Jun 15, 2015

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Despre structura(rea) şi interpretarea discursului literar

Despre are o valoare partitivă, ca să zicem aşa, referentul fiind „aspecte”, unele din ele, caracteristice, dar nu exclusivităţi, ale problematicii de care se ocupă analistul unui discurs/ text de o anumită factură, menţionată explicit. În cazul de faţă, este vorba de temporalitate, semnificaţii şi figurativitate în opera lui Novalis.

De mult timp, poate fi apreciat în cel puţin două decenii, Mioara Mocanu manifestă un interes, tot mai motivat, pentru opera lui Novalis. Publicaţiile sale, frecvente, pe această temă stau mărturie. În 2006, apare, la editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, Demersul poetic novalisian. Abordare semio-lingvistică, teza de doctorat a autoarei, precedată şi urmată de o serie de studii inspirate de opera aceluiaşi mare şi foarte interesant poet, dovadă elocventă ce autorizează termenii care trimit la durata impusă de aprofundare şi, totodată, justifică bogăţia, densitatea textului explorat, sursa unor – numeroase – teme de reflecţie, atracţia exercitată de ele. În acest sens pledează şi volumul recent apărut (Iaşi, Ed. Vasiliana ’98, 386 pg.) intitulat Studii novalisiene, subtitlul precizînd despre ce este în special vizat în sudiile din această carte, aspecte de natură să contribuie, prin analiză, la o mai bună înţelegere a textelor literare în general sau în cazurile particulare. Desprind deja ideea de instrument de cercetare a acestora, de pătrundere în profunzimea lor semantică, de model de analiză. Tematica studiilor duce la structurarea volumului în trei părţi – „Feţele timpului”, cam jumătate din numărul de pagini, „sensuri din forme”, un sfert din volum, „reflecţii despre poezie, filosofie şi istorie în concepţia lui Novalis”, tot cam un sfert din paginile ce redau analiza, la care se adaugă a patra parte cuprinzînd imnurile şi cîteva fragmente, traduse de Mioara Mocanu, corpusul, sau cea mai mare parte din el, spaţiul lingvistic literar cercetat de autoare. Două duzini de fotografii ajută la formarea unei reprezentări pe care cititorul şi-ar putea-o face despre ambianţa familiară poetului ca personaj generator al acesteia. Un foarte concentrat „cuvînt înainte” de prezentare a volumului, un prim contact, pune în evidenţă caracterul şi rolul fiecărui studiu – bazele conceptuale, teoretice, modalităţile de explorare, aplicaţiile efective, rezultatele… Ni se spune chiar din acest moment că autoarea doreşte să abordeze limbajul poetic/poeziei din perspectiva achiziţiilor celor mai recente din domeniul semioligvisticii, o metodă îmbogăţită prin extinderea „ariei de competenţă…”, de exemplu, „(inter)relaţia dintre trei entităţi, polimorfe, timp-temporalitate-(acte de) discurs”, metodă compatibilă în mod exemplar cu analiza discursului novalisian.

Un portret al „poetului romantic” deschide/netezeşte calea spre o mai bună înţelegere/cunoaştere a unui caz particular, Novalis, formaţia sa complexă, deci competenţe multiple, contactele intelectuale elevate, prezentarea operei arătînd că aceasta este reflectarea convingătoare, documentul care cauţionează valoarea poetului Novalis dînd măsura anvergurii lui.

Primul studiu, „Feţele timpului. Temporalitate şi discurs”, considerabil mai întins decît celelalte două, are scopul, mărtursit, de a contribui la construirea unei semiotici a timpului. Proiectul se anunţă şi se dovedeşte laborios, avînd în vedere complexitatea ca fenomenologie şi greu calculabila încărcătură semantică a acesteia, precum şi scriitura novalisiană care „dă naştere unui regim al temporalităţii cu o varietate de iconi temporali în corespondenţă cu ceea ce limba germană desemnează prin termenii die Zeit („timp”) şi der Augenblick („clipă”, „moment”). Exemplele justifică afirmaţiile, le consolidează. Timpul este expresia unei trăiri subiective, aspect esenţial pentru analist, căci astfel este subliniată cvasiimposibilitatea generalizărilor. Această multiplă persistentă neputinţă este exprimată de una din autorităţile din domeniu, contemporanul nostru, Solomon Marcus (1985) din care Mioara Mocanu citează: „Timpul face parte din acea stranie categorie de entităţi, pe cît de familiare, pe atît de impenetrabile. Pe cît de uşor îl intuim, pe atît de greu îl conceptualizăm. Nimeni nu a fost în stare să-l definească.” Punct de vedere împărtăşit de Mioara Mocanu pornind de la realitatea ipostazelor timpului – caracterul polimorf al acestuia – pe care autoarea încearcă să le înregistreze ca trăsături ce pot contribui la înţelegerea „noţiunii de timp”: durata, clipa, timpul obiectiv, cel subiectiv-de-necuprins, timpul cronologic, calendaristic, ontologic, lingvistic. Studiind un caz particular, să reţinem că, după Novalis, „timpul nu există decît ca reflex al experienţelor noastre”, timpul nu ar fi decît subiectiv. Fiecare ipostază presupune o schemă specifică de explicare şi de interpretare, fapt ilustrat prin exemple şi argumentat într-o amplă expunere, descriere a fenomenului ce se petrece în limbajul funcţionînd ca instrument ce face posibil schimbul intersubiectiv pentru a ajunge la un tip de comunicare cum est cea literară, „un tip specific de enunţare”, unde este vorba, la urma urmei, de o negociere privitoare la sens, „o cooperare interpretativă”.

