Apr 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Ligia TUDURACHI – Despre poezia sãrãcirii la Petru M. Haș

Cîteva rînduri care prefaţează lectura de apoi[1] a lui Petru M. Haş indică modelul instanţei lirice pe care o construieşte discursul („poetul”) şi în acelaşi timp informează asupra paradoxului acestei calităţi, care nu se poate obţine decît în absenţa oricărei forme de realizare concretă a creaţiei: „Chiar subsemnatul şi-a dorit cu neruşinare aproape o viaţă-ntreagă să fie considerat poet, adică scriitor. Însă cu o condiţie: fără operă”. Creatorul (lui) Haş nu e, prin urmare, orientat spre producerea şi înmulţirea poeziei sale, ci e, dimpotrivă, interesat de diminuarea ei. Cu cît îi va „sărăci” mai mult scrisul, cu cît va deveni mai disparent şi mai umil, cu atît şansele de realizare ale „poetului” vor spori. Urmînd acestei declaraţii, lectura de apoi – care adună laolaltă poeme selectate din cîteva volume anterioare[2] ilustrează particularitatea acestui raport ca pe o relaţie inedită ce se stabileşte între bogăţie şi sărăcie. În acest cadru, cele două stări nu sunt contradictorii, ci se produc una prin mijlocirea celeilalte. Mai precis, sărăcia, cu tot ce presupune ea – mizerie, vid, gol, indeterminare – se obţine la Haş ca un efect al bogăţiei. Devenită calitatea cea mai de preţ a poetului, sărăcia nu e aici o condiţie dată – şi acceptată, deodată cu condiţia de creator. Ci o stare care trebuie obţinută. În vederea atingerii ei, Haş organizează un întreg proces de transformări. Şi-o doreşte. În loc să fie, aşadar, datul unei condiţii socio-profesionale – sărăcia e aici rîvnită şi capătă un sens vocaţional.

Instanţa lirică se supune, pe de o parte, unei deposedări de bunurile materiale care îi aparţin. „Poetul” a avut un loc al său şi o intimitate în care putea scrie (odă garsonierei melei). Renunţă la ele, pentru a locui „pe-afară” („suntem încă pe-afară/ Prin două mii ţinţi”). Îşi petrece timpul în gară, pe străzi, pe sub poduri. Doarme acolo unde e acceptat, în odăi necunoscute şi mizere, sau, dacă nu, „sub scară” ori „în poduri prăfuite”. Mănîncă ce apucă – hrana e şi ea primită, adesea împărţită cu animalele („lîngă fîntînă mîncam pepeni dulci/ cu găinile”). În compania vagabonzilor, „printre fete sărace/ şi bosketari, vînat de aurolaci”, viaţa i se schimbă. De la boema stilizată şi pitorească a literaţilor, decade, printre homelleşi, pe etajul unei boemii desvrăjite. Devenit unul din mulţii „fără adăpost”, un rătăcitor printre alţii, îşi pierde, desigur, „aura”. Se va numi pe sine „Ghiujul ăsta bătrîn (/ s-ar tot deda la rele)” ori „fante găinar”. Însă tocmai această decizie a sa de a nu mai poseda nimic de ordin material, îl aduce în prezenţa unei cantităţi enorme de obiecte. Nu ale sale, ci ale altora. Obiecte găsite, care au devenit inutile, pe care nimeni nu le mai foloseşte, aruncate; în marea lor majoritate stricate, dezmembrate, descompuse, uzate. Pentru „poet”, ele devin în schimb de interes vital fiindcă îi asigură supravieţuirea: îl îmbracă, îl încălzesc, îl hrănesc, îl liniştesc („pipa poetului/ crapă pipa care nu era chiar pipa poetului ci pipa altcuiva”). Le schimbă destinaţia, le combină, improvizează, le refoloseşte, le reciclează. „elogiază firul de usturoi/ săpunul de rufe transportă pînze celebre cu tomberonul”. Proliferantă, diversă, adesea irecognoscibilă („un desen rătăcit uită forma”), această materie i se prezintă într-o ordine pură a hasardului. Are asupra ei drept de folosinţă dar nici un control (şi nici o nevoie de posedare). O reprezentare „înclinată” a lumii („un oraş înclinat”, „oraş în pantă”) face de altfel din spaţiul urban al lui Haş unul în care totul o ia la vale. Lucrurile sunt dizlocate din ordinea lor primă, din seriile în care funcţionau, din ansamblurile din care făceau parte, se decontextualizează, pentru ca să se adune în grămezi şi să se amestece –„calorifere maşini de scris scrumiere şi scrumbii/ legătura de chei a succcesului”. Ceea ce se obţine astfel e în fapt un soi de „gunoi”, în care cerşetorul singur va mai scotoci, pe care doar el îl va mai atinge, răscolindu-l cu mîinile. Or, această materie bogată, cu care „poetul” se menţine tot timpul în contact direct, e tocmai cea care îi întreţine şi îi consolidează sărăcia.

