Apr 15, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Familia sfîrșitã (V)

Îndemnul, cam abrupt şi umilitor pentru orgoliul meu de macho închipuit, rostit de soră-mea, mi-a rămas ca un cui înfipt în creier. În toamna acelui an 1938, m-am înscris la liceu, la cel mai bun liceu din oraş. Nu mi-a fost prea greu să fiu admis. Evident, urma să fac şcoala în particular. Îmi trecuse vîrsta. Tanka avusese dreptate, se şi interesase cum stau lucrurile: cîteva materii mi-au fost echivalate pe parcurs. Tata a primit sobru, cum îi era firea, vestea. Atît mi-a zis: „Să termini ce-ai început”. I-am scris şi profesorului meu de fizico-chimice de la Arte şi Meserii despre această ambiţioasă tentativă. Mi-a răspuns, bucuros că am pornit, scria, pe o altă cale a învăţăturii. Şi mă ruga să-l caut atunci cînd voi trece prin Iaşi. A ţinut să mă felicite, în mod special, pentru cele două însemnări publicate în ziarul local, notiţe care, mi-am dat seama nu peste multă vreme, erau găunoase, penibile. Însăilări făcute de un tînăr puţin şcolit şi nedus la biserică. Eram ateu, nu-i aşa? Nici măcar deist. Cum să am eu îndoieli atunci? Mentorul putea fi mîndru de neisprăvitul său elev. Mă încuraja să mai scriu. Nu ştia că abandonasem în bună măsură preocupările socialiste militante şi că mă înşurubasem în afacerea tatălui meu. O metamorfoză destul de precipitată. Dar aşa erau vremurile, te sileau, parcă, să iei decizii rapide. Şi nici nu am mai avut posibilitatea să-i spun domnului profesor Nădejde adevărul. Dintr-un motiv dramatic: se stinsese la treizeci şi ceva de ani. Murise într-un sanatoriu de lîngă Iaşi, la Bîrnova. Am aflat mult mai tîrziu, de la un coleg al său de cancelarie, despre acest sfîrşit timpuriu. I se descoperise bacilul Koch cînd a fost concentrat ca ofiţer rezervist. Se făceau pregătiri pentru intrarea României în război. Eu învăţasem să bat pasul şi să ţintesc cu puşca de lemn la numitele instruiri premilitare. Apoi, tata, Jan Dubincek, a fost convingător acolo unde trebuia să fie şi nu am mai fost încorporat. Asta şi pentru că turnătoria noastră fusese inclusă în obiective strategice pentru înzestrarea armatei. Pragmaticul, lucidul meu părinte obţinuse comenzi pentru Ministerul de Război, prin Căile Ferate Române, să execute saboţi în cantităţi mari şi, în plus, buloane de prins şinele de cale ferată. Au mai fost angajaţi alţi lucrători calificaţi. Turnătoria Dubincek devenise companie serioasă. Într-o seară, după cină, depănam, ca de obicei, faptele zilei trecute şi ceea ce aveam de făcut a doua zi, tata mi-a zis aşa în treacăt: „Să nu-ţi închipui că a fost greu să-ţi obţin amînarea serviciului militar. De ce n-a fost prea greu? Cînd au văzut că eu şi mamă-ta avem cetăţenie română de numai cîţiva ani şi venim din Ucraina, că tu eşti născut în U.R.S.S. – Helga te-a adus în scutece în România – , le-a venit bine la socoteală celor de la comisariat să-ţi dea mobilizare pe loc. Ca şi mie. Pentru că puteam să fiu încorporat în vremurile astea de mobilizare generală. Pot fi folositor, în război, chiar şi în spatele frontului, bunăoară, la manutanţă ori la bătut potcoave cailor. În definitiv, slujim ţara şi în felul în care o facem noi, cu toată sinceritatea şi recunoştinţa pentru că ne-a adoptat. Să-ţi spui drept, băiete, eu mă simt cetăţean român nu numai după acte. Aşa să ştii”. După cele spuse de părintele meu, m-am liniştit şi eram convins că utilitatea mea în acea ipostază era cu mult mai importantă decît aceea a unui soldăţel prost instruit, pe deasupra, cu convingeri pacifiste. Şi mă mai gîndeam la ceva, un gînd oarecum neverosimil: dacă într-o bătălie cu ruşii, cu ucrainenii, aş fi fost pus faţă în faţă cu un fiu nelegitim al lui Jan Dubincek, aşadar, cu un frate vitreg de-al meu? În starea de care pe care… Istoria războaielor înregistrează destule asemenea întîlniri, pe cît de stranii, pe atît de tragice şi absurde, ştiute şi neştiute.

