Jun 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Mircea PĂDURARU – Nevoia de miracol

Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană. Iaşi, Editura Polirom, 2014, 426 p., ISBN 978-973-46-4486-5.

 

Sunt mai multe motive pentru care se poate afirma că lucrarea lui Mirel Bănică a apărut într-un context fericit. Încă din anii 90, pelerinajul – desfăşurare masivă, deopotrivă iritantă şi impresionantă de religiozitate publică – a captat toată atenţia mass mediei, devenind treptat un subiect care impunea o examinare riguroasă, cel puţin pentru inteligenţia din România. De asemenea, pentru comunitatea academică din cîmpul umanioarelor, fenomenul a căpătat aură de eveniment care conţine răspunsuri la probleme delicate precum dinamica cîmpului religios local sau religiozitatea contemporană. Pe de altă parte, subiectul prezenta şi un fel de fascinaţie a unei lumi esoterice, a unei alte Românii din mijlocul celei de toate zilele – stranie, mistică, anacronică, cu puterea de a mobiliza mii de credincioşi, din toate straturile sociale, într-un eveniment total care dovedeşte încă o dată inconsistenţa teoriilor secularizării şi reafirmă validitatea perspectivelor lui Peter L. Berger (desecularizarea lumii), sau ale lui Mircea Eliade (homo religiosus). Raportată la aceste aşteptări, cartea lui Mirel Bănică este o surpriză frumoasă. Fireşte, lucrarea a fost bine primită şi apreciată unanim la modul superlativ. Şi eu vreau să subliniez dintru început că avem de-a face într-adevăr cu o carte provocatoare, scrisă cu pasiune pe o temă fascinantă.

            Nevoia de miracol e organizată în două părţi inegale: o primă parte, masivă, conţinînd note de teren şi comentarii punctuale privitoare la fapte consemnate (colectate de la nu mai puţin de 20 de pelerinaje între 2009 şi 2013, pp. 1-309) şi o a doua parte dedicată reflecţiei teoretice (309-407).

Remarcabil este efortul descriptiv mobilizat în prima secţiune a lucrării. Investigaţia e realizată în maniera etnologiei narative, autorul asumîndu-şi întru-totul subiectivitatea demersului. Prin urmare, el nu-şi ignoră emoţiile, atitudinile axiologice, reflexele discriminatorii sau impulsurile scriitoriceşti care apar în teren, ca provări ale terenului; toate aceastea sunt  – în ultimă analiză – dimensiuni (asumate) ale obiectului: construit şi imaginat de cercetător. Mirel Bănică este orice numai un observator pasiv nu. A stat la cozi, a ajutat diverşi binefăcători la distribuirea gratuită a hranei, a conversat ore în şir cu pelerini, preoţi, călugări, jandarmi, vînzători, cerşetori, ţăgani; a ajutat bătrîne, a fost arestat de poliţie pentru comportament suspect (lua notieţe discret, fotografia etc). Pe scurt, a făcut tot ce recomandă şcoala veche de antropologie sub titlul de observaţie participativă/cercetare calitativă, expunîndu-se complet ritualului. Ca de obicei, cîştigurile acestei atitudini sunt imense. De vreme ce autorul se simte liber să cedeze adesea pornirilor sale scriitoriceşti, şi eu însumi îmi îngădui să afirm că Mirel Bănică produce impresia unui uriaş ochi itinerant exersat anume să observe ascunsul, neevidentul, subtilul, unei instanţe sensibile asaltate de sentimente (plînge împreună cu pelerinii la poveştile lor, dar, de asemenea, încearcă şi momente de beatitudine asemănătoare cu cele ale lui Aleoşa Karamazov) şi de percepţii acute: amestecuri de mirosuri de mir, arome orientale, transpiraţia pelerinilor nedormiţi, mănîncă sarmele, aude rugăciunile, cîntecele religioase intonate de pelerini sau propagate de difuzoare omniprezente, atinge moaştele şi experimentează îmbulzeala din inima rîndului de pelerini, simte căldura verii şi frigul iernii – toate acestea devenind în cuprinsul analizei tot atîtea dimensiuni ale pelerinajului, tot atîtea detalii ale sale ori extensii ale obiectului de cercetare.

