Apr 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrților

Nina Viciriuc, Calul Fornesse, Editura Timpul,  Iaşi, 2014, 128 p.

Nina Viciriuc publică, la editura ieşeană, Timpul, o consistentă carte, Calul Fornesse, în care inserează multe poeme de o structură neo/romantică pe fond intelectualist (cărţile pornesc din cărţi, nu-i aşa?), întrebîndu-se: „dar cine-mi va bea elixirul cu vin/ din paharul de lut ori cristal al trupului meu/ nimerit la groapa de gunoi al (sic!) infernului/ materie primă pentru incendii de prăjit păcătoşi”. Autoportretizăndu-se, parcă prin flagelare, autoarea se vede cum  „Am intrat pe rînd în rotirea neputinţelor mele/ fiică a zorilor tulburi” într-o „toamnă galbenă inconştientă”, conturînd astfel şi locul dar şi modul în care presimte că „acuarela e foarte ştearsă”.

Scriind  o poezie a singularităţii de sine, a insularităţii şi a regăsirii unei copilării pe care o credea demult pierdută,  Nina  Viciriuc ştie să construiască un univers liric  avantajos. În aceste amintiri ale sale ea se regăseşte împrumutîndu-şi aceste trăiri de la copiii ei atunci cînd: „Eram prima la număratul stelelor” ştiind că în naivitatea acestor trăiri nu strigă ea „naivitatea nu strigă ea e în tine/ deasupra sînt semnele dar cine să vadă…”. Aceste semne de drum lung, aşa cum se intitulează şi o poezie a sa, deşi i se par „cam goale de miez” îi umple viaţa „cum năvodul cu peşte”. Aluzia la năvodul cu peşte este desigur la  pescuitul biblic şi mai ales la credinţa că totul este posibil atunci cînd crezi cu adevărat în ceva. Această credinţă este valabilă şi pentru Nina Viciriuc, întrucît ea crede  că poezia este şansa pe care şi-o asumă chiar şi trăirea simplă, directă, compusă din gesturi şi întîmplări minore fără a avea neapărat o tentă mistică, fiind adeseori chiar explicit expozitivă, poezia Ninei Viciriuc se construieşte din „semne de drum lung” chiar dacă: „La început profeţiile au gurile cusute/ cu foi de papirus…/. Alăturări, uneori de-a dreptul bizare, sporesc misterul, atît de necesar poeziei, alăturări de cuvinte sau expresii cu sensuri aproape  misterioase. Poemele din această carte „Calul Fornesse” semnat de Nina Viciriuc ne lasă, după o lectură atentă, speranţa că ne aflăm în faţa unui volum consistent, cu o poezie matură în care poeta reuşeşte să-şi etaleze trăirile lirice, să se exprime pe sine cu naturaleţe şi o anumită detaşare, chiar dacă multe dintre aceste poeme sînt rodul unor amintiri care o asaltează. Publicînd cartea Ninei Viciriuc, editura Timpul din Iaşi, reuşeşte să evidenţieze un poet în ascensiune, un poet care dovedeşte o bună mînuire a uneltelor cu care se poate scrie şi frumos dar şi interesant aşa ca în poemul „Poezie pentru mine”: „În ziua aceea foarte vestită/ ferecată am fost cu straie de frunze/ condamnată la ani grei de viaţă absentă/ pedeapsa peneluri cu vîrf de otrava uitării/ trase demult pe linia independenţei/ manevrînd dictatură supremă/ cu grele bice pe creştet// acum nu mai ştiu dacă mai sînt/ ori să pasc cele sonete cu noii poeţi la şuete/ să-nghit pămîntul din aer/ cu urechea s-ascult curcubeul cum palpită/ ziua de ieri îi e frică să fie ea ultima…”.

 

Cătălina Orşivschi,  Alfabetul, Editura P.I.M., Iaşi, 2014, 64 p.

 