Jan Dubincek întrezărea, i-a dat de înţeles asociatului său, adică, mie, că viitorul firmei noastre va fi şi mai prosper decît al turnătoriei de la Elizavetgrad, în anii ei cei mai buni. Cum s-ar spune, slujeam armata, cauza războiului lucrînd pentru armată şi în acest fel. Ca şi alţi oameni din acea Românie, care fabricau muniţie şi arme, cazarmament, haine şi încălţări cazone, conserve, harnaşament şi furgoane etc. Nu am niciun regret că în livretul meu militar scrie soldat. Pur şi simplu, soldat, fără specificarea neinstruit. Niciodată, n-am avut aplecare către meseria armelor şi n-am tresărit, emoţionat, copil fiind, darmite, în adolescenţă, cînd treceau soldaţii pe strada principală, în pas de front. Şi-i vedeam frecvent, în acest nordic oraş din Moldova fiind două garnizoane, mai cu seamă cînd veneau de la instrucţie, în dricul zilelor caniculare, transpiraţi şi obosiţi, tîrşîindu-şi cizmele puturoase, ca şi cum ar fi dat orice numai să scape de hainele îmbibate de sudoare şi de puşcociul greu din spate.

*

Cînd Tanka şi Anuş erau studente la Iaşi, una, la Chimie, cealaltă, la Drept, soră-mea, în an terminal, facultatea ei isprăvindu-se în trei ani, eu mă pregăteam să-mi susţin bacalaureatul. La 22 de ani! Examen foarte dificil, cu comisie de profesori universitari faimoşi. L-am luat. Încrederea în mine a crescut simţitor. Parcă altfel priveam lumea. Dacă îi spuneai cuiva, atunci, că eşti posesorul unei diplome de bacalaureat erai privit cu mult respect.

Începuse războiul şi pentru România. Bătea la uşă din toamna anului 1939. Mi-amintesc cu exactitate cînd au intrat nemţii în Polonia. Mă trimisese tata la Cernăuţi, la patronul unei fabrici de untdelemn, să iau o comandă. Aşadar, încheiam o afacere pe bune. Fabricantul ăla era o rudă mai îndepărtată de-a mamei, neamţ şi el. Avea nevoie de nişte piese turnate pentru făbricuţa lui de oloiuri şi halvale. Eram singur în automobil, un Ford, cumpărat la a doua mînă de la un bancher din capitala Bucovinei, dar în perfectă stare de funcţionare, graţie talentului de mecanic al tatei. La întoarcere, văd, tare surprins, coloane, coloane de polonezi, refugiaţi militari şi civili, în maşini, căruţe, călări şi pe jos. Mergeau pe şoseaua ce duce către interiorul României. Drum vechi, ce lega direct, în evul de mijloc, nordul Moldovei de Polonia. Era un început de toamnă călduroasă. În automobil, aveam un bidon mare din tablă zincată plin cu undelemn şi pachete de halva. Conduceam Ford-ul cu viteză redusă şi întrebam, cît în română, cît în franceză, cît în germană, ce se întîmplă cu ei, cu polonezii, de fug din ţara lor. Mi-au spus: nemţii intraseră în partea de vest a Poloniei. La Suceava, înainte de a o lua către oraşul meu, la o răscruce, m-am oprit şi am împărţit cîteva pachete de halva unor poloneze. Normal, i-am spus tatei ce am văzut. Fără să-şi trădeze prea mult îngrijorarea, cum era el cumpănit, se vedea însă că tristeţea îl domină, mi-a zis că nemţii, ca şi ruşii de altfel, nu pot fi opriţi decît prin coaliţia statelor curajoase şi cinstite din Europa. „Ce soartă are Polonia acum, aceeaşi poate avea şi România. Ăsta-i destinul ţărilor mai mici, înconjurate de puteri nesătule. Aşa-i de cînd lumea şi pămîntul. Dar la ce să te mai aştepţi, cînd regiunea sudetă a Cehoslovaciei, cu vreo trei milioane de locuitori, a fost anexată de Germania nazistă cu acordul Franţei şi Marii Britanii? De acordul Italiei nu vorbesc. Este de înţeles. Doar Mussolini şi Hitler se înţeleg de minune. Şi a protestat vreun conducător de ţară din civilizata Europă, cînd, mai zilele trecute, Austria a fost înghiţită de aceeaşi Germanie şi transformată într-o provincie a Reich-ului? Nu. Vor plăti scump aceste ţări care îi permit lui Hitler, din laşitate, din interese, naiba ştie din ce alte motive, să călărească Europa cum vrea el”. Nu vorbea numai cititorul statornic de ziare, ascultătorul de ştiri la radio, omul curios să afle ce se petrece în jurul său. Răzbaterea, în vreo trei-patru generaţii, a neamului Dubincek prin mai multe ţări, marea experienţă de viaţă adunată în acest răstimp, cu folos înţelept, au dus, probabil, la ascuţirea unei intuiţii superioare. Pe care destui oameni politici nu o au, chiar dacă unii dintre ei sînt foarte şcoliţi, îndopaţi cu carte academică şi cu lecţii de diplomaţie. Vorbesc de oameni politici nu de activişti, din tagma cărora am făcut şi eu parte, ani şi ani.

