Jun 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

4 p 

Ion Paranici, Drum prin insomnii, Editura Junimea, Ia?i, 2015, 120 p. Postfa?ă de Emilian Marcu.

Poetul sucevean Ion Paranici este ultimul dintre adevăraţii aezi care mai vieţuiesc în dulcea Bucovină, acolo unde vulturii fac discrete cuiburi cu ouă de aur, un adevărat cîntăreţ al dorurilor acestui meleag, şi care înnobilează prin poezia sa inima Moldovei de Sus, a acelui locaş de sub cetini de brad.

Poezia sa, caldă, curată, sinceră şi, mai ales, nesofisticată, îşi derulează traiectul prin această carte, ca şi prin celelalte, publicate de-a lungul timpului tot la Editura Junimea.

Întreg acest volum al său Drum prin insomnii este unul al eternei reîntoarceri la origini, la „casa de-acasă”, aşa cum el spune chiar din primul poem al cărţii.

Pentru el „Lacrima-i timpul/ Ce-nvie în poze bătrîne” şi aceste poze bătrîne sînt de fapt pretextul pentru călătoria pe acest drum al Golgotei sale, al acestui drum care musteşte de amintiri, de reveniri, de reluări şi de reluări, de un imens travaliu prin insomnii, prin această lume şi acel timp care păreau definitiv apuse, definitiv pierdute. Dar nu, pentru că memoria sufletului lui Ion Paranici presimte că părinţii nu au plecat ci „s-au dus în icoane” iar el va trece „în febra/ din viaţa ascunsă-a cernelii”.

Timpul nu poate ascunde nimic, nici măcar muzica din „blîndele lui tristeţi”, tristeţi cu care îşi ostoieşte amintirile.

O adevărată împăcare cu sine transmite poezia lui Ion Paranici cititorului, în această călătorie prin lumea vegetală în drumul său prin/ spre insomnii, spre acele locuri de împliniri şi, mai ales, de regăsire, pentru că de fapt acest volum este o pledoarie pentru regăsirea prin poezie, prin acest cîntec interior care ne bîntuie pe fiecare dintre noi: „Pe unde-i izvorul ce vine/ din cer, din pămînt/ Să ne-mbrace-n răcoare/ Pierzîndu-se-n setea/ Din oameni şi iarbă”, spune el într-un poem, parcă amintindu-ne preceptul biblic: din lut am fost născuţi şi în lut ne întoarcem.

Fără a fi neapărat o poezie religioasă, poezia lui Ion Paranici are o anumită religiozitate a omului curat, sincer şi deschis spre problemele fundamentale ale existenţei.

Organizată pe patru paliere, ca o adevărată construcţie lirică, pe patru stîlpi de susţinere, cartea Drum prin insomnii a lui Ion Paranici devine pentru cititor o frumoasă lecţie despre viaţă, despre anii care au trecut, ca un fel de recurs la memorie, despre o lume tot mai mult aplecată spre basm şi spre profundă imaginaţie.

Din religia pomilor, Păziţi-vă ziua, Ucis de întrebări şi Cerul de aripi, cele patru capitole ale lumii insomniilor demonstrează că Ion Paranici şi-a gîndit temeinic această carte şi că fiecare capitol în parte este de fapt o adevărată carte în sine cu o sumă de întrebări, de constatări şi mai ales de o stare specială exprimată prin cuvinte, unealta cea mai la îndemînă a unui scriitor.

Ion Paranici este un autor cunoscut prin celelalte cărţi de poezie sau de proză, publicate de-a lungul timpului. Faptul că nu a făcut prea multă vîlvă în jurul lui, prea mult caz de poezia lui, se datorează unei firi poetice speciale, unei discreţii deosebite.

Vă sînt anotimp, Editura Junimea, 1999, Fiecare zi e o pasăre împuşcată, Junimea, 2001, Cerneala căzută pe gînduri, Junimea, 2007 sînt volumele de poezie care au construit numele de poet al lui Ion Paranici, volume care, pentru cititori, au fost adevărate lecţii de morală şi de viaţă.

