Jun 15, 2015

Posted by in Consemnari

Valeriu D. COTEA – Înalt Preasfinţia Sa Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti – septuagenar

Înalt Prea Sfinţia Sa Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, Ioan Robu, împlineşte anul acesta 70 de ani. Înfăţişarea sa însă contrazice datele calendaristice, I.P.S. păstrîndu-şi aproape nealterate trăsăturile chipeşe ale celui ce l-am cunoscut acum trei decenii. Ţinuta sa, aş spune, reţine astăzi, printr-un plus de solemnitate, susţinută de o privire pe cît de cuprinzătoare, pe atît de pătrunzătoare şi proteguitoare. Este o apariţie cu o expresie intelectual-monahicească de excepţie.

L-am cunoscut graţie prietenului nostru comun, regretatul prof. univ. dr. Marţian Cotrău de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa” din Iaşi, care nutrea pentru I.P.S. o vie preţuire şi admiraţie.

Ioan Robu s-a născut la 6 noiembrie 1944 la Tîrgu Secuiesc, judeţul Covasna, unde tatăl era salariat. La scurt timp de la naşterea lui Ioan, tatăl, Nicolae Robu, împreună cu familia revine în localitatea de baştină – Traian, judeţul Bacău, sat cu lume cumsecade şi aşezată.

Arborele genealogic al acestei vechi familii moldoveneşti cuprinde numeroşi membri ce au jucat roluri importante în viaţa politico-socială şi culturală a ţării. Dintre aceştia amintesc pe Ioan Robu, deputat părtaş în Divanul ad-hoc al Moldovei din 1857, deputat ale cărui intervenţii au avut ecou în discursurile lui Mihail Kogălniceanu, şi Mihai Robu, primul episcop catolic român al Iaşilor (1951-1955).

Clasele primare (1950-1954), Ioan Robu le-a urmat în localitatea Traian, în condiţiile în care acţionau masiv deja constrîngerile reformei învăţămîntului, începută încă în 1948. Deşi la o vîrstă imatură, Ioan Robu păstrează totuşi amintirea stranie a învăţătorului care, conformîndu-se dispoziţiilor oficiale, era pus în situaţia să predea copiilor cunoştinţe contrare celor auzite de ei în familiile lor sau uşor de citit în unele reviste sau broşuri. Era cazul familiei sale, Nicolae Robu, unde „Presa Bună” din Iaşi era nelipsită; ba mai mult, monseniorul Mihai Robu o patronase ca pastor al Diecezei, o susţinuse cu eforturile sale materiale şi cu priceperea sa. Pericolul din partea autorităţilor nu era deci de ignorat, încît învăţătorul însuşi a atenţionat familia: „Domnule Robu, ascunde sau arde toate cărţile şi revistele, căci vei fi percheziţionat”.

De foarte devreme, cum se observă, Ioan Robu a fost martorul unor vădite dezacorduri între felul de a gîndi al familiei şi dictatura instaurată.

Clasele V-VII (1954-1958) le-a urmat la gimnaziul din Săbăoani, la o distanţă de circa 3 km de localitatea Traian, pe care copilandrul Ioan Robu trebuia să-i parcurgă zilnic dus-întors.

În vara anului 1958, Ioan Robu se orientează către învăţămîntul teologic, dînd examen de admitere la Seminarul din Iaşi, pe care l-a absolvit în 1968, an în care finalizează şi cursurile de filosofie şi de teologie ale Institutului Teologic Romano-Catolic. Cu toate că ideologizarea învăţămîntului era din ce în ce mai asiduă, iar biserica catolică, preoţii şi credincioşii erau priviţi ca elemente străine, ostile idealurilor socialiste, Ioan Robu evocă cu emoţie solidaritatea elevilor şi studenţilor de apărare a datelor definitorii ale învăţămîntului teologic, continuîndu-se a se cultiva „o atmosferă de şcoală, de rugăciune, de visare, de temere, de aşteptare a împlinirii”, „decişi să nu piardă darul primit de la Dumnezeu”.

Pe toată durata studiilor Ioan Robu s-a bucurat de îndrumarea unor buni şi foarte buni profesori. Dintre aceştia pe preotul dr. Bernardin Romila, eminent profesor al seminarului, elevul Ioan Robu îl consideră „părintele şi îndrumătorul său spiritual”, rămînîndu-i întreaga viaţă profund îndatorat pentru influenţa multiformatoare pe care a exercitat-o asupra sa, influenţă concretizată cu precădere în dobîndirea conştiinţei a ceea ce înseamnă lumina ştiinţei şi culturii, în adîncirea credinţei şi asumarea deplină a smereniei şi ascultării.