Mărturisesc aici că n-am fost ceea ce se cheamă un politruc. Şcolit fiind, cu o meserie temeinic făcută, cu o pregătire superioară, fie şi la fără frecvenţă, însă, istoria am învăţat-o cu pasiune, la început, promovat în funcţii de execuţii tehnice, pentru expertiza mea în turnarea metalelor, pe urmă, eşuat în sistemul mai mult propagandistic, chiar dacă am fost numai la secţia economică a comitetului judeţean de partid, n-am avut niciodată sentimentul că sînt un politruc. Luam decizii şi cu capul meu, adesea, în răspăr cu şefii, cum mi s-a întîmplat deseori în minister. De unde mi s-au dat papucii. Cînd pledam pentru recuperarea specialiştilor din interbelic, bunăoară, de la uzinele Malaxa, unde se formase o elită inginerească de rang vest-european, cît pe ce să fiu inclus în lotul trădătorilor din grupul Anei Pauker. Am trecut pe lîngă puşcărie la milimetru. Dacă m-au trimis la regiune, vezi, doamne, pentru reabilitare, a fost momentul foarte norocos al vieţii mele. Cei care mă cunosc, viitorimea mă vor judeca. Activistul, militantul, de dreapta, de stînga, nu contează – ferească sfîntul să fie şi fanatic – acţionează la comanda şefului. Atît şi nimic mai mult. Pe creieraşul lui se aşterne cenuşa. Şi orice gîndeşte şi face, gîndeşte şi face în corsetul unei ideologii. M-am lecuit de această plagă mentală treptat, prin lecturi diverse, prin dialoguri deschise cu unii oameni de carte, incluzînd-o aici, în primul rînd, pe Anuş-Ioana. Cum să uit, de pildă, că ea m-a rugat să cumpăr, dar mai ales să citesc lucrarea lui Kautsky? Unde Lenin, Troţki, bolşevicii sînt făcuţi praf. Caracterizarea lui Lenin e formidabilă: un zeu gelos, care nu rabdă alţi zei în jurul său şi, pentru că nu avea încă puterea absolută, atunci cînd Kautsky face analiza anilor de după revoluţia din 1905, recurgea la arma celor slabi: la calomnie. A fost primul şoc pentru convingerile mele marxist-leniniste. Cine va citi aceste afirmaţii, dacă ele vor fi vreodată publicate, se va întreba: Atunci, cum de ai slujit sistemul atîţia ani, în continuare? În primii ani ai dezmeticirii, am tot sperat că socialismul românesc va fi unul de factură apuseană, cu măsuri liberale, cu respectarea drepturilor omului, cu asigurarea unui trai decent pentru cetăţenii acestei ţări, cu un parlamentarism cît de cît normal, nu cu o adunătură de aplaudaci. Pe urmă, văzînd că lucrurile se tot degradează şi dictatura personală ia proporţii iraţionale, că frigul din case, cozile la mîncare se amplifică inimaginabil, ca în ţări africane subdezvoltate, am încercat, şi