Poezia, pentru Ion Paranici, nu este doar un refugiu de sărbătoare în care îşi îmbracă hainele cele curate să defileze prin lume, ci este şi o răscolire de salahor în lada cu zestre a memoriei, în acel sipet miraculos unde stă la sfat cu pozele bătrîne, la sfat de taină cu sinele său, cel care a trecut prin această lume.

Acest drum pe care îl străbate autorul, cu nostalgie, încearcă să încoroneze o viaţă de om, aşa cum a fost, o viaţă în care nu s-a risipit degeaba şi în care a ştiut să-şi păstreze, nealterate, comorile de preţ şi să nu rămînă doar în sipet.

Cu această carte Drum prin insomnii se conturează profilul unui poet adevărat, al unui truditor al cuvîntului, al unui om care, departe de lumea dezlănţuită, ştie să-şi rememoreze lucrurile şi amintirile sfinte, să-şi descrie liric universul patimilor şi durerilor sale.

 

3 p

Vasile Mandric, Sonete, Editura Istros, Brăila, 92 p.

 

„Cîtă tristeţe în ochiul tău stîng/ Şi cîtă durere e-n celălalt,/ Ochii tăi lăcrimează cînd stelele plîng/ Şi în sertarele inimii: Es ist halt.// Cîtă durere eu ţi-am adus,/ Chiar dacă cerul atît de departe-i,/ Îşi aşează cuminte culoarea de sus,/ Să-ţi mîngîie calea: Tu, victima soartei.// Distanţa enormă azi ne desparte,/  Timpul şi Soarta încet mă devor,/ Ca pe-o friptură cu limbă de moarte.// Numai tu poţi ierta, altul cine?…/ c-aşa sînt ursit: să duc pînă mor/ Numai blestemele scai după mine!..”.. am ales intenţionat acest sonet pe care Vasile Mandric îl postează şi pe coperta a patra a cărţii sale de sonete pentru faptul că se poate foarte uşor decoda structura lui de etern romantic, de împătimit şi de victimă a soartei cum spune într-un vers, de om posedat de poezie şi mai ales întru poezie. Pe Vasile Mandric îl cunosc de aproape 50 de ani, mai exact de 46 de ani, cînd amîndoi eram roşi de aceeaşi patimă, de aceleaşi idealuri şi mai ales de aceleaşi vise, care unele s-au împlinit iar altele au rămas doar în coaja de speranţă. Frecventam împreună cenaclul „M. Sadoveanu” de la Biblioteca orăşenească din Paşcani, unde, oblăduiţi de un om de excepţie, prof. Gabriela Ciopraga, directorul acestui locaş de cultură, ne citeam unii altora realizările de peste zi sau de pe o săptămînă pe alta. Un grup de împătimiţi în ale scrisului îşi construiau arc peste timp prin aceste creaţii literare, din care multe şi-au însuşit calea uitării acoperite de stratul gros al timpului ce s-a aşternut peste ele. Unele dintre ele şi-au văzut viaţa prin reviste literare sau chiar prin cărţi, unii dintre creatorii de atunci au abandonat cursa. Vasile Mandric şi-a luat traista cu poeme în băţ şi a plecat în altă parte de ţară, la Brăila, unde alături de cei de acolo a ţinut vie pasiunea pentru poezie şi pentru epigramă. L-am redescoperit, după un amar de vreme la nişte manifestări literare, graţie inimosului scriitor, director al bibliotecii V.A. Urechia, din Galaţi, prof. dr. Zanfir Ilie. Acum am în mînă cartea sa de sonete şi citesc cu bucurie poezia sa, încărcată de romantism, de entuziasm tineresc (tinereţea nu l-a părăsit nici o clipă), de scriere corectă, cu metafore frumoase. Ce se remarcă în primul rînd la lectura acestor poeme este prospeţimea versului şi a ideilor chiar dacă sonetele sînt scrise, unele, în urmă cu 50 de ani. „Nu mai cobor din stele, nu cobor,/ Distanţa-n mine o topesc agale,/ Mă rătăcesc prin spaţii siderale,/ Pămîntu-n urma mea m-ajunge-n zbor”. După citirea acestui sonet ai sentimentul că mîna care l-a scris a ştiut să salvgardeze timpul iar ideile şi metaforele să rămînă mereu proaspete. Sonetul este scris în 1964. Vasile Mandric scrie: „Sonet pentru o frunză, Eu, sonetul şi amintirea,, Sonet (mai multe sonete purtînd titlul simplu de sonet şi atît), Scrisoare de dincolo de noi, dar şi Sonetul beţivului, La spital, sau Sonet de primăvară. Cele 77 de sonete din această carte, care poartă evidenta doză de sinceritate dar şi de modestie încearcă să prezinte un autor contaminat de poezia fiecărui lucru din jurul său, a fiecărei întîmplări, considerînd că astfel poate stratifica pentru Eternitate (aşa cum se numesc şi cîta sonete de aici) ceea ce îl frămîntă pe el, ceea ce el consideră a fi de maximă importanţă. Am sentimentul unei mari nedreptăţi ce s-a făcut acestui poet, acestui om care, cu siguranţă că ar fi meritat mult mai mult şi dovadă în acest sens stă chiar cartea de sonete pe care o prezint aici.

