Apr 15, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

F.E. Melnikov, Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, Partea I, ediţie îngrijită, tradus, prefaţată şi adnotat de Leonte Ivanov, 490 p.

 

Este greu de spus cît de bine se ştie, la nivelul publicului larg, ce este, cum şi de ce a apărut şi în ce situaţie se află astăzi, la noi dar şi în alte părţi, biserica ortodoxă de rit vechi. Şi din acest motiv, dar, cred, şi prin prisma faptului că Fiodor Evfimievici Melnikov (1874-1960) este unul dintre puţinii reprezentanţi ai „intelighenţiei” ruseşti ale emigraţiei ruse din secolul al XX-lea, de după căderea Rusiei ţariste din 1917 şi începuturile expansiunii bolşevismului (care, scrie Leonte Ivanov, cu temei, în acele momente în care ţara era „marcată de consecinţele primului război mondial şi cu o economie firavă, n-ar fi putut să absoarbă mase mari de transfugi”; şi, desigur, „n-ar fi găsit, în oraşele de la noi, aceleaşi posibilităţi de afirmare ca în Apus”) al cărui nume este legat de România. A trăit la noi aproape trei decenii, şi a murit la Mănăstirea Sf. Nicolae, din Manolea, judeţul Suceava.

Munca lui Leonte Ivanov a fost una deloc uşoară, pornind de la faptul că, după instaurarea regimului comunist la noi, Melnikov a fost urmărit, şi, pînă de curînd, informaţiile legate de şederea lui în România au fost au fost nu uşor de găsit, fragmentare, incerte, în absenţa documentelor. În paginile de început (Biografia lui Fiodor Evfimievici Melnikov prin prisma unor cercetări recente) ale lui Leonte Ivanov sunt diverse date, informaţii/ lămuriri despre toate aceste lucruri şi despre altele, cum ar fi legătura lui Melnikov cu Mitropolitul Visarion Puiu.

Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi este cea mai importantă lucrare redactată de Melnikov în România, de o importanţă aparte pentru înţelegerea modului în care s-a ajuns la ruptura de la mijloc secolului al XVII-lea în cadrul Bisericii Ruse, la felul cum s-au manifestat cei care nu au acceptat schimbările („noile ritualuri şi cinuri”), persecuţiile la care au fost supuşi timp de secole.

Structura cărţii – apărută cu binecuvîntarea Întîistătătorului Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, Înalt Preasfinţiei Sale Leonti, Arhiepiscop de Fîntîna Albă şi Mitropolit al tuturor creştinilor de rit vechi de pretutindeni (după paginile de început ale lui Leonte Ivanov): Melnikov în România: cronologie pe marginea dosarului personal, Anexe documentare, Tabel cronologic al vieţii şi activităţii lui F.E. Melnikov (1876-1960), Notă asupra ediţiei, Partea I – Schisma în Biserica Rusă. La final, sunt şi cîzteva reproduceri fotografice.

Alegerea lui Leonte Ivanov de a publica o ediţie critică în trei părţi, bilingvă, cu un aparat critic care ajută la înţelegerea mai bună a cadrului istoric/ social al evenimentelor, este, spunem noi, binevenită, şi pentru a o face accesibilă cititorilor români, dar şi cunoscătorilor limbii ruse. „Pe de altă parte – scrie L. Ivanov – publicarea lucrării şi în original s-ar dori o compensaţie morală” adusă lui Melnikov, după şapte decenii de la scrierea acesteia. Şi prin prisma faptului că am cunoscut comunităţi ale ortodocşilor de rit vechi, poate, dar şi datorită felului în care a scris Melnikov, pentru mine a fost o lectură interesantă.

 

Daisetz Tetaro Susuki, Introducere în budismul zen, traducere de Neculai Amălinei, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 148 p.