eu, ca mai toţi românii, să mă adaptez, fireşte, în sistem, să încerc să remediez lucruri, acolo unde puteam, să ajut cîţiva oameni. Recunosc, de o bună bucată de vreme, trăiesc într-un soi de oportunism nedemn. Dar spiritul de conservare, teama de a nu-i distruge cariera doamnei profesoare Anuş-Ioana Dubincek, dorinţa de a-l proteja pe fiul nostru, un anume conformism confortabil m-au adus în această stare. Deprofesionalizat – măcar aveam o meserie ca lumea, produceam lucruri utile, cu şanse să devin un specialist de elită în turnarea metalelor -, cu o pregătire didactică nulă, gîndindu-mă, la un moment dat, să practic meseria de profesor de istorie, evident, luînd-o de la stagiul unui debutant, la patruzeci de ani, m-am situat în postura de om fără profesie. Pentru că ăsta este un activist al partidului unic. Într-o măsură palidă, mă simt ceva mai onorabil de cînd predau cursuri de istorie la şcoala interjudeţeană de activişti, obligatoriu, şi de istorie a partidului comunist, aşa scurtisimă cît e aceasta, şi tot obligatoriu, umflînd-o la dimensiuni incredibile, ireale. Vai de capul lor şi al profesorului. Îmi permit, totuşi, nişte libertăţi privind istoria ascunsă a românilor. Pînă se va găsi într-o zi un ciripitor. N-au decît să mă pensioneze înainte de termen. Ar fi ultima salvare a conştiinţei mele încărcate, dar şi ultragiate. Am dreptul să urmez calea Damascului? Un profesor de jurnalism la aşa-numita Academie a partidului, un disident autentic, între timp, a fost expulzat în Occident, îmi spunea, la ultima noastră întîlnire, că recunoscuţi istorici ai comunismului, de pe poziţii critice obiective, au fost în tinereţe stalinişti puri şi duri, în cele mai bune cazuri, marxişti fervenţi. Mă gîndesc, uneori, la destinul familiei Dubincek, dacă nu s-ar fi năpustit bolşevismul asupra Rusiei şi a celorlalte ţări din Est. Poate că Dubincek-tatăl ar fi trăit mult mai mult şi ar fi adus mica noastră companie la un nivel mai prosper, iar eu eram acum un industriaş get-beget; poate că Anuş şi-ar fi dat doctoratul la Sorbona şi altul îi era statutul; cine ştie, putea să-şi deschidă şi un cabinet de avocatură; poate că sora mea, de care nu mai ştiu nimic de-o viaţă, ar fi fost o chimistă redutabilă într-o firmă puternică; poate că tăcuta şi delicata mea mamă şi-ar fi vizitat, fericită, rudele din Austria şi din Cernăuţi, ca şi cum s-ar fi dus într-o plimbare de plăcere la grădina botanică din Iaşi: poate că fiul nostru n-ar fi ajuns un ratat; poate că… Ce sînt eu?! Tot un eşuat. Destul cu asemenea confesiuni…