 

3 p

Magdalena Iugulescu, Cosmin, Editura Proilavia, Brăila, 2013, 360 p. Prefaţă de Dumitru Anghel şi o scrisoare de însoţire, pe coperta a patra, semnată de Aurel Furtună.

Consistentul roman Cosmin al Magdalenei Iugulescu se situează în imediata apropiere a romanului social, aflat oarecum într-o adevărată ofensivă asupra cititorului pentru că se bazează, în principal pe fapte extrase din viaţa reală. Cazuri de atac a societăţii asupra unor personaje aflate la limita existenţială sînt tot mai numeroase şi de aceea stă la îndemîna scriitorului de proză exploatarea şi prezentarea acestora. Magdalena Iugulescu, medic de profesie, nu face nici ea rabat de la această şansă pe care o are, cunoaşterea cazurilor limită, şi de a le prezenta, fie şi pentru a fi un bun exemplu societăţii. „Romanul Cosmin, spune Aurel Furtună, avem certitudinea că poate deveni începutul carierei unei prozatoare de excepţie. Conţinînd elemente de frescă ale începutului de mileniu al III-lea, realizată într-un potrivit, cartea este realistă prin tehnica scrierii şi reală prin tratarea problematicii, acestea fiind datele esenţiale ale prozatoarei Magdalena Iugulescu”. Cuvintele însoţitoare, de pe coperta a patra, semnate de Aurel Furtună sintetizează, cu multă acurateţe, elementele de creaţie ale acestei prozatoare, cu un stil limpede, coerent, fără să ocolească realitatea, chiar dacă adesea este dureroasă şi lasă brazde adînci în sufletul uman, în formare. În fond, acest roman poate fi considerat un jurnal, un jurnal de familie, în care sînt inserate elemente de o anumită intimitate, jurnal scris cu energie publicistică, semn că autoarea cunoaşte foarte bine mediul pe care îl explorează, că struneşte cu maximă seriozitate tribulaţiile personajului principal, şi că mediul în care acesta se desfăşoară nu îi este necunoscut. „Cosmin este un strigăt disperat deturnat în metaforă, o premieră tematică în literatura românească actuală, deoarece soarta şi situaţia dramatică a multor copii români, în egală măsură şi a părinţilor lor, sacrificaţi pe altarul integrării în Uniunea Europeană şi al unei globalizări cu consecinţe imprevizibile, este pentru prima oară subiect de literatură beletristică, deşi faptul în sine s-a constituit în problemă naţională şi a devenit obiectul percutant în presa scrisă şi audio-vizuală de mare audienţă”. Avînd toate aceste elemente autoarea Magdalena Iugulescu reuşeşte să trateze cu maximă seriozitate şi real dramatism această temă atît de sensibilă şi la nivel particular, dar şi la nivel general. Acest personaj din romanul Cosmin este, am putea spune una dintre victimele colaterale ale acestei integrări, victimă care nu are nici o vină pentru situaţia creată, decît doar faptul că există, fără voia lui, ducînd aceleaşi păcate ca şi victimele din lagărele naziste din cel de-al doilea război mondial. Sigur că acest semnal de alarmă pe care îl trage autoarea prin romanul său ar trebui să fie auzit de cei care au puterea de a decide remedierea unor asemenea fapte.