Mirel Bănică urmăreşte cu atenţie întreaga aventură a subiecţilor săi, de la debutul călătoriei pînă la destinaţia pelerinajului, de-a lungul aşteptării şi pînă după terminarea evenimentului; posedă, aşadar, o imagine completă a fenomenului. În acord cu schemele rituale unversale, identitatea credinciosului se modifică în momentul în care se alătură rîndului de pelerini. Acest act inaugurează o suspendare temporară a identităţii personale şi oferă posibilitatea construirii unei identităţi provizorii. Rîndul de aşteptare devine un mecanism uriaş cu reguli autoimpuse şi o identitate distinctă, opusă atît profanilor, cît şi identităţilor individuale non-rituale. Un temporar sentiment de solidaritate începe să se manifeste, explicat în termeni turnerieni (comunitas), un sentiment de apropiere care transcende barierele sociale comune –  statut, vîrstă ş.cl. Prezenţa efortului, a suferinţei chiar (timpul de aşteptare este uneori prelungit artificial de către organizatori, pentru ca evenimentul să cîştige în gravitate/seriozitate) constituie unul dintre cele mai importante aspecte ale pelerinajului, ca experienţă necesară prealabilă  momentului atingerii moaştelor. Întreaga aventură are de-a face cu exersarea unor virtuţi tipice religiozităţii pelerine: generozitate, acceptare, răbdare etc. În altă ordine de idei, pe lîngă distanţa fizică de parcurs, pelerinajul reprezintă şi un prilej de explorare a sinelui, un drum interior nu lipsit de revelaţii.

Autorul face multe observaţii de fineţe în legătură cu problema dublei construcţii a pelerinajului – o altă ţintă a cărţii. Forţa şi succesul unui asemenea eveniment are de-a face, pe de o parte, cu un efort instituţional, intenţionat, patronat de Biserică şi de elitele sale, dar şi cu un efort vernacular, neintenţionat, reprezentat de contribuţiile personale ale pelerinilor. Atmosfera creată ad-hoc – amestec de arome orientale, rugăciuni, cîntecelor religioase (fie intonate de către participanţi, fie venind dinspre biserică şi amplificate de megafoane atotputernice), hrană rituală, comercianţi, cerşetori stîrnind milă, icoane, locuri sacre, morminte, moaşte, obiecte vechi etc. – transformă evenimentul într-o imensă „maşinărie rituală” ale cărei rezultate sunt dificil de anticipat şi imposibil de controlat. Oricum, acest amestec generează condiţiile pentru o anumită percepţie/experienţă a sacrului, fără îndoială, una care îi extinde limitele mult dincolo de prescripţiile instituţionale. Această determinare non-instituţională a pelerinajului se observă într-un număr mare de detalii precum obiectele şi cărţile care se comercializează în perimetrul pelerinajului. Literatură new age, tot felul de produse bio, cristale cu energii supranaturale, sfinţi locali sau privaţi încă necanonizaţi de Biserică, dar recomandaţi ca sfinţi adevăraţi într-o atitudine disidentă faţă de autoritatea centrală – toate acestea sunt amestecate şi asumate fără umbră de contradicţie, într-un corp comun de credinţe. De aceea, pelerinajul este şi locul în care se poate observa tensiunea dintre centru şi margine în interiorul corpului Bisericii: preoţi vs. călugări cu discursuri escatologice pasionale; profeţi de ţară puternici vs. mireni  cu daruri speciale şi biografii spectaculoase, credincioşi români vs. credincioşi de etnie rromă cu obiceiuri distincte, dar vizitînd acelaşi pelerinaj şi venerînd acelaşi sfînt etc. Tot aici se văd la lucru şi tensiunile din cîmpul religios local, de vreme ce autoritatea preoţilor este provocată discret de alţi actori religioşi care generează, sub ochii lor şi în cadrul pus la dispoziţie de Biserică, o „piaţă neagră a bunurilor şi serviciilor religioase”.

