Jun 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Adrian Dinu RACHIERU – Francofonie şi hispanitate

Prefaţînd volumul lui Dumitru Vlăduţ, Poetici simboliste (1999), admirabilul cărturar G.I. Tohăneanu nota că autorul, dovedind o curiozitate „nicicînd ostenită”, nu este un zornic. Observaţie esenţială, constatăm, deoarece exegetul în cauză, harnic şi riguros, survolînd o bibliografie luxuriantă, deşi a semnat în răstimp un şir de cărţi, nu s-a grăbit să bată la porţile Uniuni Scriitorilor, asaltată, se ştie, de cohorte de nechemaţi. Vădind limpezime şi acribie, un ochi ordonator, topind – într-un larg registru comparativ – contribuţii fragmentarizate, opul cu pricina, dezvoltînd teza de doctorat consacrată Simbolismului poetic românesc, sub tutela aceluiaşi inegalabil Profesor, „plesnea de informaţie”. Cercetătorul, lucrînd ani buni (şi rodnici) la Centrul de ştiinţe sociale al Universităţii timişorene, a semnat, în timp, alături de alţi reputaţi contributori, numeroase volume colective, interesat, de pildă, de Limbaj poetic şi versificaţie în secolul al XIX-lea, I-IV (Metafora, Epitetul, Comparaţia, Sintaxa poetică, Simbolul) sau de Stilurile nonartistice ale limbii române literare (în acelaşi secol), I-V, manevrînd, dincolo de eleganţa demersului descriptiv, de cert rafinament analitic şi „transparenţă bibliografică”, un ferm aparat conceptual, sensibil la codurile normative şi filiaţiile filosofice, cu lecturi întinse, metabolizate, precum în Text, figură, coerenţă (1987), Semiotică şi poetică (1992), La Terre et l’Écrit (2000), dezvoltînd, spuneam, o perspectivă comparatistă, cu abundente trimiteri.

Fostul vîlcean (n. 3 martie 1950, la Ciorăşti), cu studii în cetatea de pe Someş (română-franceză), fixat, din 1973, în urbea timişoreană, se dovedeşte, aşadar, în tot ceea ce întreprinde, un spirit avizat. El debuta, în 1987, cu Teoriile simboliste româneşti, după ce, cu un an înainte, intra convingător în peisajul revuistic. Ca dovadă, adunînd studii risipite în diverse publicaţii (de ţinută academică, precizăm), s-a aplecat, sintetizator, asupra operei lui Ion Budai-Deleanu. Cartea din 2010 (Noi ipostaze ale literaturii lui Ion Budai-Deleanu) încerca a oferi, din unghiul tematologiei, retoricii şi teoriei argumentării, „noi sensuri”, văzînd în Ţiganiada o creaţie majoră, nicidecum o operă muzeală. Era vorba, mărturisea autorul, de un „contact stăruitor”, de vreme ce relua/ reevalua teza de licenţă, susţinută sub îndrumarea Ioanei Em. Petrescu, insistînd pe binomul nebunie/ înţelepciune. Oricum, „jucăreaua” lui Budai, confirmînd că avem în scriitorul ardelean „un mare înaintaş” (după spusa lui G. Călinescu), lamentîndu-se de insuficienţa („neajungerea”) limbii, îi procură delicioase similarităţi, plonjînd în realităţile româneşti de azi. Precum, de pildă, şi oferta caragialescă, deloc vestejită; „cel înţălept, ca să reluăm avertismentul lui Budai-Deleanu, va înţălege”, desigur. Dar filonul eroic-comic, exploatat cu dezinvoltură aici, citînd masiv din opera ilustrului ardelean, puţin cunoscut, se completează fericit, prin insaţiabilitate, cu apropierea altor orizonturi culturale, Dumitru Vlăduţ, „acuzînd”, benefic, un ispititor impuls hispanic.