Cu siguranţă că multe dintre cărţile tipărite ar trebui să aibă, pe lîngă latura spirituală, şi o acută latură practică, chiar pedagogică, ajutînd astfel la dezvoltarea abilităţilor spre lectură a viitorilor cititori. Cătălina Orşivschi, cunoscută în lumea scriitoricească, mai ales prin cărţile de epigrame şi poezii cu un acut accent umoristic, se prezintă de astă dată în faţa unor cititori speciali, cu o carte scrisă pentru cei mici, şi anume pentru cititorii care abia încearcă, cu multe poticneli să  desluşească „buchiile” cărţilor, adică alfabetul, cum este şi titlul acestei cărţi, intitulată: Alfabetul. Cunoscînd îndeaproape şi foarte bine psihologia acestui tip special de cititori, dar şi modalitatea prin care să îi determine, să îi atragă spre acest demers, să înveţe literele, propoziţiile simple, apoi cele dezvoltate şi frazele, Cătălina Orşivschi îi învaţă secretul literelor săltăreţe, şi mai ales taina prin care vor putea pe cărarea dreaptă a cărţilor ce-i vor stăpîni de-a lungul vieţii. Forma aleasă de autoare este una simplă, discretă, pe alocuri aproape ludică, ştiind că aceasta este posibilitatea de a se face înţeleasă şi urmărită în „inima de aur” a textului, spre a cunoaşte şi a memora literele „frumos înşiruite,/ Puse cu puţină minte,/ Ordonate, dichisite,/ Au alcătuit cuvinte”. După aceste antrenant şi provocator preambul în versuri, începe marea aventură a micilor cititori, a cunoaşterii întregului alfabet, aventură descrisă cu lux de amănunte, de nuanţe, de sensuri, cu suficient de bine alese exemple, exemple numai bune ca un copil, nou învăţăcel, să le priceapă, să le asimileze şi, mai ales, să le memoreze. Fiecare literă este prezentată şi grafic, numai bună pentru colorat şi memorat şi imagistic. Sînt convins că  această modalitate de a provoca apetitul pentru învăţarea alfabetului este una practică şi un bun îndrumar pentru buna cale de a cunoaşte şi de a învăţa. Faptul că pentru scriitorii maturi această preocupare se evidenţiază şi prin astfel de cărţi este un merit deosebit şi nu e deloc o coborîre în activitatea literară, ci este un gest de rafinament intelectual, de preocupare pentru viitorii cititori, pentru, de ce nu, viitorii scriitori, care nu ar avea altă şansă de exprimare decît cunoscînd şi la figurat, dar mai ales la propriu, alfabetul. Din acest punct de vedere, Cătălina Orşivschi, prin această carte, „Alfabetul”, poate fi considerată drept un bun exemplu de urmat.

 

Margareta Chiurlea, Căpăstrul şi Valea Morii, editura Timpul, Iaşi, 2014, 128  p.

 

Cele opt capitole, cîte cuprinde cartea Căpăstrul şi Valea Morii, scrisă de Margareta Chiurlea, se constituie într-o emoţionantă şi incitantă nuvelă de tip slavician reprezentînd ca şi la celebrul înaintaş, drama unei fete/ femei, despre care am putea, foarte uşor spune că s-a născut fără de noroc şi care întăreşte preceptul biblic „Nu da doamne omului cît poate duce”. Personajul principal, o fată/ femeie, recunoaşte că s-a născut fără noroc, şi autoarea, chiar această latură o exploatează, în principal. Drama acestei femei, nevinovată pentru toate cîte i s-au întîmplat, este urmărită cu mare atenţie şi cu har de autoare. Neşansa Mariei Căruntu, personajul principal din această nuvelă semnificativ intitulată „Căpăstrul şi Valea Morii”, este aceea că s-a născut săracă, vină care nu-i aparţine, şi mai ales frumoasă şi extrem de sensibilă şi de sinceră. O întîmplare, între romantism şi dramă, o aduce în situaţia de a descoperi în copilărie un cadavru, al unui tînăr consătean, dat dispărut, care fusese ucis fără să se afle de către cine, dar şi fără un pic de interes de a se descoperi această crimă din partea autorităţilor locale, descoperit de această fată în locul numit Valea Morii. Într-un anume fel, destinul acestei fete/femei se împleteşte cu această moarte suspectă. Adolescentă fiind, elevă la un liceu într-un oraş, se îndrăgosteşte de un coleg, fiul unui „mahăr”, secretar de partid într-o mare unitate economică şi apoi cu atribuţii importante în miliţie şi în securitate, cel care îi alesese fiului său un alt „mariaj”, o altă persoană cu care să-l căsătorească. Tocmai din acest punct începe marea şi definitiva dramă a adolescentei, dramă care o va urmări pînă la finalul vieţii.  Răpită din clasă de doi necunoscuţi şi dusă într-un loc doar de ei ştiut, unde este violată, siluită şi tunsă, ca apoi să fie aruncată în plină noapte în mijlocul străzii şi abandonată, dar ameninţată cu revenirea, ceea ce se va şi întîmpla. Viaţa plină de privaţiuni îşi începe astfel nemilosul său curs. Mergînd pe firul epic deschis de nuvelistica lui Ion Slavici, Margareta Chiurlea reuşeşte să prezinte cititorului un personaj strivit de destin, un personaj asupra căruia s-au aruncat, brutal, toate necazurile vieţii. Personajul malefic, tatăl lui Sebastian, adolescentul de care se îndrăgostise fata în liceu, o urmăreşte cu o tenacitate diabolică, fără a avea chiar un interes special. Un  anume sadism fără nici o explicaţie îl face să-şi descarce întreaga ură asupra Mariei Căruntu (nume într-un anume fel predestinat). Dar, deşi îndepărtat de persoana iubită în adolescenţă şi faţă de care păstrează un sentiment nobil pe întreaga sa viaţă, Sebastian P. îi apare din cînd în cînd în cale, în chip de înger păzitor, pînă cînd o boală nemiloasă îl răpeşte şi pe el. Atunci cercul existenţial se închide pentru ea. Nu mai are cine să o apere şi, rămînînd singură în faţa destinului, sfîrşeşte făcîndu-şi un fel  dreptate. Cel ce voia să o violeze este ucis cu căpăstrul Calului Alb, căpăstru rămas de amar de vreme agăţat într-o grindă din grajd, şi, apoi cu o seceră, reuşeşte să-l doboare pe acel individ. Sfîrşitul Mariei Căruntu se găseşte  în apa de la Valea Morii, acolo unde în adolescenţă a descoperit cadavrul acela, şi odată cu acel tragic sfîrşit începe şi definitiva sa linişte. Margareta Chiurlea reuşeşte să construiască în această carte o nuvelă plină de dramatism, scrisă coerent şi credibil, o nuvelă care prezintă mult interes pentru cititor, carte asemănătoare, ca scriitură, cu scenariul unui film.