Analiza textelor novalisiene debutează, într-adevăr, printr-o lungă şi cuceritoare examinare a „aspectului pragmatic-interlocutiv în discursul poetic”, un întreg subcapitol care oferă chei de lectură, deci o orientare necesară. „Aplicaţiile” aparatului teoretic asigură lectura ideală, instructivă şi plăcută, dublu atrăgătoare, a cărei bogăţie şi fineţe nu pot fi redate de un metalimbaj inevitabil reductiv/tor. Prin urmare, lectura eseului Mioarei Mocanu este atitudinea ce se impune. Cititorul va fi răsplătit din plin aflînd, de pildă, ce valori capătă prezentul în enunţul ficţional, cu specificările identificabile în poemul novalisian, deoarece „poemul are timp, iar acest timp al său are mai multe sensuri (…) 0biectul estetic – poemul în cazul nostru – devine un ambreior al imaginaţiei cultural-creative (…) procedeele de ordin estetic sînt depistate şi activate”.

Dintre modelele de analiză – sau analizele-model -, din eseul despre temporalitate aş cita capitolul IV, unde Mioara Mocanu stăruie, spre beneficiul cititorului, asupra timpului orfic, asupra formelor pe care le îmbracă acesta în elaborarea discursului, dinamica transformărilor; este un capitol unde perspectiva semiotcă îşi arată avantajele, fecunditatea. În principiu, sînt valorizate tezele lui Benveniste, cel din Problčmes de linguistique générale II, 1974: „Demersul nostru vizează legile de semnficare şi de construcţie formală proprii operei literare concepute, în primul rînd, ca sistem de semne (în acţiune) al cărui unic interpretant este limbajul natural”. Mioara Mocanu operează cu miloacele/instrumentele oferite/produse de semiotica tensivă (cf. Jacques Fontanile şi Claude Zilberberg) pentru a analiza unele aspecte ale temporaliăţii discursive, de exemplu, relaţia dintre temporalitate şi emoţie, prilej de a ataca mai direct problema regimului temporal, definirea lui ca ansamblu sintactic de figuri, figurile fiind „iconi temporali”, părţi de timp, un adevărat aparat conceptual în act/acţiune, furnizor de teme şi direcţii de cercetare într-„un cadru în curs de definire”.

Mioara Mocanu, cu grija manifestată pe tot parcursul analizelor sale, ţine să precizeze că demersul său se limitează la un anumit aspect al operei novalisiene, cel legat de „problematica timpului aşa cum este ea generată de instanţa discursivă”. Explicaţiile acestei limitări, indicarea formelor sale de manifestare, amănuntele unei prezenţe polimorfe a timpului orfic – descriere exemplară a unui caz special prin legăturile atent căutate şi efectiv descoperite, dezvăluite, relaţiile cu muzica, frecvent semnalate şi accentuat evocate tocmai ca producţie discursivă. Funcţiile muzicii sînt deosebit de importante datorită forţei de impact a acesteia. Analiza merge mai departe, este aprofundată, dar şi revelatoare de noi puncte de interes, căci ele sugerează la rîndul lor subtilităţi interpretative seducătoare pentru cercetător şi nu mai puţin pentru cititor. Un eseu de citit, un eseu care nu se uită : timpul lecturii, reconstructor al trecutului, timpul aşteptării, prezentul dramatic, timpul naraţiunii, timpul/temporalitatea romanelor, chei pentru a stabili, printre altele, diferenţele/similarităţile dintre magic şi fantastic… tot atîtea fenomene care au discursul ca spaţiu de apariţie, fenomen cu valoare operaţională, dat fiind caracterul său dinamic (cf. supra), revelator, de asemenea, al „modalităţii estetic-pasională în care vorbirea poetică îşi trasează, în plan indicial, simbolic, iconic şi muzical coordonatele – spaţiu, timp, instanţe discursive (…) punctate de fiecare dată de un tempo specific”.

Pentru opţiunile tematice şi metodologice, eseul „Feţele timpului” constituie, repet, un model de reprodus. Vom vedea ce se petrece cu acest model de analiză în celelalte două eseuri, din acelaşi volum semnat de Mioara Mocanu.

Revista indexata EBSCO