Hirotonit la 15 august 1968 şi încardinat pentru Arhidieceza din Bucureşti, preotul Ioan Robu îşi desfăşoară activitatea ca vicar timp de trei ani (1968-1971) la parohia Craiova. O scurtă ieşire, dar indispensabilă stabilirii de noi contacte primenitoare şi evitării pericolului izolării. În 1971 este transferat la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti

În perioada1973-1977, Ioan Robu a urmat studii de specializare la Roma, la Universitatea din Luteran, Academia Alfonsiană, obţinînd titlul de doctor în teologie cu calificativul Summa cum laudae, cu lucrarea L’itinerrraire de la foi dans la vie et l’oeuvre de Julien Green. Este o altă etapă, decisivă în devenirea lui Ioan Robu, de consolidare teoretică a personalităţii sale ecleziastice printr-un prestigios doctorat, cum se observă o nouă etapă totodată de lărgire a orizontului său prin cunoaşterea de visu a Apusului şi a valorilor sale, prin stabilirea, implicit a unor legături de colaborare, de solidaritate şi cooperare intelectuală. La întoarcerea în ţară este numit paroh la Buzău.

Atestarea unor certe posibilităţi de calificare, deschiderea dobîndită, îmbogăţitoarea experienţă trăită devin curînd argumente hotărîtoare în cooptarea lui Ioan Robu în învăţămîntul teologic.

Aşa se face că din toamna anului 1977 pînă în decembrie 1983 Ioan Robu a predat la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi disciplinele: teologie morală, teologie dogmatică fundamentală, limba franceză şi limba italiană.

Cele şapte serii de studenţi, cărora Ioan Robu le-a fost profesor, l-au preţuit şi îl preţuiesc ca pe un adevărat mentor spiritual. Numeroşi absolvenţi l-au luat drept model. Prelegerile sale amplu şi prob informate, riguros structurate, rostite cu ştiinţa valenţelor pedagogice ale religiei, au rămas referinţe privilegiate în memoria a numeroşi discipoli.

Două cursuri marchează activitatea didactică a lui Ioan Robu. Referitor la rigoarea redactării acestora, ar fi de reţinut, poate, faptul că autorul, atent la îndatoririle proprii, dar şi la prohibiţiile vremurilor, şi-a conceput cursurile diferit, adaptîndu-le scopurilor avute în vedere; unul cu caracter formativ, destinat învăţămîntului teologic, intitulat Curs de teologie morală, editat la Întreprinderea Tipografică Romano-Catolică (I.T.R.C.) Iaşi, 1981, şi celălalt, cu caracter informativ, intitulat Curs de teologie morală specială – Relaţiile credinciosului cu Dumnezeu, I.T.R.C. Iaşi, 1982.

Priceperea administrativă s-a vădit a face şi ea parte din zestrea atributelor cu care este dotat I.P.S. Ioan Robu. Şi aceasta pentru că în anul 1983, după moartea monseniorului Francisc Augustin, Ordinarius al Arhidiecezei din Bucureşti, Ioan Robu a fost numit administrator diecezan al acestei Arhidieceze, iar în 1984 a fost numit Episcop Administrator Apostolic de Bucureşti, primind consacrarea la Roma, pe 8 decembrie 1984. Acestei funcţii îi succede în martie 1990 numirea de către Papa Ioan Paul al II-lea ca Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Înscăunarea a avut loc pe 29 aprilie a aceluiaşi an, în prezenţa Secretarului de Stat, Cardinalul Angelo Sodano. Onoare evident supremă care-i aureolează cariera.

Reuşita majoră ca arhiepiscop este înfiinţarea la Bucureşti, în 1991, a Institutului Teologic Romano-Catolic, unde a îndeplinit şi funcţia onorifică de Rector Magnificus şi a predat cursul de teologie morală şi specială.

Ferm în păstrarea rînduielilor bisericeşti, I.P.S. Ioan Robu are o atitudine de maximă exigenţă faţă de slujitorii altarelor,cerînd o strictă consimţire la regulile existente, o năzuinţă continuă către desăvîrşire în spirit şi în fapte, în asumarea plenară a responsabilităţii propovăduirii credinţei.

