Apr 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

DRAM – Ioan Mâcnea Vetrișanu: Hrana vie a fiecãrei cãrți

Scriitorul cu acest nume trăieşte un veritabil paradox. Ajuns la o vîrstă care îi dau dreptul şi puterea să invoce magia imaginilor trecute precum într-un poem intitulat simplu Am fost („Am fost o coală de zăpadă/ pe care-au scris cîţi mi-au ieşit în cale,/ Cu litere divine sau banale,/ Cu plînsul fals, cu ruga din icoane!// Sunt răvăşit de viscolul sub soare,/ S-a dus tinereţea acum cîteva clipe,/ Privind-o cum se duce, cum bate din aripă,/ În urma ei mi-i dor şi tare îmi e frică!”), poem ce face parte din cea mai recentă carte a sa (Poem în zăpada, Editura Timpul, 2014), Ioan Mâcnea Vetrişanu găseşte puterea de a-şi reînnoi constant puterile, aidoma miticului erou ce se întărea la fiecare atingere a pămîntului. Pentru el însă, puterile se reîncarcă, indubitabil, prin fiecare carte scrisă (poezie, proză, monografie), prin fiecare iniţiativă culturală cu care a schimbat şi schimbă faţa unei lumi de sat cu nume de începuturi durabil-eterne, Vetrişoaia, prin fiecare întîlnire, de clipe şi zile, săptămîni, luni, ani, cu semnele perene ale naturii alături de care trăieşte, de multe decenii, undeva, la o margine de Prut.

Fiecare volum are soarta sa şi spaima de a nu fi ultimul. Dar parcă de mult nu am mai citit versuri atît de marcate de sentimentul unui timp ireversibil, singurul care face legea, în cele din urmă. ?i, cu toate acestea, volumul de faţă, sărbătoresc, cumva (dar care carte nu s-ar vrea o sărbătoare) reuşeşte să fie, prin fiecare poem, o relansare, tot aşa cum gîndul bun biruie gîndul rău, cum primăvara reînvie natura, alungînd imaginile stihinice ale iernii ce pare nesfîrşită. E un volum în care percepţia naturii, a satului, a cosmosului ocrotitor, a oamenilor şi a satului e mai puternică ca oricînd: vitalitatea expresiei poetice reuşeşte, astfel, să atenueze acea umbră zămislitoare de tristeţi adînci, manifestată chiar din textul ce deschide volumul: „La nunta mea n-am fost, / Eram plecat cu gîndul la năluci,/ Căutam în Univers mireasa/ Dar am pierdut trecutul, prezentul şi atunci.// Acum le am pe toate/ Dar toate sunt minciuni./ Aş vrea să gust trecutul/ ?i-mi scapă printre mîini.”

Tristeţi şi bucurii, imagini de largă respiraţie bucolică, accente ce par a aminti, firesc şi fără urmări, de clasici ai genului, evocări ale erosului pierdut sau regăsit, semnele amestecate ale copilăriei, perenitatea naturii şi a obiceiurilor, alergări sălbatice de cai; percepţia timpului, invocarea unor semne de dincolo de timp, înţelese doar de cel care ştie; între ele, poeme de meditaţie, în care poetul se detaşează, definitoriu, de lume: „Gîndurile-mi fug în lume,/ Trist e cerul în prag de seară/ ?i mă oblojesc cu roua/ Scursă din sfîrcurile lunii.// Peste mine umbra plouă,/ Lacrimi din gîndurile lumii,/ Să mă ude cînd scriu vouă,/ Vers uscat udat cu strop de rouă.”

Iubiri şi tristeţi, percepţii în filigran sau lărgite perspective bucolice, multă dragoste risipită/ regăsită; peste toată, aceeaşi viziune, prezentă în toate celelalte cărţi semnate scriitorul de la margine de Prut, Ioan Mâcnea Vetrişanu, a românismului dintotdeauna, de la simbolurile întărite de istorie, pînă la zilele nedefinite de astăzi. Oglinda curată a satului este văzută într-o constantă a versului românesc despre sat: spaţiu ce îşi aşteaptă mereu fii plecaţi, trăind astăzi, mai mult decît altădată, sentimentul acut al dezrădăcinării şi al înlocuirii vechilor proprietari (cei care primeau uricele şi însemnele moşiei chiar de la Vodă ?tefan) cu cumpărătorii veniţi de aiurea; imaginea e cutremurătoare, în jalea ei personalizată: „?i astăzi plînge ?tefan de tremură mormîntul”. Dar satul mai înseamnă pădurea şi izvorul şi Prutul (un macro-semn în lirica lui Mâcnea) şi ninsorile ce se întîlnesc cu viscolul livezilor timpuriu înflorite; mai înseamnă dorul greu de descris, cel care este trimis şi către feciorii departe plecaţi; satul (cu plînsetul său „dărmat”), mai înseamnă amintiri de jocuri ale copilăriei şi vise şi stele şi fete trezind imboldurile primăverii; tot de sat se leagă o mare grădină a sufletului, favorizînd clipa însorită a venirii poetului („Cînd vine poetul nu-i ştie nimeni calea./ Aduce un cîntec şi plînge,/ Se leagă cu şoapte de glie,/ El cîntă şi-n ceruri ajunge.// Poetul e o clipă însorită,/ E suflet şi limbă de mamă,/ Poetul e sînge din spadă şi teacă,/ Aprinde comori, stînge vulcanii şi pleacă!// Acesta-i poetul, vine şi pleacă,/ În suflet are cuvîntul, în mînă biciuşcă,/ Cînd trece, cu versul te toacă,/ Aleargă şi cu vorba te muşcă!”