Cu ani în urmă, descopeream în seria nouă a revistei timişorene Banatul (v. nr. 2, 3/ 1994), sub semnătura lui D. Vlăduţ, un serial intitulat Spiritul românesc într-o interpretare spaniolă, anunţînd – probabil – această fertilă deschidere. Acolo, D. Vlăduţ recupera o carte a diplomatului Ramón de Basterra (La obra de Trajano, apărută la Madrid, în 1921), insistînd, pe urmele lui Iorga, pentru traducerea ei. Ceea ce s-a întîmplat abia în 2010, graţie stăruinţelor d-nei Carmen Bulzan! Ramón de Basterra, convins de excepţionala misiune a românităţii, cu rol singular, încredinţa neamului nostru, politicos cu străinii şi prea obişnuit cu adversităţile, lovit de nenoroc, o misie înaltă: va reface, prin cumpătare, răbdare, smerenie etc., „Dacia risipită”, fiind „santinela Occidentului la ţărmurile Mării Negre”. Evident, analistul demolează multe din afirmaţiile entuziaste din Opera lui Traian, sperînd într-o „feerie răsăriteană”, după, ce, îndatoraţi ispitei franceze, ne-am edificat „interioritatea”. Mai degrabă, ne-am înscrie celor care şi-au îndrăgit ţara „cu deznădejde” (cum scria, pilduitor, A. Golopenţia, aflat, la studii, în Germania, prietenului H.H. Stahl), avînd la îndemînă, corectiv, un îndreptar „sănătos”: cel al realităţilor.

Studiul pomenit, reluat şi dezvoltat în Fragmentarium hispanic (2010), confirmă, alături de alte şapte articole docte, că avem în francofonul Dumitru Vlăduţ un admirator (declarat!) al lumii hispanice. Desigur, nu se vrea un „hispanist specializat”, cum, binevoitor, excesiv-modest, ne previne. Dar, aventurîndu-se pe acest „vast continent cultural”, remarcînd ponderea culturală a hispanităţii, pare a-i da dreptate lui Vintilă Horia, înţelegînd hispanitatea ca „o bază pentru lumea de mîine”, în conflict cu tehnicismul / pragmatismul anglo-saxonităţii (deseori, cinic). Fragmentarium îi prilejuieşte savante raportări comparatiste, pensînd şi ecouri româneşti, discutînd despre contribuţiile lui Ortega y Gasset, Dámaso Alonso, Carlos Bousońo ori Ernesto Sábato. Evidenţiem, în treacăt, cazul lui Sábato, dezvoltat într-un eseu sclipitor despre identitate şi argentinitate (născută prin hibridare). Or, ca existenţă luptătoare, Sábato denunţa Umanismul falimentar şi invoca matria, în sensul spaţiului ocrotitor al patriei. Scrisul era pentru acest uriaş gînditor, interesat de justiţia socială, o şansă esenţială pentru cercetarea condiţiei umane, respingînd net „ordinele” de la Paris, ceasul modelor ori „bizantinismul formelor”. Altfel spus, era străin de complexul periferiei, făcînd atîtea victime prin răsfăţ imitativ. Aşa cum ni se întîmplă nouă, repetat, regretabil, vădind în Istorie, cu o vorbă dragă lui Budai-Deleanu, o minte „molişoară”. Or, incursiunile în acest continent fabulos, enigmatic, obsedat de indigenism, repudiind oboseala literaturii, vor continua, indubitabil, cu aceeaşi competenţă şi pasiune, consemnînd relaţia lui Julio Cortázar, un înnoitor al prozei, cu Musil (cum o făcea, într-o carte madrilenă, Ilinca Ilian) sau exegezele despre „magul realismului magic” (Márquez, fireşte), marele columbian, văzînd în Macondo „o stare de spirit”.

Ceea ce putem spune, în chip concluziv, cercetînd (fugitiv, aici) cărţile lui Dumitru Vlăduţ, priveşte, cu deosebire, o recomandare: cercetătorul timişorean ar merita, negreşit, o lectură „de redescoperire”. Într-o lume grăbită, confuză, asaltată de grafomani, D. Vlăduţ se dovedeşte, într-adevăr, răbduriu şi temeinic; nu este un zornic, ca să reluăm vorbele înţelepte şi seducător-meşteşugite ale lui G.I. Tohăneanu, dovedind, în armura teoreticianului, „voluptate” ştiinţifică.

Revista indexata EBSCO