În acelaşi timp, el încearcă să ia distanţă faţă de ceea ce-l individualizează. Vrea să-şi anuleze identitatea, pînă la anonimatul total („să ia de la sine poetul”). Iar soluţia acestei înstrăinări i-o aduce tot contactul cu multiplicitatea. Oamenii între care se mişcă şi ziua, şi noaptea, îi oferă forme de existenţă, moduri de a fi în lume, într-o variaţie aparent infinită. Memoria lui acumulează aceste forme „la grămadă”, la fel cum face cu obiectele. Preia interesele acestei umanităţi, formele ei de atenţie („omenirea ce spune cine joacă cine refuză cine se-mpotriveşte/ ce bea ce mănîncă cine unde doarme cine se preface/ cine poartă/ un nume pe cine interesează”), îi reproduce cuvintele („Iată de la un timp am început/ să asimilez zilnic/ numai influenţe necunoscute”; „ce pierdut sunt/ ce plin de tine-însumi”). Aceste discursuri nu sunt însă semnificative: „-ba-mi convine mai mult leiba zibal/ -hai, ia un cartof/ -o vreau mai bine pe aia/ -hm/ -du-te dracului/ -merg, mă plimb un ceas ai/ auzit? -s-aştepţi oda imnul/ -orinoco/ -balabustă/ -cretinule/ -fustă”. Interesele sunt minore, formele de atenţie – dezordonate. Astfel încît această umanitate multiplă funcţionează mai curînd ca un conglomerat, şi în locul definirii antrenează într-un proces de in-definire. Acesta e de altfel şi potenţialul pe care vrea să îl exploateze „poetul”. În interiorul său se produce mai întîi o „spargere de euri” („întîmplarea de-atunci nu se suprapune perfect/ peste cea de acum”; „visul de azi nu se suprapune perfect/ peste visul de ieri”). Mai apoi instalarea într-o stare de „confuzie continuă”, de dezorientare, de „vacarm” şi „devălmăşie”, de mişcare „-n toate părţile” („El bîjbîie mult, mai ales de vreo două luni. Să tot fie. Pămîntul se-nvîrte în obscuritatea minţii sale cu popoare, ţări, arme, lupte, cutremure şi precipitaţii. Şi nu crede că s-ar alege ceva. Prea greu de optat”). Apoi memoria se goleşte de conţinuturi („poetul […]/ nu mai ştie nimic”) şi conştiinţa de sine amorteşte („încet – încet ne amestecăm. O s-adorm”). E fundalul pe care se produce anonimizarea: „vreau să mă-ntind pe-această masă/ şi să urlu/ un urlet omenesc/ vertical/ anonim/ şi sfîşietor/ atonal/ plin de notele tuturor/ celor care acum/ ca şi mie/ le vine să se întindă/ pe masă”. „Poetul” devine astfel un oricine; sau, cum îi spune Haş în desen – „pentru cine care” sau „care în fine cine”. Nu mai are un „nume propriu”. Şi-l schimbă mereu: din Loz – în  poetul V.L. din Cartierul de Vest – în poetul m.c. pătrat – în michael müller – în doctorul t.p. – în domnul de la turnuri – în john bill, etc.

*

Pe scurt, cel care are casă renunţă la ea pentru a trăi în stradă, a supravieţui la limită din ceea ce îi dau alţii şi a se obliga să administreze cu maximă economie resturile lumii civilizate. Cel care are identitate şi-o neutralizează prin mulţimea celor slab definiţi de care se înconjoară. Sărăcia rîvnită împinge, cum era şi previzibil, spre o margine a societăţii, spre periferie. Lumea de aici (borfaşi, vagabonzi, hoţi de buzunare, alcoolici, cerşetori, prostituate etc) e din cele mai proaste. Caius Dobrescu califică aceste figuri ca anti-eroice. Ceea ce e sigur, e că toţi aceşti potenţiali alter-ego se găsesc pe cea mai joasă treaptă a umanităţii. Viaţa lor, simplificată, se reduce la nevoile fiziologice: foame, somn, sex („Dar unul dintre dînşii/ îmbrăcat într-o barbă pînă la brîu/ şi c-o fustă/ m-a interpelat atunci/ pre limba lui augustă;/ -Ce faci acolo, oame?/ -Taman cînd mă trezişi din somn mă gîndeam…/ Însă iarăşi mi-e foame”).