 

Daisetz Tetaro Susuki (1870-1966), a studiat zen-ul la un templu faimos, Engaku-ji, din Kamakura, a fost profesor de filozofie budistă la Universitatea Otani din Kyoto, profesor la Columbia University, a susţinut prelegeri la mai multe universităţi din SUA, a călătorit şi prin Europa în dorinţa de a familiariza Occidentul cu ce înseamnă zen. A publicat multe lucrări  despre budismul zen. Este considerat peste tot în lume, unul dintre cei mai mari experţi în budismul zen. Iar această carte (în versiunea română a lui Neculai Amălinei, ale cărui traduceri din opera unor autori din Arhipelagul Nipon le-am mai semnalat), este considerată un volum clasic în domeniu. În fapt, volumul este alcătuit dintr-o serie de texte care au fost publicate iniţial în Japonia, în New East, „în timpul războiului din 1914”, şi au stat apoi la baza primei serii din Essays in Zen Buddhism (1927). Pornind de la premiza că Eseurile… „sunt prea dificile pentru cei care doresc să-şi însuşească doar cîteva noţiuni preliminare despre Zen”, scria Daisetz Tetaro Susuki în 1934, a ajuns la ideea de a retipări notele mai vechi, cu unele corecţii, reaşezări etc., cu gîndul că ar putea constitui „un fel de lucrare introductivă”, fără a avea aici „intenţia tratării ştiinţifice a subiectului”. Totodată, recomanda folosirea, împreună cu acest volum, a Manualului de Zen Budism.

Pe scurt, după o introducere în istoricul budismului, al zen-ului, de la origine, prin diferite etape în timp (în finalul căreia scrie şi că: „spiritul budismului a părăsit suprastructura sa extrem de metafizică pentru a deveni o disciplină practică a vieţii. Rezultatul este Zen-ul”), celelalte texte sunt intitulate: Ce este zen-ul?, Este zen-ul nihilist?, Zen-ul ilogic, Zen-ul – o afirmaţie superioară, Zen-ul practic, Satori sau însuşirea unui nou punct de vedere, Koan, Sala de meditaţie şi viaţa călugărului. Sunt explicate/ detaliate multe dintre aspectele esenţiale care pot duce la înţelegerea a ce înseamnă zen, ce şi care este „înţelesul” unui koan („nici o ghicitoare, nici o remarcă spirituală”, ci „are un obiectiv cît se poate de bine definit”, anume „de a trezi îndoiala şi de a o împinge către limitele sale cele mai îndepărtate”), ce este zendo, sala de meditaţie, ce este satori („obiectivul disciplinei Zen constă în însuşirea unui nou punct de vedere, pentru a cerceta esenţa lucrurilor”, iar „această însuşire a unui nou punct de vedere în Zen e denumită satori”), date despre istoria şi practica Zen-ului ş.a.

„În Zen se găsesc sistematizate sau, mai bine spus, cristalizate toată filosofia, religia şi viaţa în sine a oamenilor din Extremul Orient, în special a japonezilor”, scrie Daisetz Tetaro Susuki. Dar, este ştiut, Zen-ul, ca şi alte „produse” ale spiritului Arhipelagului Nipon (să amintim doar micul haiku) este cunoscut şi practicat de oameni de pe mai toată planeta. Şi în acest sens, pentru cei ce doresc să se apropie de înţelegerea mai limpede a ceea ce înseamnă zen această carte este binevenită.

 

Catinca Agache, Gînduri de nisip, poezii, prefaţă (Catinca Agache sau neliniştile neîmpăcatului cu lumea) de Daniel Corbu, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2014, 150 p.

 

După o viaţă petrecută între rafturile bibliotecii, autoare, între altele, a unor studii interesante despre literatura română în afara graniţelor ţării (Literatură română în ţările vecine. 1945-2000, apărut în 2005, şi Fenomenul literar românesc din Banatul sîrbesc-Voivodina, 2008), şi-a publicat unele dintre primele încercări în ale poeziei în revista „Lumina”, din Panciova, în 2008. Acum, Catinca Agache adună laolaltă în vers aceste „gînduri de nisip”.

Ciclurile (de cuprindere inegală, unele avînd un singur poem, mai lung sau mai scurt) – Suflet în păcat, Sărmanul Melc – Regele Lear, Poetul din Lekattens, Mirajul Nordului, Mitologice, Nordice, Corintice, Între nord şi sud, Zi de zi, Marine, Miracole-n Iaşi, Tainice lumi, Casa pustie, Ars moriendi, Chipuri din cer, Copilărit, În biblioteci – transmit parcă o „poveste”, un mesaj despre felul în care a trăit, a înţeles, a visat, a copilărit, a cugetat, în care se gîndeşte la viaţă (în care toleranţa, înţelegerea, credinţa şi binele/ bunătatea ar trebui să fie dominantele) şi la lume autoarea.