Mirel Bănică observă că modul în care media locală selectează/decupează detaliile pelerinajului dintr-un adevărat ocean de fapte arată agenda cu care reporterii se apropie de fenomen. Media intenţionează doar să îşi confirme şi să-şi reconstruiască una şi aceeaşi perspectivă asupra pelerinului: ins îmbrăcat decent, liniştit, pios, în rugăciune, afişînd o postură smerită, dar fericit şi optimist. În răspuns la această căutare, pelerinii înşişi oferă reporterilor spectacolul pe care aceştia îl vor: apariţia camerelor TV produce modificarea comportamentului credincioşilor, care actualizează brusc ipostaza „pelerinului exemplar”. Într-adevăr, prezenţa camerelor TV funcţionează ca un intensificator al identităţii pelerine, însă gesturile, actele, posturile sunt dictate de aşteptările binecunoscute ale reporterilor, aşadar asumate ca rol.

Prin comparaţie cu multitudinea şi complexitatea problemelor observate în teren, a doua secţiune a cărţii, dedicată exclusiv teoriei pelerinajului, pare palidă. Nu conţine o analiză sistematică, ci explorarea unor relaţii identificate în teren între pelerinaj şi alte realităţi prin care acesta se realizează/cu care interacţionează: turism, economie, media, religiozitatea rromă, politică ş.a., relaţii care, în fapt, extind percepţia comună a obiectului. Capitolele dedicate femininului în contextul religiozităţii pelerine, opoziţiei religie populară/ religie „oficială” (ghilimelele autorului), rîndului de aşteptate, atmosferei pelerinajului, marcată de muzică, mirosuri, alimente, sunt dintre cele mai interesante, chiar dacă în toate se simte impresia de neterminat, provizoriu sau de note introductive. Deşi această atitudine e asumată din start de autor, care ne avertizează că ne pune la dispoziţie o „introducere” în problemă, parcă cititorul, năucit de calitatea primei părţi, se simţea îndreptăţit să spere la mai mult.

Dacă un cititor rezonabil poate trece uşor peste exerciţiile facile de stil, consecinţă a libertăţilor metodei etnografiei narative, o serie de judecăţi simpliste şi de atitudini axiologice severe rămîn problematice. De pildă, comentariile despre „omul modern secularizat”, recurente în carte, trădează – în această privinţă – o gîndire simplistă şi o tendinţă constantă spre categorii opozitive şi ierarhii. Angajarea anui anume ton scriitoricesc în discutarea diferitelor categorii de pelerini trădează atitudini discriminatorii  şi solidarităţi arbitrare.  De asemenea, apar şi cîteva comentarii incredibile care conţin clişee vulgare, cvasi-naţionaliste, despre superioritatea religiozităţii române, despre România ca centru spiritual al Europei/al lumii ori ca spaţiu care încă mai  păstrează religiozitatea genuină, prin opoziţie cu Occidentul secularizat ş.a.m.d.  Fireşte, aceste idei sunt exprimate ca „note/impresii de teren” şi apar în carte ca un act de „onestitate”, constient, asumat ca atare. Oricum, ambiguitatea rămîne în caracterul nedefinit al acestor afirmaţii: fie sunt judecăţi cu caracter general motivate de o revelaţie contextuală, fie sunt simple sentimente generate de atmosfera locului… Oricum ar fi, rămîn ocurenţe nefericite. Şi pentru a încheia cu afirmaţiile mai puţin acceptabile, aş mai aminti o critică dură adusă protestantismului care, afirmă autorul, „a eliminat însăşi ideea de miracol din societăţile unde a prosperat” (p. 369), afirmaţie care nu e decît reiterarea unui alt clişeu cultural care nu are nimic de-a face cu antropologia religiei. Philip M. Soergel în splendida Miracles and the Protestant Imagination (2012), pentru a da numai un titlu, demonstrează exact opusul.

În altă ordine de idei, citirorul atent va remarca un număr de observaţii şi remarci – mai ales în prima parte a lucrării – cu o relevanţă mai puţin evidentă. Autorul intenţionează să ofere o lecţie despre cum se construieşte obiectul de studiu şi într-adevăr produce o extensie considerabilă a problemei pelerinajului, însă adesea eşuează/ ratează/ uită să realizeze corelaţiile între detaliile pe care cu migală le adună. Mirel Bănică vede enorm, dar analizează puţin. Inevitabil, a hermeneutics of charity , cum ar spune occidentalii, trebuie practicată în asemenea locuri. Din acest punct de vedere lucrarea prezintă un dezechilibru între generozitatea efortului descriptiv şi cea a încordării analitice din partea a doua.