Părintele meu judeca mişcările istoriei cu bun simţ, ca un iscusit jucător de şah ce priveşte atent, de pe margine, jocul altora. (De altminteri, ştia destul de bine jocul ăsta. În Rusia, se răspîndise în multe medii, inclusiv, în cele muncitoreşti evoluate. Cînd a părăsit Rusia Sovietică, încă nu se înfiinţase U.R.S.S., în plin război civil, mitul lui Alehin ajunsese la apogeu. Şahist de geniu care a părăsit, şi el, cam tot în acel timp, ţara lui, Moscova natală.) Poate că gustul pentru istorie vine şi din spiţa neamului meu, care a trăit o istorie complicată, în spaţii geografice şi umane diverse, deloc indiferentă, această stirpe, la cursul ei capricios, imprevizibil. E posibil ca sămînţa aruncată de Anuş să fi căzut pe sol gata pregătit pentru rodire.

*

Războiul mondial se rostogolea grăbit, precum o apă năvalnică ce rupsese zăgazul. Înghiţea vieţi omeneşti ca o cosmică fiară flămîndă, disloca milioane de suflete, despărţea pămînturi strămoşeşti, dezmembra neamuri, locuri tihnite deveneau spaţiile fricii şi morţii. După cum îmi spunea tata şi, încet, încet, mă convingeam şi eu de adevărurile lui, cei mai surprinşi, ca să nu zic, tembeli, cu ceaţă pe creiere, au fost optimiştii aerieni, indiferenţii la întîmplările timpului lor, iresponsabilii. Jan Dubincek se închidea tot mai mult în gîndurile lui, dar neliniştea răzbătea din fiecare vorbă, zgîrcită şi ea. „Ţara asta, ca şi Cehia neamului nostru, este între ciocan şi nicovală, a zis într-o zi. Oricît de tare ar fi oţelul, odată pus pe nicovală, tot va fi deformat de cum vor mînuitorii de ciocane”.

La o săptămînă de la intrarea României în război, s-a auzit că la Iaşi au fost împuşcaţi evrei în curtea Chesturii de Poliţie. Se mai spunea că mulţi alţii au fost urcaţi în trenuri de vite şi duşi într-o direcţie necunoscută. Nu credeam. Aveam foşti colegi la Arte şi Meserii care lucrau în Iaşi. Români, nu evrei. La sugestia tatei, am dat cîteva telefoane şi am aflat că, într-adevăr, cam aşa se petrecuseră lucrurile. Nu ştiau nici ei prea multe. Unul dintre aceşti colegi mi-a spus, însă, în cîteva propoziţii, că voind să treacă pe strada Chesturii de Poliţie, în după amiaza zilei de 30 iunie 1941, a fost oprit de militari şi jandarmi, strada fiind închisă, iar cîţiva soldaţi spălau de zor caldarîmul cu furtunuri şi măturoaie. Apa ce curgea în rigole era roşietică, a precizat. Nu ştia ce amestec au avut evreii din Iaşi într-o întîmplare dramatică şi stranie, cînd asupra unor coloane de militari români ce mărşăluiau pe străzile Carol şi Lascăr Catargiu s-au tras focuri de armă, le ştiam prea bine, străzile astea, de aceea colegul le şi menţionase, dar represaliile au fost crunte. Bîntuia atunci, şi în oraşul nordic, unde exista o comunitate evreiască destul de numeroasă, poate, nu de mărimea celei din Iaşi, teama de „influenţa iudeo-comuniştilor”. Care, iudeo-comunişti, se zvonea peste tot, aşteptau Armata Roşie ca pe salvatoarea neamului lor. Între colegii de la gimnaziu au fost şi doi băieţi evrei, dar şi un armean şi un rus lipovean, eu, pe jumătate ceh şi cu mamă nemţoaică… Ce mai, o clasă multietnică. N-am avut niciodată vreun dinte împotriva jidanilor. Aşa erau numiţi evreii de către români, în mod curent, dar fără supărare. Un amic, profesor de umanioare, îmi spunea că etimologia cuvîntului, din ebraică, pe filieră slavă, vine din jidovar, care înseamnă uriaş. Aşa că evreii n-ar trebui să se simtă jigniţi de acest apelativ, dimpotrivă. Că, în timp, a căpătat şi oarecare sens peiorativ, asta-i o altă poveste. Oricum, îi priveam ca pe toţi ceilalţi. E drept că părinţii mei, fiind creştini, chiar dacă protestanţi, mai exact, luterani, n-au fost socotiţi nişte intruşi în colectivităţile româneşti. Cu evreii a fost dintotdeauna altfel. Şi nu numai în România. E un subiect complex care ar trebui studiat pe toate feţele, fără prejudecăţi, fără patimă şi determinisme facile, sub următoarea interogaţie: De ce sînt urîţi evreii? În alte ţări, au fost trataţi şi mai barbar. Precum armenii în Imperiul Otoman. Traumele armenilor, călcaţi în picioare de-a lungul anticei lor istorii de către perşi, romani, arabi, de turcii selgiucizi, de mameluci şi mongolii lui Ogodai şi Tamerlan, de ruşi, de ultimii otomani, din rîndul cărora falanga junilor turci săvîrşind primul genocid de proporţii din secolul XX, aceste tragedii, nenorociri şi dureri milenare, aceste spaime îngrozitoare au lăsat, cu siguranţă, urme genetice în fiinţa lor. Tristeţea discretă, o anume sfioşenie, demnă însă, pot fi descifrate pe chipul armenilor. Vizitînd familia Sangrian, dar şi în alte împrejurări, m-am uitat atent la fizionomiile lor, la gesturile care au porniri din adîncuri. Anuş e exemplul viu în faţa ochilor mei.