Dar satul, în varianta restrînsă sau în cea necuprinsă, a infinirii cosmice, e spaţiul iubirilor şi al nunţilor. Tristeţea de care vorbeam mai sus se prefiră peste tot, în numele unei percepţii se balansează între dureri pe care timpul nu a mai putut să le şteargă şi durerea cea mare, de nespus, care va duce spre nunta cosmică. De altfel, perceperea ideii de nuntă, în sens mioritic-tragic, prilejuieşte un lamento insolit, ce se închide într-o constatare plină de amărăciune, alături de consemnarea elegiacă din primul text al volumului: „Sufletul plîngînd să mi-l ascult/ Umbra îmi face cu ochiul de lut/ Nu vreau să fiu mire cu mireasă din stele/ Vreau mîngîiat de o rază, aici pe pămînt.” E o imagine ce relaţionează, într-o strategie de bună calitate a volumului, cu o alta, la fel de atotcuprinzătoare: „Un mire întîrziat prin stele,/ Cu suflet bun şi mult iubit,/ Mireasa lui e-o veşnicie,/ În zborul lor spre infinit!”

Dincolo de percepţia zborului spre infinit, erosul prilejuieşte şi alte imagini. Prins în cea mai tentantă dintre rostuirile poetice, autorul zămisleşte versuri dintre cele mai frumoase: „Iubita mea de dincolo de lume/ Te-aştept să vii în leagănul uitării/ Să ningă peste noi troiene/ ?i viscolul să muşte din sărut.” Sau „Aştept să vii cum ai venit,/ Iar tu te-ascunzi să fii iubită”. Doar că iubirea, ca mai în toate poemele de gen, înseamnă aşteptare şi nelinişte, căutare în van, alături de un senzorial explicit, sortit să atenueze chinurile sufleteşti („pe sîni rotunzi să fii stăpîn”), mai poate însemna uitare şi „lacrimi de femeie”, înseamnă şi cîntec de viori dar, într-un final poate fi Poem în zăpadă, titlu ce trece şi la volum şi descurcă sau încurcă, tot mai mult, trimiţînd la marea dragoste a poetului: „În cuibul liniştei aştept/ ?i albul curge din văzduh/ lumina doarme în zăpadă,/ Poemele fac horă-n fulgi.// Ele plîng, bat din aripi/ Stoluri curg peste copaci/ ?i în alb întroienite/ Aşteaptă de a fi iubite.”

Imaginarul poetic se plasează însă între aşteptare şi plecare; multe dintre poemele acestui volum, cum spuneam şi la început, stau sub semnul meditaţiei, al gîndului mai mult sau mai puţin întristat, configurînd imaginea poetului reflexiv, cel rămas cu sine însuşi, cu gîndurile şi cu visele sale, cu percepţii ale lunii, ale amurgului, ale alergărilor de cai, ale plecării şi rătăcirii infinite, cu semnele lumii şi cu sfaturile date ei şi întoarse către un sine tot mai departe şi mai aproape în acelaşi timp, într-o glosare ce însoţeşte viaţa şi moartea, mereu. Poemul ce apare emblematic, din acest punct de vede, se prefiră lăsînd cugetarea rece şi plină de omenescul pe care numai poezia îl poate percepe şi reda lumii din jur şi apropiindu-se de strigătul atît de sincer şi de cuprinzător poetic din textul testamentar Am fost , din care am citat la început („Sunt răvăşit de viscolul sub soare,/ S-a dus tinereţea acum cîteva clipe,/ Privind-o cum se duce, cum bate din aripă,/ În urma ei mi-i dor şi tare  îmi e frică!”); acum, alt poem articulează solemn, într-o alăturare ce evidenţiază sentimentul poetic cu care Ioan Mâcnea Vetrişanu trăieşte de o bună vreme: „Sunt singur şi caut prin zăpadă/ Ce-am pierdut./ Grămezi de fulgi mi se topesc pe pleoape/ ?i infinitul curge în mine.”

Între singurătatea poetului şi trăirea omului sunt (şi vor fi) cărţile. O viaţă de om/ o viaţă de cărţi, toate urîndu-i lui Ioan Mâcnea Vetrişanu eternitatea rândului scris, alături de ceea „ce ştie valul de pe Prut.”

Revista indexata EBSCO