Curios este şi cadrul conceptual în care autorul alege să discute chestiunea delicată a religiozităţii pelerine. Deşi realităţile din teren par a sugera cu insistenţă abandonarea dihotomiei comune religie populară/religie oficială, fapt sesizat de Mirel Bănică, căci el însuşi foloseşte cuvîntul „oficial” cu ghilimelele scepticismului, acesta continuă să cultive dihotomia, care inevitabil conduce la afirmaţii riscante şi la discriminări nefericite.  Problema, e drept, apare în majoritatea studiilor care folosesc acest bionom conceptual, întrucît limbajul opoziţiei, care actualizează discret o importantă moştenire ideologică (amintim că a luat naştere în contextul teologiei protestante, avînd ab initio o raţiune polemică), plasează realităţile la care face referire în relaţii problematice. O alternativă mai potrivită ar fi fost conceptul de religie vernaculară (L.N. Primiano), care dizolvă opoziţia şi se focalizează pe religia trăită, eliminînd nevoia constructelor hibride, nefericite, artificiale care să exprime realităţi precum religiozitatea pelerină, cum ar fi cele de sinteză/amestec între religia oficială şi relagia populară.

Unul dintre marile cîştiguri ale lucrării lui Mirel Bănică este că evidenţiază rolul fondamental jucat de dimensiunea materialităţii în contextul religiozităţii pelerine. El pregăteşte practic calea pentru o analiză inaugurală din perspectiva religiei materiale, în spiritul lui David Morgan şi Birgit Meyer, două dintre vîrfurile de lance ale acestei direcţii de abordare a fenomenului religios. Autorul e cît se poate de conştient de importanţa materialităţii, căreia îi şi dedică un capitol pe care îl socotesc cel mai interesant din volum – Atmosfera pelerinajului. Muzică, Mirosuri, Hrană (pp. 388-398), pe lîngă o mulţime de observaţii pătrunzătoare despre funcţia şi statutul materialităţii pe parcursul cărţii. Românii şi creştinismul răsăritean pun un accent foarte important pe materialitate, iar istorici precum Nicolae Iorga au explicat eşecul misiunilor protestante în Transilvania în raport cu acest detaliu: Românilor nu le-a plăcut austeritatea protestantă şi nu au fost gata să schimbe „ceea ce se vede pe ceea ce nu se vede”, adică o religie sensibilă cu una inteligibilă. Pe de altă parte, materialitatea se bucură de un sprijin puternic în teologia ortodoxă – Maxim Mărturisitorul şi Dionisie Pseudo-Areopagitul sunt doar două nume de gînditori mari care au conceput teologii ale materialităţii. Moaştele, muzica, hrana rituală, icoanele, locurile rituale, grija pentru diferite obiecte care trebuie expuse sacrului – toate demonstrează că materialitatea nu este numai un element care participă la religios sau un artificiu prin care se manifestă nişte conţinuturi intelectuale/spirituale, ci este ceva care are de-a face cu însăşi esenţa experienţei religioase. Fără materialitate şi sensibil, experienţa religioasă este de neconceput; numai înţelegînd-o astfel trăirea religioasă poate fi completă, un eveniment total al fiinţei.

Cartea lui Mirel Bănică este bogată în sugestii, observaţii subtile şi întrebări inteligente – tot atîtea provocări pentru cercetări viitoare. Complexitatea materialului cules reprezintă o invitaţie la o înţelegere mai profundă a pelerinajului. În acelaşi timp, lucrarea provoacă şi la o reflecţie de ordin metodologic: la re-evaluarea beneficiilor şi riscurilor etnografiei narative. Pentru a parafraza un eseu celebru al lui Susan Sontag, din 1966, aş concluziona spunînd că Mirel Bănică ne-a oferit mai mult o erotică a pelerinajului mai mult decît o hermeneutică a sa. Chiar şi aşa, el se află acum în poziţia cea mai potrivită pentru a ne oferi o hermeneutică cuprinzătoare a fenomenului.

Revista indexata EBSCO