I-am relatat tatei cele spuse de fostul meu coleg din Iaşi. Nu s-a mirat. „Din cînd în cînd, neamul ăsta e prigonit sălbatic, oriunde ar trăi, a zis. În Rusia ţarilor, în copilăria mea din Ucraina, am văzut adevărate pogromuri. Atunci au venit în Moldova mulţi evrei. Ceea ce înseamnă că românii sînt mult mai toleranţi decît alte naţii. Dacă la Iaşi s-a întîmplat ce spui, atunci este clar că şi românii şi-au ieşit din ţîţîni şi au luat-o razna rău de tot. Să porneşti la ucideri şi torturi, numai pentru că o mînă de apucaţi, legionari, arhangheli şi mai ştiu eu cum s-or numi, te îndeamnă la asemenea ticăloşii, asta se cheamă pierderea minţii. Şi nu este deloc bine. Dragul meu, ne aşteaptă vremuri şi mai grele. Sîngele vărsat cere sînge”. Şi ce au creştinii cu evreii de împărţit?, l-am întrebat. N-a ştiut să-mi dea un răspuns. Nu credea că motivul invocat de mulţi, acela că iudeii l-au ucis pe Hristos şi că de aici a pornit toată duşmănia, e serios. Raţionamentul lui pare şi acum valid: dacă destinul Fiului lui Dumnezeu a fost înscris, predestinat în Vechiul Testament – jertfa supremă pentru mîntuirea oamenilor -, atunci de ce să le căutăm pricină izraeliţilor? Mai cu seamă că primii evanghelişti au fost, ei înşişi, evrei, în cap cu cel mai important misionar şi teolog creştin, atunci, la începutul răspîndirii noii credinţe: iudeul Saul, botezat Paul. Cauzele adînci sînt altele. S-a scris mult pe subiectul ăsta. Bibliografia e imensă. Unele comentarii bat cîmpii sau, mai nociv pentru minţile slabe, se antrenează într-o temă falsă, cum e aceea privind poreclitele Protocoale ale înţelepţilor Sionului. Ohrana ţaristă, născocitoarea lor, a alimentat pervers toate mişcările antisemite. Să bagi în aceeaşi oală meseriaşii evrei, cei mai mulţi, de calitate, intelectualii şi artiştii evrei, mulţimea de amărîţi din această etnie cu finanţiştii lacomi şi aroganţi, cu zarafii şi arendaşii fără scrupule din aceeaşi seminţie, care îi tratează cu acelaşi dispreţ şi pe congenerii lor sărmani, e o eroare. De multă vreme, de cînd am venit în Iaşi, mi-am făcut haine la un foarte iscusit croitor evreu, mi-am cumpărat ziare şi reviste de la un debit ţinut de moş David, împrietenindu-mă oarecum cu ei, din păcate, amîndoi plecaţi în Israel, am conversat cu plăcere despre anumite cărţi cu un istoric evreu, cercetător în istorie antică, inclusiv, în istoria culturii şi civilizaţiei daco-geţilor şi armenilor, am cunoscut un rabin, cărturar de soi, iar în minister, în comitetul judeţean am lucrat cu mulţi evrei. Şi n-am avut sentimentul că aceşti oameni ar fi conspiratori, că ar fi agenţi ai Protocoalelor

Revista indexata EBSCO