Unele aduc a pagini de jurnal-pastel în versuri, care parcă surprind un „tablou” de viaţă la un moment dat (exemplu: Cucuteni – „E Cucuteni:/ Tîrgul de ceramică./ Grupuri-grupuri de îndrăgostiţi/ urcă dealul Copoului”…), altele par pagini dintr-un roman de demult (Rusoaica – despre Alla, din faţă de la Mitropolie, poate o dansatoare, poate o gitană pripăşită acolo, cine ştie?), unele par impregnate cu mireasma amintirilor despre vreo călătorie sau alta, altele cu parfumul de neuitat al copilăriei, altele… Unele au uşoare/ discrete tuşe autobiografice, altele vorbesc despre locuri în care a fost ori oameni pe care i-a cunoscut, în jurul cărora desenează frînturi din lume (cum e poetul din Lekkatens, „în care stă,/ uitat de lume,/ Poetul” Ion Miloş), altele împletesc livrescul cu mitologiile nordului ori sudului, uneori în haine de parabolă (Sărmanul Melc – Regele Lear), altele par tablouri în care lumina a lăsat loc mai degrabă umbrelor care colorează spre negru vieţile noastre uneori, sau spre un gri tern fără sens (Zîmbet furat – „Zi de zi,/ aceleaşi chipuri/ ce şi-au uitat zîmbetul/ într-un demult./ Nu se mai privesc”: sau Oameni şi cîini – Zi de zi/ cîini şi oameni/ oameni şi cîini/ scociorăsc în lăzile de gunoi;/ Nu mîrîie unii la alţii./ se cunosc”). Oraşul Iaşi, cu sărbătorile, pelerinii, Sfînta Paraschiva, străzile  ş.a. are un „capitol” special.

Este un fel de a privi/ citi această carte a Catincăi Agache, aceste „gînduri de nisip” dăruite spre îndeamnă la lectură, şi pe care le semnalăm acum, în aşteptarea unui viitor, eventual, volum de versuri.

 

Ion Manea, Ion Ionescu’s story, cuvînt înainte de Theodor Parapiru, Editura Axis Libri, Galaţi, 164 p.; Regele ghioceilor, Editura Axis Libri, Galaţi, 142 p.

 

Ne oprim cale de cîteva rînduri la două dintre cărţile recente ale gălăţeanului prin adopţie (născut într-un sat din judeţul Buzău), publicist cu „state de plată” şi în publicaţii umoristice

Pînă acum, autorul a mai publicat volumele: Cocoşul de balcon (proză scurtă, împreună cu Dan Cărpuciu şi Paul Negulescu), 1990, De-a v-aţi găsitelea (fabule), 2003, Delincvenţa juvenilă – o lecţie deschisă (carte de sociologie – aceasta fiind pregătirea de bază a lui Ion Manea – împreună cu Traian Drăgănescu), 2005, Interfabule – Inn(es)fables (ediţie bilingvă româno-franceză, apărută la Paris), 2006, Laptele de la miezul nopţii (proză scurtă), 2008, şi, în 2011, Ion Ionescu’s story (proză scurtă) apoi Regele ghioceilor, la care ne vom referi cu precădere.

Probabil denumirea de „roman”, aici,  ţine tot de umorul autorului (deşi, în final, pe cînd Ion Ionescu era salvat de calul Murgu din prizonieratul într-un spital de nebuni din Pinguineea Bissau, spune, în al 13-lea text, într-o marţi, că trebuie să termine „romanul” a doua zi, miercuri…), pentru că Regele ghioceilor este alcătuit din peste patruzeci de proze scurte, „grupate” în trei capitole: Rujul Zînei Zînelor, Sfîntul de pe zidul de nord şi Pur verde românesc.

