei umane.

Pe culoarul prefecturii, a încheiat discuţia, de la celălalt capăt al firului Jan Dubincek, mai aşteptau cîţiva patroni de ateliere, de fabrici, de depozite. N-a mai zis ce urma să i se întîmple dacă nu împlinea ukazul.

*

În acele zile, veştile negre, menite parcă să pună la încercare şi cele mai puternice firi, năvăleau peste noi extrem de rapid, prăpăstios. Căzuseră două guverne Sănătescu, iar guvernul generalului Rădescu se clătina şi el sub presiunea grevelor şi manifestaţiilor de stradă. În provincie nu aveau loc asemenea agitaţii. Lumea era buimăcită. Această stare de tensiune, de nesiguranţă, de brambureală politică, de haos în administrarea treburilor statului – culmea, sub ruşii pacificatori! – se simţea, însă, şi în familia farmacistului Deneş. Cînd l-am întrebat pe spiţer ce se va întîmpla cu ţara asta, în care, în trei luni, s-au rotit trei guverne, mi-a zis fără şovăire: „Pînă cînd regele nu va numi un guvern dorit de ruşi, lucrurile nu se vor linişti. Dezordinea se va adînci. Tocmai asta vor ocupanţii. Ce s-a întîmplat în Bulgaria se va petrece şi la noi. Vor găsi un Gheorghi Dimitrov şi-n România. Asta-i clar. Am auzit că o femeie, venită de la Moscova, de loc de prin judeţul Vaslui, o evreică agreată de Stalin, se zice, deşteaptă şi vicleană, va fi în fruntea guvernului. Dar eu nu cred. Nu este Stalin bărbatul care să lucreze, la Bucureşti, cu o muiere. Pe urmă, îi vine rîndul şi regelui. Asta-i convingerea mea. Ce va mai fi, doar bănuim. Dar bine nu va fi”. Intuiam că farmacistul se gîndea să-şi lichideze afacerea şi să plece din ţară. Dar unde?, mă întrebam.  Cehoslovacia obîrşiei sale era încă în război, nemţii se luptau cu înverşunare în centrul Europei. Unde să se ducă domnul Deneş din Iaşul ocupat de trupele Armatei Roşii? În Vama Veche, peste drum de gara mare, se instalase garnizoana sovietică. Ieşirile din oraş erau păzite de pistolarii sovietici. Se zvonea că înhăţau prizonieri, militari români, civili, fără niciun motiv. Îi încolonau, îi băgau în bou-vagoane şi imensitatea Răsăritului mai ştie de ei. Îmi povestise un fost coleg de la Şcoala de Arte şi Meserii că aşa fusese capturat fratele lui, student la Matematici, numai pentru că se uita la o coloană de prizonieri, pusă în mişcare pe Bulevardul Carol, şi unui pistolar i s-a părut că protestează. Şi frate-su nu făcuse decît un gest de încurajare pentru nefericiţii ăia, ridicînd mîinile sus, împreunate într-un pumn. Colegul fugise, sărind gardul Spitalului Militar şi pesemne ostaşul eliberator nu se mai ostenise să strice un glonţ. Dar lumea de pe trotuare ce făcea?, i-am pus întrebarea. Privea înmărmurită şi tăcea, mi-a zis.

*

La ultima lor convorbire telefonică, Jan Dubincek şi Iacob Deneş şi-au spus cuvinte frumoase, mai calde ca oricînd. Sau aşa mi s-o fi părut mie? Se ghicea din vocea farmacistului mîndria că e ceh şi, în acelaşi timp, român, reamintindu-i tatei că armata noastră luptă în Munţii Tatra, că legăturile între cehi, slovaci şi români au rădăcini vechi. „Altfel, de ce-am fi venit aici, dragul meu Jan?, îi spunea. De ce ar fi venit meşteri din Boemia să construiască drumuri de fier în regatul României şi-apoi să se statornicească definitiv în ţara asta? Oare întîmplător armata română s-a aliat cu armata cehă, în anul 1919, ca să-l pună pe fugă pe Bela Kun din Budapesta, cu republica lui bolşevică cu tot? Oare întîmplător România şi Cehoslovacia, deşi una regat, cealaltă republică, au făcut Mica Antantă în anul 1921?” Înţelegeam din conversaţia lor că şi meşterul Dubincek  era perfect de acord cu vorbele prietenului său şi că lucrurile astea le mai discutaseră.

