Jun 15, 2015

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Romeoşi Julieta în Haiti

Premiul Femina este atribuit de obicei – aproape obligatoriu, dat fiind numele pe care-l poartă – unei scriitoare. De data aceasta a fost vorba de haitianca Yanick Lahens, pentru romanul Bain de lune (Baia de lună), apărut în 2014 la cvasinecunoscuta editură Sabine Wespierser.

Născută cu 62 de ani în urmă la Port-au-Prince, autoarea şi-a făcut studiile la Sorbona, dar a rămas extrem de implicată în viaţa ţării sale de origine, fondînd asociaţia scriitorilor haitieni, ce combate analfabetismul, şi organizind felurite întîlniri şi lecturi în şcoli, implicîndu-se trup şi suflet în dezvoltarea socială şi culturală a micuţului stat caraibean, ceea ce i-a şi adus, recent, titlul de Ofiţer al Artelor şi Literelor, decernat de statul francez. E interesant de remarcat faptul, deloc anodin, că Hexagonul, în pierdere abruptă şi tot mai profundă de viteză şi influenţă în spaţiul internaţional, încearcă să păstreze, ba chiar să întărească firele francofone ce străbat lumea în lung şi-n lat, potrivit hazardului fostelor ţesături coloniale. O revigorare colaterală, cum ar veni, ceea ar putea explica, de altfel, extrem de surprinzătoarea alegere a unui alt scriitor haitian, neastîmpăratul, iconoclastul şi foc de talentatul Danny Laferričre ca membru plin al Academiei franceze! Aşa ceva nu s-a mai pomenit de-a lungul existenţei venerabilei şi conservatoarei instituţii, semn că lucrurile se cutremură în adîncuri şi că Franţa are abilitatea de a se adapta noului curs. Sau cel puţin încearcă. Dincolo însă de orice posibile considerente politice sau ideologice, rămîne certitudinea înzestrării de excepţie a celor doi scriitori, ce face ca toate aceste premii şi distincţii să fie pe deplin meritate.

Revenind la Yanick Lahens, aflată la al patrulea roman al său, nu putem să nu observăm că, deşi limba sa de expresie literară şi de vehicul universal este franceza, autoarea nu s-a îndepărtat niciodată tematic de locul de baştină, iar Bain de lune urmăreşte destinele a patru generaţii de ţărani, prin viaţa şi vocea unei copile naufragiate. Tabloul caraibean descris fără complezenţă are însă şi alte ambiţii, după cum declara Yanick Lahens, la aflarea veştii despre cîştigarea importantului premiu literar, precizînd că e foarte fericită şi recunoscătoare, dar mai ales sensibilă la faptul că juriul a înţeles că povestea haitiană relatată este, de fapt, una universală.

Distrugeri, oportunism, corupţie, violenţă, dar şi poezie şi pasiune însoţesc personajele de-a lungul unui secol de iubire-ură între familiile Lafleur şi Mésidor, figuri puternice, sculptate cu un talent matur şi o mână sigură, umbre pe o frescă solară şi tragică. Vitalitatea narativă nu eludează scurtcircuitările de o densitate poetică remarcabilă, cum ar fi cele cîteva cuvinte ce conturează începutul dictaturii duvalieriste a lui Papa Doc: ”Moartea sîngeră la uşă, iar ţăcănitul mitralierei făcu ochi mari pe ziduri.”

Departe de tumultul parizian, trăind în iubitul ei Haiti, unde predă literatura, Yanick Lahens cultivă acest subtil amestec de realism magic antilez, de fineţe descriptivă pur franceză şi de îndrăzneală compoziţională proprie. Nimic ostentativ, nimic declamatoriu, nimic programatic sau tezist în aceste romane generaţionale purtate de un suflu feminist de netăgăduit. Scriitoarea nu s-a grăbit, şi-a făcut mîna cu primele romane, ce acopereau perioade scurte, de cîteva zile sau cîţiva ani, pentru a se dezlănţui în Bain de lune cu o stăpînire a meşteşugului narativ ce i-a permis să atace amploarea năucitoare a traiectoriilor acestor patru generaţii haitiene, a certurilor şi frămîntărilor care s-au suprapus peste istoria chinuită a insulei.

Într-un sat de coastă, cu nume romantic, Anse-Bleue (Golful albastru) o tînără Lafleur comite sacrilegiul de a se mărita cu un Mésidor, reprezentant al hulitului clan devenit stăpînul teritoriului. Cum fantasmele locului încărcat de legende şi spirite păgîne nu tac nici măcar sub pana unei elegante sorbonarde, iată că morţii se reîncarnează pentru a profera ameninţări. Căci în umila familie de pescari Dorival, alde Mésidor – nişte sălbatici nesătui, care au pus mîna pe bunurile şi femeile celorlalţi de generaţii întregi – sunt urîţi din tată în fiu. Dar nu şi din tată în fiică, se pare… căci delicata Olmène Dorival, frageda adolescentă de 15 ani, se îndrăgosteşte de cvincvagenarul Tertulien, iar pasiunea lor interzisă, de lacrimi şi sînge, trăită totuşi pe pămînturile care le-au dat naştere, răvăşeşte şi mai mult urzelile unei istorii deja complicate.

 

Privirea alunecoasă a bărbaţilor, cea uşor înspăimîntată a femeilor la sosirea acestui călăreţ, totul dădea de înţeles că era vorba de o fiinţă redutabilă şi temută. Şi e drept că ne temeam cu toţii de Tertulien Mésidor.

Lui Tertulien Mésidor îi plăcea să traverseze satele pînă la cele mai îndepărtate cotloane locuite ca să-şi măsoare forţa. Să evalueze curajul bărbaţilor. Să cîntărească virtutea femeilor. Şi să verifice inocenţa copiilor.

Apăruse din pîcla alburie dinaintea zorilor. La ora aceea, dincolo de munţi, un roz intens desface norii în fîşii apoi se aruncă asupra cîmpiei. Aşezat pe calul său cenuşiu, purta, ca de obicei, o pălărie frumoasă de pai cu boruri largi, coborîtă peste ochii săi proeminenţi. Avea un cuţit prins la cingătoare şi era urmat de suita sa formată din alţi doi călăreţi, care înaintau cu acelaşi pas lent şi hotărît ca stăpînul lor.

 

Aşa încît, între furii naturale devastatoare, politici dictatoriale criminale, cutremure, secete, scaldă sub lună şi cîntece voodoo, descoperim o lume alta decît cea a plajelor mirifice şi a apelor turcoaz rezervate turiştilor, o lume în care, ne spune autoarea, ” a trăi şi a suferi sunt unul şi acelaşi lucru”. O lume în care cinismul oamenilor se împleteşte cu vîntul, sarea şi apa, adesea cel puţin la fel de neîndurătoare, unde forţele exterioare se încleştează aprig cu cele interioare, intr-o luptă fără sfîrşit.

 

 

Revista indexata EBSCO