 

Liliana Spătaru, Iubirile indris, editura Zeit, Brăila, 2012, 192 p. Ediţie trilingvă; traducere în italiană de Elena Voinea şi în spaniolă de Magda Dănilă. Prefaţă de Eugen Axinte, postfaţă de Dumitru Anghel. Pe coperta a patra  un „răvaş” de Aurel Ion Brumaru.

„Numele meu,/ va purta numele unei lungi dimineţi de toamnă/urmărit de tristeţea plecării pe rînd/ a iubirilor mele-n Duminici” spune, ca într-un fel de mărturisire  sau ca o ars poetica, versuri prin care încearcă să-şi auto definească angrenajul poetic, starea de suflet, locul marilor sale patimi. Aşa cum spune A.I. Brumaru, în versurile Lilianei Spătaru se poate uşor detecta: „transformarea vizibilului în invizibil, vestind deschiderea către fiinţă”. Pentru Liliana Spătaru, tristeţea-i iubire în aşa fel încît nici rugăciunea nu o mai cuprinde şi pentru că „Ninge. Peste toate iubirile mele” încît „se-aşterne o linişte adîncă,albă/ îmi tremură pe frunte şi ultima silabă// a fulgerului topit, întru colinde”. Iată cum în această stare de transă, laicul se amestecă, fericit, cu misticul, iubirea cu colindul şi liniştea cu fulgerul. Se simte în multe dintre poeziile din această carte aerul rarefiat din poezia bacoviană, un aer care adeseori are efect de laser, un aer bacovian, cumva întors: ploaie-ninsoare, disperare-aşteptare, tăcere-provocare, noţiuni care dau o tensiune aparte poeziei sale, detaşînd-o astfel de ilustrul său înaintaş. Liliana Spătaru, aşa cum o defineşte Eugen Axinte, „Se află  în plin proces de reîntregire a viziunii textual, oferind, cu această nouă producţie ( eu i-aş fi spun nouă carte), un simbolism nou, revigorant şi, de asemenea convingător asupra îmbrăţişărilor noetice. În postfaţa sa la această carte Dumitru Anghel, mult mai aplicat şi la obiect, chiar convingător, demonstrează cum că Liliana Spătaru  scrie „o poezie modernă, îndrăzneaţă şi de un lirism convingător”, descoperind în carte un „Poem strivit de-un zîmbet”. Cîntecele lirice ale Lilianei Spătaru sînt de fapt, mai mult nişte subtile tente de epodă, cîntece în surdină către o terţă persoană, căreia i se confesează: „Eşti atît de departe/ încît existenţa mea/ frumos tînguitoare, e plină// de dor// şi,-adînc, mă respiră”. Întreagă această carte „Iubirile indris” pe care o publică Liliana Spătaru este o sumă de respirări lirice, într-un peisaj mai mult autumnal, peisaj care o ajută la expunerea lirică, respirări lirice, frumos tînguitoare din care se pot desprinde trăiri care adesea au nevoie de spaţiu. Deşi clamează  în mai multe poeme, implicit sau explicit această nevoie de spaţiu, autoarea se mulţumeşte cu spaţiile lirice mici (ca dimensiune), spaţii care îi sînt suficiente să-şi exprime trăirile. Imnică, pe alocuri, ea spune: „E-atîta libertate pe plai/ şi-atîta tihnă. În limpezimi de rai/ se-aude tăcerea sălbaticilor cai…// O, tu, poezie curată/ în cîntecul de mai/ cînd trece luna cu alai de stele// te cant, să vezi frumuseţea// sălbaticilor cai” (Sălbaticii cai). Chiar în această simplitate a lumii primare vieţuieşte, cel mai adevărat, poezia Lilianei Spătaru.