 

4 p

Ban`ya Natsuishi, Cascada viitorului, editura Timpul, Iaşi, 80 p. Versiune în limba română şi note de Neculai Amălinei. Ediţie îngrijită de Neculai Amălinei şi Marius Chelaru. Postfaţă de Marius Chelaru.

Tot mai mare este ofensiva celor care scriu haiku sau tanka în limba română, acest fenomen devenind chiar unul de masă în rîndul scriitorilor. Asociaţii, ligi, cenacluri de gen, organizează festivaluri, mese rotunde, colocvii pe aceste teme şi asta nu e deloc rău. Această infuzie de poezie japoneză în fibra poeziei europene nu face rău, ba dimpotrivă. Ce este rău însă este faptul că mulţi dintre cei care scriu asemenea gen de poezie o fac prin intermediul altei limbi europene care şi acea traducere este tot dintr-o limbă europeană, ceea ce înseamnă traducere la a doua, a treia sau chiar a patra mînă şi astfel substanţa şi miezul unei astfel de poezii se pierde printre celelalte traduceri. De această dată, Cascada viitorului, este adusă în limba română, ca versiune, de Neculai Amălinei, din japoneză, avîndu-l drept consultant pe Marius Chelaru, el însuşi un bun cunoscător al locurilor, al poeziei din acel spaţiu. Fără a fi un cunoscător, în original, a poeziilor transpuse în această carte, totuşi versiunea propusă de Neculai Amălinei mi se pare o realizare deosebită pentru că a reuşit să aducă un frumos florilegiu poetic pentru cititor, o adevărată cascadă lirică, aşa cum se intitulează şi cartea, aşa cum ar fi: „prinsă în casă/ cu aripi umede rîndunica/ se zbate”, „peste terasa magazinului/ de pietre funerare/ zboară undele radio”, „la sud de Paris/ ecran alb ca zăpada/ plecarea mea” sau „ghinde/ deasupra ceţii/ un om se roagă”. Sînt doar cîteva eşantioane de poezie, de poezie adunată în flacoane mici, aşa cum se păstrează, de obicei, esenţele tari, care dovedesc, din plin necesitatea apariţiei, acolo, în Ţara Soarelui Răsare, a unei astfel de scrieri poetice. Autorul acestei cărţi este un bun cunoscător al limbilor europene, şi în special al limbii franceze, fiind chiar profesor de limbă franceză la Universitatea din Meiji (la Facultatea de Drept) şi ca atare ştie să-şi traducă din niponă în franceză foarte fidel haiku-urile, dîndu-le sens şi coerenţă, astfel încît traducătorului în limba română, Neculai Amălinei, îi vine oarecum mai uşor de a realiza versiunea de faţă. Demersul lui dar şi al lui Marius Chelaru este unul de reală valoare şi pentru faptul că familiarizează cititorul român şi cu poezie japoneză dar şi cu o sumă de date mai puţin cunoscute din cultura şi civilizaţia acestui popor.

 

3 p.

Vasile Popovici, Între esenţă şi nimic, poeme alese, editura PIM, Iaşi, 2014, 158 p. Prefaţă de Marinică Popescu.

