Jun 15, 2015

Posted by in MOZAIC

Bogdan MANDACHE – Omul cu vederea lăuntrică

Nu puţini sînt cei care se întreabă de ce filosofia rusă nu are notorietatea, amploarea  pe care o au alte domenii ale creaţiei, cum ar fi literatura, teologia, arta. Într-o enciclopedie care are o amplă secţiune despre filosofiile naţionale, autorul se întreabă dacă un studiu asupra filosofiei ruse echivalează cu un studiu al filosofiei în Rusia. În studiul său autorul enumeră cîteva direcţii majore ale gîndirii ruse şi cîţiva autori de neocolit; printre ei scriitori unanim recunoscuţi (Gogol, Dostoievski, Tolstoi sau Soljeniţin), dar şi cunoscuţi teologi (Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Nikolai Lossky, Vladimir Lossky, Vladimir Soloviov, Pavel Florenski). Rămîne întrebarea asupra filosofilor şi filosofiei. O recentă apariţie editorială, purtînd semnătura lui Michael Finkenthal, ne aduce în atenţie un cunoscut şi influent gînditor rus: Lev Şestov. Filosof existenţial, gînditor religios, Bucureşti, Editura Tractus Arte, traducere din limba engleză de Roxana Sorescu, 340 p., 2014. Autor al unei cărţi despre D. Trost (Între realitatea visului şi visul ca realitate), avînd în pregătire una despre Benjamin Fondane, Michael Finkenthal a studiat în România, Israel şi Statele Unite ale Americii; este profesor la Universitatea John Hopkins din Baltimore, unde se ocupă de fizica plasmelor fierbinţi. Lev Şestov (pe numele real Lev Isaakovici Schwarzmann) era fiul unui industriaş şi comerciant evreu aparţinînd „păturii superioare” a Kievului; Şestov este un gînditor dificil de înţeles prin poziţiile sale tranşante, prin opiniile radicale, prin stilul uneori uşor aforistic, dar şi prin particularităţile biografice, Michael Finkenthal urmînd în studiul său pas cu pas biografia şi opera autorului rus.

Nu sînt deloc surprinzătoare primele rînduri din carte: „Poate că despre opera lui Şestov nu ar trebui să se scrie decît într-un stil aforistic”. Gîndirea sa are în mod deliberat un caracter asistematic şi conştient antinomic care-şi găseşte o reflexie adecvată în forma sa de discurs, fondat pe eseu, aforism şi metaforă. Şestov nu împărtăşea idealul gîndirii raţionale care cu bucurie elimina afectivitatea din domeniul cunoaşterii; Şestov era mai curînd de partea adevărului vieţii, motiv pentru care nu a fost niciodată atras de metafizică, de ontologie, de unde şi dificultatea celor ce i-au citit şi studiat opera: Şestov a fost un filosof existenţialist sau un gînditor religios? Disputele cu filosofia academică nu vizau statutul cunoaşterii şi raţiunii; el însuşi se considera filosof şi aşa îl considera şi comunitatea filosofică. Nikolai Berdiaev scria: „Lev Şestov a fost un filosof pentru care filosofia era consubstanţială fiinţei; pentru el, filosofia nu reprezenta o specializare academică, ci o problemă de viaţă şi de moarte”.

Aminteam de strînsa împletire între biografie şi operă; Şestov a trăit o dramă personală începînd cu anul 1895, el nu putea mărturisi familiei dragostea pentru o tînără rusoaică ortodoxă, cu care s-a şi căsătorit în taină. Calea eliberării sale din labirint nu erau decît lecturile (Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski) şi călătoriile, îndeosebi în ţinuturile germanice. În aceste peregrinări descoperă filosofia lui Nietzsche, dar nu în profunzime, fiind un timp al căutărilor spirituale, al „începuturilor fără sfîrşituri”, cînd dezamăgit de filosofi se apropie de poeţi, apoi de Biblie. Apropierea de Nietzsche îl face să găsească influenţe ale filosofului german în opera lui Tolstoi, scrie un eseu pe această temă, după care duce mai departe preocupările despre Nietzsche, de această dată în oglindă cu Dostoievski: „m-am întors la Nietzsche şi la Dostoievski; pe aceştia îi cunosc bine. Cu amîndoi te poţi certa, poţi avea dispute amare, dar de plictisit nu te plictiseşti niciodată”. În ianuarie 1903 apărea la Sankt Petersburg Filosofia tragediei. Studiindu-l intens pe Nietzsche, Şestov scrie cîteva aforisme în care schiţează o definiţie a filosofiei: „Filosofia trebuie să renunţe la încercarea de a găsi veritates aeternae. Datoria filosofiei este aceea de a-l învăţa pe om să trăiască în incertitudine […] pe scurt, datoria filosofiei nu este să-i liniştească pe oameni, ci să-i tulbure profund”. Deloc preocupat de dizertaţiile despre spaţiu şi timp, monism sau dualism, idealism sau materialism, Şestov crede că filosofia trebuie să înceapă cu întrebările despre locul şi destinul omului în lume. El era deja un filosof existenţial, sau după propria expresie un „văzător/ un om cu vederea lăuntrică”, „omul care vede lăuntrul lucrurilor”, filosoful cel nou care caută metasophia.