 

Ştefania Selegean, Spre cer, editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 104, prefaţă de lector univ. Alina Vasiliu.

Cu ani în urmă Ştefania Popescu, astăzi Ştefania Selegean, student la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, activa la Cenaclul literar M. Eminescu de la Casa de cultură a Studenţilor din această localitate, citind versuri pe care apoi le-am publicat (parte dintre ele) în revista Junimea studenţească. Îmi vorbise despre viaţa ei şi a surorii sale, despre necazurile lor. Poeziile ei de atunci erau rodul acelor trăiri, uşor triste, uşor pesimiste dar încărcate de miez liric. Fusese o prezenţă cenaclieră de care îmi amintesc mereu cu bucurie. La una dintre vizite (o lansare de carte a romanului Tobele mute) în decembrie 2014, la Rîmnicu Sărat, primesc acest volum de versuri scris de Ştefania Selegean, intitulată Spre cer, volum editat de poetul Constantin Marafet la editura Rafet. Trebuie, şi o fac cu bucurie, să remarc pasiunea şi dăruirea cu care poetul Constantin Marafet se îngrijeşte de promovarea valorilor din această zonă. Mulţi scriitori, intelectuali de valoare, şi-au văzut cărţile editate la editura Rafet, şi asta a contribuit la evidenţierea „localismului creator”/ termen lansat de criticul şi istoricul literar Al. Dima, pe cînd era prof. univ. la universitatea ieşeană. Constantin Marafet pune în valoare cărţi şi autori, lansează viitoare personalităţi, dominat numai de pasiune şi preţuire. Spre cer a Ştefaniei Selegean este cuprinsă în generoasa colecţie a editurii Scriitori rîmniceni. Cu o profundă tentă religioasă, poemele Ştefaniei Selegean se situează în imediata apropiere a imnurilor invocate spre Tatăl Ceresc, spre divinitate, cu o anume simplitate şi sfiiciune, parcă anume pentru a nu deranja cu „cercul întrebărilor despre viaţă”. Poeta îşi doreşte prin aceste incantaţii/invocaţii „Să fiu cîntecul trist/ ce inundă/ şi fuga noastră/ din/ Rai” într-un anume fel învinovăţindu-se pentru păcatele săvîrşite de la facerea lumii încoace, ducînd spre cer această cruce. Această supunere şi continuă învinovăţire arată modalitatea prin care se poate crea, cu adevărat, poezie religioasă, poezie care să transmit cititorului calea pe care ar trebui să o urmeze spre purificare, spre eliberarea de toate angoasele acumulate, cu sau fără voie. Ştefania Selegean face o bună educare a cititorului prin asemenea poeme cum sînt cele inserate în cartea Spre cer.

Speranţa Miron, Sunet de frig, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2012, 280 p. Cu aparat critic.