Preocupat de probleme fundamentale ale existenţei umane, Vasile Popovici, publică acest nou volum de poeme programatic, cu o acută încercare de a limpezi contradicţia dintre fizică şi metafizică, dintre real şi fantastic, dintre mitic şi mistic spunînd: „Nimic n-ar fi prin Marele Nimic/ de n-aş fi eu, fiinţa care leagă/ bucăţi de veşnicii în veşnicia-ntreagă.// Nu mă ucideţi dacă vreţi s-aveţi/ şi rai cu sfinţi, şi iad cu draci,/ şi îngeri bucuroşi ori trişti prin Elizeu,/ dar, mai ales, s-aveţi un Dumnezeu”. Tonul sentenţios-oracular pe care îl foloseşte de cele mai multe ori în poezie Vasile Popovici „În noaptea pustie şi neagră de-atunce,” stabileşte nişte limite dar şi nişte adevăruri fiinţiale „Cu tine-am rămas grea şi mi-e greu/ Păcatul primar, cel port în pîntece:/ Copilul pe care-l voi creşte doar eu”. Această trimitere la o anumită realitate are o cu totul altă conotaţie în poezia lui, şi anume trimiterea la creşterea ideilor, a idealurilor fără de influenţe nefaste, pentru că „Te-am învăţat ca pe o poezie,/ Te-am recitat cu intonaţie şi gest”, anume spre a justifica acel gest de protecţie prin singurătate. „În poezia sa, Vasile Popovici face recurs la „început”, la fanta (desenul lui „doi”), prin care apar Fiinţa şi Nefiinţa, spune, în consistenta prefaţă care însoţeşte această carte, filosoful şi poetul Marinică Popescu, continuînd cu: „Poetul îşi dezvăluie în intim-largul „trăirii şi existenţei” tutelarele şi prietenoasele repere: Eminescu, Dante „Şecspir”… Dintre „presocraticii” noştri la inima poetului Vasile Popovici îl simţim pe Ion Creangă, cu laconismul său hîtru de stilist născut iar nu făcut, pentru el fiind fiinţa, el găsind, printre multe altele, de cuviinţă să afirme propoziţia: „ia, sînt şi eu pe lumea asta un om din doi oameni”, adică din doi anonimi care au ajuns în ajunarea-sărbătoarea aceluiaşi plîns – viaţă-Viaţă, ca simultaneitate şi reflexivitate, asceză-ascultare – , astfel să zămislească clipa reflexivă, lăuntric legătoare, din(tre) două clipe succesive… Cu aceste rînduri doar am încercat să intrăm în conştiinţa poetului Vasile Popovici” concluzionează Marinică Popescu. „Mi-e dor de mama şi de tata, şi de fraţi,/ o, Doamne, cît mai sînt de-mprăştiaţi” clamează ritos poetul în unul din poeme, anume susţinînd afirmaţiile lui Marinică Popescu. Despre semne dar mai ales despre sensuri scrie Vasile Popovici astfel: „Atît te rog/ cînd eu voi fi sub cruce:/ aruncă-mi nuferi albi/ pe ţărna-mbătrînită;/ îmi voi păstra credinţa-n veşnicie,/ c-ai fost încă mai eşti tăul/ din care ies pe luciul apei/ nuferi…nuferi albi”. Acest poem pare a fi un adevărat testament pentru iubire şi pentru curăţenie morală fiind dominat de albul nuferilor care să înnobileze „ţărna-mbătrînită”. Dorinţa de continuitate, de existenţă terestră îşi pune, prin astfel de poeme, pecetea şi Vasile Popovici, cu siguranţă că este un poet care nu scrie poezii visătoare numai de dragul de a scrie. E important să poţi prinde sunetul… Şi Vasile Popovici prinde, în versurile sale acest miraculos sunet al pămîntului în continuă vibrare pentru că în amorfitatea lui este încărcat de viaţă, o viaţă pe care ochiul lui atent o poate distinge.