Lev Şestov devine tot mai interesat de teologia creştină, citeşte misticii medievali, apoi acordă atenţie scrierilor lui Luther, totul în intenţia de a fundamenta căutările sale legate de metasophia întemeiată pe credinţa într-un Adevăr Transcendental, ocupîndu-se de controversele care au frămîntat creştinismul de la Conciliul de la Niceea pînă în timpurile moderne. „Din aceste oscilaţii dialectice, afirmă Michael Finkenthal, printr-un proces maieutic subtil, Şestov îşi distilează ideile cele noi privind legătura dintre individul prins în capcana subterană şi noua viziune asupra unei credinţe ce ar avea puterea, dacă nu să-l mîntuiască, cel puţin să-i ofere o speranţă”. Acum tendinţa lui Şestov de a amesteca filosofia cu gîndirea religioasă devine mai evidentă, ca şi oscilaţiile sale vizibile în treceri bruşte de la teologii medievali la scriitorii în a căror operă filonul religios este evident, totdeauna convins că există o limită dincolo de care trebuie să mergi singur în conformitate cu ceva ce încă nu are un nume.

Revoluţia bolşevică pune capăt unei etape în viaţa lui Şestov, şi nu numai a lui, a unei întregi generaţii, şi aici gîndesc doar la exilul în Occident. Unul din centrele emigraţiei ruse a fost Parisul, unde ajunge şi Lev Şestov; în scurt timp reuşeşte să cunoască celebrităţile lumii intelectuale pariziene: Masson-Oursel, Albert Thibaudet, Henri Bergson, Levy-Bruhl, Paul Dejardins, André Gide, Henri Corbin, Jean Wahl, André Malraux. Totodată la Paris sau în străinătate, Şestov îi întîlneşte pe Thomas Mann, Miguel de Unamuno, Reiner Maria Rilke, Max Scheler, Edmund Husserl. André Gide spunea că de la Nietzsche nu mai întîlnise pe nimeni care să-l impresioneze aşa cum a făcut-o Şestov, iar Husserl, în ciuda divergenţelor de opinii, găsea apropieri în privinţa argumentaţiei celor doi. Mediul intelectual parizian era unul propice pentru Şestov; filosofia existenţialistă, gîndirea tomistă şi existenţialismul religios se întretăiau cu preocupările filosofice pozitiviste, marxiste, personaliste, raţionaliste. Respingînd întrebările epistemologice şi ontologice Şestov era apreciat ca intelectual, ca eseist, dar mulţi filosofi nu intrau în dispute filosofice cu el fie pentru că în construcţiile lui Şestov nu găseau nici o uşă (Gabriel Marcel), fie pentru că ştiau deja ce este ironia şi disperarea (Jean Wahl), fie că vedeau în scrierile sale mai curînd „o agonie a credinţei” (Jacques Maritain).

Şestov era tot mai convins că fără o trezire din somnul filosofiei tradiţionale, dar şi din al teologiei tradiţionale acestea treptat nu vor mai spune ceva fiinţei, el încercînd să-l convingă pe Husserl că filosofia ar trebui să sprijine fiinţa, nu gîndirea. Acesta este contextul în care Şestov este tot mai interesat de scrierile lui Kierkegaard la care a urmărit drumul de la decisiva criză existenţială, asemănătoare cu a sa!, la gîndirea filosofică şi religioasă. Cu un eseu despre Kierkegaard îşi începe Şestov ultima carte, Atena şi Ierusalim, o critică radicală a întregii tradiţii filosofice şi a unei bune părţi din tradiţia religioasă a Europei. Şestov afirmă incompatibilitatea radicală şi de netrecut între credinţă şi raţiune, între cele două întinzîndu-se o „prăpastie a sensului”, căci esenţa credinţei este o libertate nelimitată, în timp ce raţiunea este sinonimă cu o necesitate constrîngătoare. Din toate acestea este lesne de înţeles de ce Şestov era ataşat de misticii germani, de idealismul filosofic german, de Nietzsche sau de Kierkegaard.

Veşnic nemulţumit, interogativ şi critic, Şestov nu a creat o şcoală, dar a avut un urmaş, un tînăr pe care l-a influenţat în căutările sale: Benjamin Fondane/ B. Fundoianu, născut la Iaşi, în 1898. Fondane, rămas toată viaţa poet, a fost atras de filosofie după întîlnirea cu Şestov; citind cărţile acestuia, Fondane va înţelege că împărtăşeşte cu mentorul său „gustul pentru concret, pentru viu, pentru eroul individual şi existenţa lui dramatică”. Michael Finkenthal a trasat traiectoria unei vieţi aşezînd cărţile lui Şestov ca borne ale gîndului neîncătuşat, care nu cunoaşte odihna, care caută neîncetat, fără să se sperie că întîlneşte marginea.

Revista indexata EBSCO