Nu e însă greu de observat că transformările existenţiale la care „poetul” lui Haş se supune din proprie voinţă sunt, în esenţa lor, nişte forme de umilire. Asistăm în fapt la punerea sistematică în practică a unei etici a umilirii. „Sărăcirea” nu rămîne, de aceea, străină de o componentă mistică. Nu sub formă monahală, însă. Ci boemă. Diferenţa vine din faptul că privarea de bunurile proprii nu înseamnă aici o îndepărtare de materie pentru apropierea de spirit, ci, dimpotrivă, un uz sporit de materie, o scufundare în materie. După cum renunţarea la propria identitate nu are mize purificatoare. Nu urmăreşte lărgirea şi aprofundarea cercului cunoaşterii, prin cele sfinte; ci e o încercare de a atinge gratuitatea pură a vieţii, nesupusă nici unei nevoi de înţelegere, neordonată de nici o etică, alta decît a uitării de sine şi a ignoranţei. Importantă nu e atitudinea morală, ci obţinerea stării de detaşare şi neutralitate. Aşa se explică de ce lungul şir de alter-ego-uri pe care îl aminteam mai devreme se completează cu altul: „noe napoleon sancho panza iisus”. Anonimul, insignifiantul, oricinele – se alătură salvatorului lumii, Marelui ei Cuceritor şi lui Iisus însuşi. Nu doar primii, ci şi cei din urmă, sunt nişte figuri de rătăcitori. Toate formele de individuaţie stau pe acelaşi plan, fiindcă nici o individuaţie nu mai e recunoscută ca atare. Sunt toate egalizate, reduse la acelaşi neutru. Starea unică, de cunoaştere şi în acelaşi timp de ne-cunoaştere a lumii, e una semiconştientă, confuză, adormită. „Poetul” e asemeni cu Preotul din pădurea a patra: „cînta beat/ şi adulmecînd adierea/ în surdină”. Şi asemeni lui Iisus din intraţi fără să bateţi: îmbrăcat cu cămaşă galbenă şi pantaloni albaştri, „nici nu vrea să rămînă nici nu poate să iasă”.

Aş mai observa un singur lucru. Definită ca atare, starea mistică aminteşte de inconştienţa animală. Sărăcirea „poetului”, odată produsă, îl îndreaptă spre o formă de inocenţă pe care doar copiii şi animalele o au. În copilărie, reprezentarea infantilă, în care trăitul se reduce la alternanţa între întinsul la soare şi scaldă („acolo stăteam în bătaia soarelui în luciul apei”, „acolo înotam în bătaia soarelui/ în luciul apei/ de primăvara pînă toamna”) e pusă în raport cu învîrtirea în ţarc a taurilor „placizi”, repetată şi ea continuu „de primăvara pînă toamna” („şi taurii se învîrteau toată ziua în ţarc/ printre duzi şi pruni”, „tauri placizi la umbră/ tauri lucind în bătaia soarelui la amiază”). Misticul despre care vorbim aproape că nu mai are ca suport umanul. Sau îl are, în măsura în care acesta a atins o „modestie” animală („Biata omenire e/ un cîine”): nu mai ţinteşte să înţeleagă lumea, nici să o salveze, ci doar să trăiască în ea, la voia întîmplării, în deplină inconştienţă; să supravieţuiască, să se perpetueze („un cîrd de oameni va da repede iama într-un cîmp de/ lăptuci/ pentru care va purta război cu un popor/ de iepuri”). Cu alte cuvinte, pentru a face să vibreze mistic sufletul „poetului” său, Haş caută să-l reducă la componenta sa animală. Fiindcă de aici porneşte o formă, necondiţionată, de iubire. E singura formă de iubire accesibilă „poetului” – altfel mizantrop şi incapabil de solidaritate cu semenii săi ori de compasiune faţă de ei. Ilustrarea ei supremă e cea a peştelui din cahier en prose:  „Curăţam un peşte ce continua/ să-mi arate iubire”.

[1]    Petru M. Has, lectura de apoi (antologie), Timisoara, Brumar, 2009.

[2]    Volumul cuprinde o selectie facuta de autor din volumele wagram, farîme de PrOfeT, liniste si Dor negru, la care se adauga cîteva inedite.

Revista indexata EBSCO