În acest sens de altfel, I.P.S. Ioan Robu însuşi oferă un model. Participarea la o slujbă religioasă oficiată de Sfinţia Sa rămîne, aş spune, o referinţă perpetuă prin înalta sa ţinută de o firească solemnitate, prin calda şi elocventa rostire a datelor şi faptelor sacre, prin evlavia degajată şi indusă de muzicalitatea celebrării. Se trăieşte, aş spune, un tot sărbătoresc care nu inhibă, înalţă şi vindecă…

În fine, Arhiepiscopul Mitropolit Ioan Robu mai recomandă preoţilor ca eventualele repetiţii ce survin uneori inevitabil în timpul oficierii slujbei, să nu-i conducă pe preoţi la rutină. Subliniază că este de datoria lor ca printr-un ceremonial adecvat să-i facă pe credincioşi să năzuiască permanent spre un orizont mai luminos, aducător de împăcare cu ei înşişi.

Predicile sale, de asemenea, sînt cuvîntări de substanţă vizînd probleme general umane – religioase, morale sau chiar sociale – cu caracter formativ, de unde interesul cu care sînt aşteptate şi receptate.

Ca persoană publică,I.P.S. Ioan Robu a iniţiat sau a fost solicitat în multe acţiuni de înaltă responsabilitate. Cităm, între altele, organizarea la Vatican, în 1996, împreună cu Ioan Dumitriu Snagov şi Cardinalul Luigi Poggi a expoziţiei Monumenta Romaniae Vaticana. O copie a acestei expoziţii se află actualmente şi poate fi vizitată în clădirea Institutului Teologic Romano-Catolic de lîngă Catedrala Sf. Iosif.

I.P.S. Ioan Robu a făcut parte din echipa de organizare a vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, care a avut loc între 7-9 mai 1999, iar între 14-18 mai 2000 a participat la Congresul Euharistic de la Roma, celebrat în cinstea Marelui Jubileu.

În ciuda treburilor administrative şi socio-culturale, nu prea puţine şi nici lipsite de importanţă, bucuria de a trăi cu cărţile şi prin cărţi a păstrat-o neştirbită. Cîteva titluri publicate la scurte intervale stau mărturie:

–     Sfinţii ne învaţă, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti (Editura ARCB), 1996

–     Misterul Întrupării, Editura ARCB, Bucureşti 1998

–     Prin pătimire spre slava Învierii, Editura ARCB, Bucureşti 1998

–     Dumnezeu s-a făcut văzut, Editura ARCB, Bucureşti 1999

–     „Ceea ce i-aţi făcut unuia dintre aceştia…” – prelegeri de Teologie morală şi spirituală, Editura ARCB, Bucureşti, 1999

O asiduă activitate publicistică, concretizată în articole de specialitate ca şi munca de revizuire a unor cărţi liturgice îmbogăţesc activitatea cărturărească a I.P.S. Ioan Robu.

În iunie 2001 este ales membru de onoare al Academiei Române. Intrarea I.P.S. Ioan Robu în cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură echivalează,credem, cu un gest de dreptate care s-a făcut bisericii Romano-Catolice din România. A fost pentru prima dată de la înfiinţare cînd un prelat romano-catolic păşeşte sub cupola Academiei Române. Actul indică totodată, am spune, redimensionarea locului pe care-l ocupă cinul teologal în societatea românească, noul stadiu al dialogului dintre înaltul for cu reprezentanţii credinţei.

După alegerea în Academia Română, Ioan Robu continuă la fel de fecund activitatea de cărturar cu redactarea cîtorva lucrări de specialitate şi îngrijirea unor colecţii de profil,cu coordonarea şi apariţia unor reviste religioase, cu colaborări la periodice din domeniu şi contribuţii efective la congrese şi conferinţe episcopale.

Fără a excepta activitatea sa profesorală de certă vocaţie şi elevaţie intelectuală, preocupările sale cărturăreşti de editare a unor cursuri şi scrieri cu profil religios, colaborarea asiduă la diverse periodice religioase, implicarea sau participarea directă la importante evenimente ecleziastice naţionale şi internaţionale, I.P.S. Ioan Robu se impune conştiinţei publice româneşti, înainte de toate, ca înalt şi distins prelat, care şi-a dobîndit laurii eminenţei sacerdotale prin atributele unui autentic umanist.

La a 70-a aniversare, o călduroasă reverenţă şi străvechea urare – Ad multos annos!

Acad. Valeriu D. Cotea

Revista indexata EBSCO