Antologia de poeme Sunet de frig,  publicată de Speranţa Miron la editura gălăţeană Pax Aura Mundi, în 2012, grupează între paginile sale poeme din cîteva volume publicare de-a lungul timpului de autoare, volume cum ar fi: Ca petalele de crin, Tăcerea cenuşii, Lacrima lutului, Şoaptele luminii, Unicul sens, Tandreţea tăcerii şi Glezna timpului, volume despre care, în mare, mi-am exprimat un anume punct de vedere la timpul potrivit. Autoarea încearcă prin această antologie să evidenţieze ceea ce s-a şi scris despre poezia ei, cum că: „…dezvoltă elemente evidenţiale în prag metafizic” (vezi Ioan Toderiţă, Dunărea de jos, Galaţi, 2011) sau că „În poemele Speranţei Miron curge fluidul vibrărilor din nemărginirea Universului, de-acolo de unde izvorăşte muzica Sferelor, cîntată de cetele  îngerilor” (Năstase Marin, prefaţă la volumul Glezna timpului, 2011). Şi în această antologie ca şi în volumele anterioare se simte acut filonul mistico-religios „Moşii şi strămoşii mei/ Au purtat pe mîini/ Fîntîni/De lumini,/Pe care le-au frămîntat/ Şi au scos din ele/ Pîini” (Fîntîni de lacrimi). Elementele predominante folosite în construcţia acestui teritoriu sînt: acasă, lumină, alb, ţipăt, durere, tăcerea, umbra, apoi albastrul de Voroneţ, zăpada (iar albul tutelar) şi lumina ca formă de supunere şi existenţă, elemente care conturează  această acasă a sa unde: „Mi-ascund secunda/ Dup-o rază,/ Dup-o stea/ Acolo unde e Tăcerea,/ Tăcerea din lacrima mea”. Pornind de la convieţuirea lirică dinte intuitiv şi concret, Speranţa Miron îşi construieşte poemele într-o notă mereu gravă, parcă anume ocolind modernismele ce par a o încurca scăzînd astfel efectul spre care călătoreşte. „Eu sînt într-un loc unde pot/ Să simt lumina din lacrimi” spune într-un poem parcă anume a arăta, în stil blagian, coabitarea întru durere şi supunere. Trebuie remarcată liniştea sufletească care te însoţeşte atunci cînd îi citeşti poemele, o linişte revelatoare, linişte ce pare a transmite trăirile de pe o altă planetă, dintr-o lume cu totul specială, o lume a poeziei, pentru că aşa cum spune într-un poem confesional remarcăm spusa „Eu m-am născut din lacrimi”, încercînd să sugereze viaţa fără de păcat pe care poetul o parcurge de-a lungul existenţei sale terestre, anume pregătindu-se pentru a asculta sunetul din frig. Şoaptele luminii conturează acest sunet din frig, această stare de purificare spre care şi-a propus să călătorească Speranţa Miron.

Rodica Popel, Umbra, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 112 p.

Rodica  Popel îşi exprimă, în poezie, starea de angoasă, tristeţile, dar şi bucuriile, făcînd din umbră un adevărat cult, dar şi o cortină, în spatele căreia se retrage, cu discreţie spre a-şi cînta/ plînge, toate durerile şi bucuriile. Cu o anume timiditate, am putea spune sfioşenie, asemănătoare îndrăznelii ghioceilor de a-şi ivi frumuseţea de sub stratul de zăpadă, autoarea foloseşte umbra drept o şansă atunci cînd spune: „Vreau să strig/ dar lumea nu va înţelege/ Că sînt ecoul/ unei alte femei/ Care vrea nişte stropi de lumină”. Cu aceşti stropi de lumină îşi ostoieşte dorinţa şi speranţa că: „Poate mă aude cineva” în grădina cu fluor, cînd ploaia curată o va spăla de funinginea venită de pretutindeni. Desigur, această „funingine” nu este altceva decît urma timpului şi a singurătăţii. Poezia Rodicăi Popel e un cîntec şoptit, mai mult murmurat, dar care este „ţipăt” în interiorul sufletului şi spiritului său, către cel ce, aşa cum spune într-un poem: „Erai stăpînul meu/ şi era o seară/ De mă năşteam/ din  fulgi/ a doua oară”, pentru că numai ea ştie că „După ce plîng rămîne urma lacrimii/ pe obraz/ ca o rază blîndă”. Multiple trăiri, multiple stări de suflet sînt adunate „snop” de gînduri, sau „buchet”  cu flori de cîmp, de amintiri şi oferite sieşi atunci cînd simte că: „Mi-e frig şi-s foarte /îmbrăcată, de anii mei cu/ frunze de zăpadă”. În vis, pentru că multe dintre poemele din această carte intitulată „Umbra”, par vis şi Rodica Popel trăieşte spunînd: „Astă noapte/ m-ai rugat/ să pui capul/ între sînii mei,/ dar m-am temut/ să nu-ţi spargi gîndurile”. Iată cîtă delicateţe şi cîtă discreţie se poate trăi în vis, asta şi pentru că, deşi visele ei sînt derulate cu ochii deschişi, simte nevoia să se dedubleze, să treacă dincolo de realitate în lumina clar-obscură a umbrei. Un volum de poezie sinceră, curată, proaspătă ca roua dimineţii este volumul „Umbra” semnat de Rodica Popel, care nu se află la prima sa „aventură” lirică. Poetul Corneliu Popel, prin poeziile scrise de consoarta sa, îşi duce „somnul lin” mîntuit de umbra pe care i-o oferă Rodica. Această carte de poeme este o lecţie despre cum se poate trăi simplu, sincer şi curat.

 

Revista indexata EBSCO