 

3 p

Ion Petrovai, Balade cosmice, editura Princeps Multimedia Iaşi, 2015, 110 p. Prefaţă de Theodor Codreanu plus aparat critic.

Cele două părţi ale cărţii de poeme Balade cosmice, carte semnată de Ion Petrovai, arată două feţe distincte şi aproape antagonice ale poetului, două modalităţi de exprimare lirică, faţete care evidenţiază realele posibilităţi de exprimare lirică. Fie că scrie în vers alb, uşor oracular ca în poemul Întrebare, unde spune: „adevăruri vorbit-a gura mea/ Ori m-au înşelat albiturile/ Pămîntenele/ Ispititoarele/ Lumii alburi?”, fie că scrie în dulcele stil clasic „De pe frunze de jugastru/ Spălate-n lacrimi de astru/ Şi-n dorul meu de albastru” el reuşeşte să transmită emoţie, trăire şi, în ultimă instanţă, starea de poezie. Despre poezia lui Ion Petrovai au scris nume importante din literatura română cum ar fi: Ion Gheorghe, Mircea Petean, Adrian Popescu, Constantin Cubleşan Vasile Morar sau Theodor Codreanu, cel care semnează şi prefaţa acestei cărţi. „Ion Petrovai face parte din stirpea intelectualilor care au stat drept şi cu demnitate sub vremile atît de potrivnice, intelectuali care nu ştiu şi nu vor să se abată de la principii”, cum scria Vasile Morar. Cultivînd, cu mult har, poemul patriotic, patriotism de cea mai elevată formă, Ion Petrovai, scrie această baladă cosmică dedicată în primul rînd eroilor, a acelora care „În fiecare an/ vin acasă eroii/ privindu-şi urmaşii/ din mugurii cruzi”. Există în aceste versuri o profundă simbioză cu natura pentru că poetul consideră că „dau în floare/ trupurile lor/ topite/ în sîngele Patriei”. Pledoaria pe care o face are darul, cum se întîmplă la tot mai puţini poeţi contemporani, de a zămisli sentimente nobile, de a preţui jertfa eroilor acestei Patrii, de a le aduce un prinos de sentimente, pentru că însăşi natura le aduce acest prinos: „aceeaşi cinstire/ izvorînd/ din lumini şi/ corole”. Parcă testamentar el se adresează urmaşilor, fiilor lui astfel: „Din vremi voievodale curg spre noi lumini/ Al căror sînge blînd, întinereşte ţara/ Vindecîndu-i răni făcute de străini/ Cînd peste trupul ei curgea povara.// la rădăcina munţilor cărunţi, pletoşi…/ Fiii mei, o să vă las fîntîna/ Moştenire sfîntă lăsată de străbuni/ A cărei apă vie înnoieşte lumina.// Mereu, după pîrjol, ea a stîmpărat/ Pe toţi acei ce-au iubit primăvara/ Care pentru neam şi ţară au luptat/ Ca doinele… să nu le plîngă”… „La vechimea uluitoare a neamului din care-a odrăslit, răbdarea lui este morala unui popor strîns mii de ani între oprelişti şi răfuieli; generozitatea şi blîndeţea se arată forme de luptă întotdeauna biruitoare” spune Ion Gheorghe, unul dintre ce mai mari poeţi români, despre poezia lui Ion Petrovai, descoperind în versurile sale elemente de mare nobleţe spirituală, de mare ataşament faţă de eroii neamului acesta.

„Poetul scrie cu parcimonie, strîngînd în chingile distihului, terţinei sau ale catrenului un suflu viforos, astfel” – spune şi Mircea Petean, remarcînd şi „nostalgia obîrşiilor şi ambiţia edificări în şi prin limbaj…”. Ion Petrovai se înscrie în linia poeţilor de largă respiraţie spirituală şi morală din literatura noastră.

Revista indexata EBSCO