În căutările mele istoriografice, cînd îmi pregăteam lucrarea de licenţă, cu un subiect ambiţios şi dificil – alianţele României în secolul XX pînă la declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial şi consecinţele lor – , am descoperit un articol al istoricului bucovinean Ion Nistor, publicat în anul 1930, într-un buletin al Institutului de Istorie. Bun înţeles, revista este la fondul secret. Am obţinut-o cu aprobări speciale. Ca şi alte documente de arhivă. Acolo, istoricul şi omul politic Ion Nistor, ministru pentru Bucovina şi Basarabia, argumentează că între destinele celor două naţiuni sînt multe afinităţi, multe similitudini. Am folosit această sursă în lucrarea mea. Cert e că Jan Dubincek s-a ataşat de România mult mai mult decît de fostul imperiu ţarist, metamorfozat în imperiu sovietic. Pot depune mărturie. Pot demonstra cu fapte acest adevăr. Şi, dintr-odată, după aproape un sfert de veac de trai în siguranţă şi într-o oareşicare prosperitate, se vedea în afara timpului. Retrăia, la alte dimensiuni, tulburările tragice din războiul civil din Ucraina, cînd a fugit din Elisavetgrad cu nevasta şi cu un copil în scutece, cu două valize şi două boccele, cum îmi povestise mama. Mai avea puterea s-o ia de la capăt?

*

Trecuse o săptămînă şi de la tata nu mai venea niciun telefon. Nici nu răspundea apelurilor noastre. Eram tare îngrijoraţi. Mă gîndeam, totuşi, că are multe treburi cu redeschiderea atelierului. În a şaptea zi de tăcere, spiţerul vine acasă mult mai devreme ca de obicei. Doamna Ilinca e puţin surprinsă, dar nu-l întreabă nimic. El mă trage deoparte, în dormitorul meu, şi îmi spune, liniştit, se ghicea însă tensiunea din timbrul vocii, că trebuie neapărat să mergem să-l vedem pe tata, că are nevoie de noi. „Este şi dorinţa lui să fim numai noi, bărbaţii, a adăugat. Mi-a zis obermaistrul, mîna dreaptă a lui Jan. Îl cunoşti. Mi-a dat telefon la farmacie. M-a rugat să nu-i spunem nimic  mamei tale. Deocamdată. O să cîrpim o minciună, cum că mă însoţeşti la un depozit din Brăila, unde mi-au sosit nişte colete cu medicamente din Elveţia, şi că în două zile sîntem îndărăt. Şi atunci vom lua legătura cu Jan, că totul este în regulă cu el…”

Pe tren, cînd ne apropiam de oraş, mi-a mărturisit adevărul gol-goluţ: Jan Dubincek se afla la morga spitalului. Cînd obermaistrul l-a căutat acasă, pentru că nu mai răspundea la telefon, l-a găsit în bucătărie, fără viaţă, aşezat în fotoliu. Locul său preferat, unde citea presa după cină. Pe masă, ziare, nişte hărţi. Într-o scurtă scrisoare ne dorea sănătate şi îşi cerea iertare pentru supărările pe care ni le-a creat. Şi mă ruga, iarăşi, să nu uit de promisiunea făcută: s-o caut pe Tanka. Presimţea că sfîrşitul se apropie fulgerător? Se gîndise la acest infarct inevitabil? O scrisese cu puţine minute înainte de secundele fatale? Cine poate pricepe? După ce am avut în mînă toate formalităţile, inclusiv, certificatul parafat de medicul legist, l-am adus acasă. N-am avut timp să mă uit peste ziare şi hărţi. Le-am pus deoparte, curios să aflu ce citise el în ultimele minute de viaţă, să intuiesc măcar ce anume căuta el în hărţile alea. Cu vechiul nostru automobil le-am adus şi pe mama şi pe nevasta farmacistului. Acesta a avut grijă să o pregătească pe mama: cu hapuri calmante, cu vorbe meşteşugite. Mare alinare i-au produs gesturile tandre şi cuvintele doamnei Ilinca. Ne temeam toţi că, în cîteva zile, se va prăbuşi şi ea. Dar, nu, inexplicabil, a rezistat şocului. A trăit mulţi ani după moartea dragului ei bărbat, alături de familia mea, în Iaşi, în casa noastră. E drept, supravieţuind în lumea ei necunoscută. Din cînd în cînd întreba de Tanka. A sfîrşit acum cîţiva ani, apropiindu-se de un veac. Iacob Deneş, fie-i ţărîna uşoară, cu o eficienţă impecabilă, ca şi cum ar fi fost maestru de pompe funebre, s-a ocupat de înmormîntare.

Trei hărţi vechi găsisem pe masă, cine ştie de pe unde achiziţionate – nu-i dibuisem acest interes (pentru cartografie?, nici vorbă!), ciudat la un turnător în metale: una a imperiului ţarist în vremea împărătesei Ecaterina a II-a, alta, recentă, a Uniunii Sovietice, cea mai mare dintre toate, probabil, extrasă dintr-un atlas, şi alta, mai hrentuită, reprezentînd Regatul Boemiei în vremea dinastiei Premysl. Pe harta imperiului sovietic, oraşul Elisavetgrad era încercuit cu roşu. Încercuire din care pornea o săgeată, tot însîngerată, către Cernăuţi. Iar pe o petic de hîrtie scrisese cu acelaşi creion roşu: Elisavetgrad – Zinovievsk – Kirovograd etc. Praga = Praga. Ce însemnau toate astea pentru Jan Dubincek?

Revista indexata EBSCO