Ion Ionescu, cu care ne întîlnim şi în Ion Ionescu’s story este personajul principal (alte personaje trăiesc, mai toate, pe străzi cu nume ca Globalizării ori Tastatura, Messenger etc.). Îl întîlnim într-o variată gamă de „roluri” – ţăran cultivator, crescător de animale (că doar, zice el, „port în mine gena agrară a poporului român!” – p. 30), sau orăşean cultivator de… ghiocei (chiar „rege” al ghioceilor). E şi comerciant, are o spălătorie ecologică, e şi profesor, şi tractorist, „fost bodyguard la Fabrica de capace de canalizate” în timpul lui Stalin, creator de lucruri aparte, să zicem inventator (de pildă face „cea mai mică pîine din lume”, „dintr-o miime de bob de grîu”, care e „coaptă într-un cuptor făcut dintr-un sfert de atom de cărămidă refractară şi vizibilă numai cu un microscop special, adus de comisia de validare tocmai din Elveţia” – p. 117). E şi beţiv, şi hoţ, şi proprietar al Croitoriei „Immanuel Kant”, a dobîndit un loc în „Guinness Book” cu cel mai lung poem din lume („1356 de metri”). Stă la bloc sau la casă, are şi activitate politică (candidează, primar… etc.), e  ignorant în unele, dar nu pare la fel în altele. De pildă e internaut dedicat, e şi moştenitor (zice c-ar fi urmaş al lui Ştefan cel Mare, Iancu ori Apolodor!) a două hectare de pădure, la Gîrboavele, lîngă Galaţi ş.a.m.d.

Ion Manea porneşte de la ce vede în jur, în ceea ce numim  „fascinanta Românie”, pe care le îmbracă în formula epică proprie, plină de umor, uneori amar, alteori la braţ cu fantasticul, cu un personaj numit, cum altfel?, Ion (o fi arhetipul românesc ori de la numele autorului, cine ştie), „prezentat” nouă sub multe şi variate chipuri, în tot felul de ipostaze. Ion Ionescu este un ins al astei epoci în care totul pare sub semnul televiziunii şi internetului. De altfel, pentru că sforăitul său îl enerva cumplit, îşi cumpără, de pildă, pastilele antisforăit – „leac digital” – de pe net (deşi soţia nu e de acord). Astfel, „pînă să dea în fiert fasolea pe care tocmai o aruncase consoarta în oală, sosi şi curierul care-i aduse, contra cost, pastilele antisforăit”. Şi…în loc de sforăit, din nasul lui răzbate o melodie care o încîntă pe soţia sa: „din nările tale a ieşit o melodie cum n-am mai auzit niciodată. Am înlemnit de extaz lîngă oala cu fasole, zău aşa, şi aburii care ieşeau din ea s-au oprit, au rămas spînzuraţi deasupra aragazului, ascultînd şi ei.”

Sunt, desigur, şi alte „întîmplări”, pagini de umor, dar şi căutările autorului de a conduce naraţiunea în direcţia dorită. Un autor cu chemare, care îşi construieşte textele într-un stil/ cu un vocabular direct, accesibil cititorilor.

 

Gheorghe Boancă, În zadar, Editura StudIS, Iaşi, 2014, 130 p.

 

Nu este prima dată cînd semnalăm o carte semnată de Gheorghe Boancă. De fiecare dată, am remarcat că un volum al său este construit cumva aidoma tablourilor artistului, reprezentant al picturii „naive” ieşene. La fel şi în aceste pagini în care, în maniera personală, autorul „desenează” în haine versificate viaţa aşa cum o vede, gîndurile, aprecierile, concepţia lui despre întîmplările pe care le trăieşte, despre lume şi oamenii din jur ş.a.

„Este foarte greu să-ţi aşterni gîndurile pe hîrtie şi să sune frumos”- scrie Gheorghe Boancă -; […] doresc să bucur pe cei din jur cu ceea ce-mi îngăduie Dumnezeu să realizez în scurta mea călătorie printre semeni”. Şi vorbeşte în textele sale despre sărăcie, despre vot, moarte, păscutul bovinelor, munca la ogor, păcate de tot felul, despre o „vizită” la tomograf, ori la croitoreasă, ofurile de tot felul ale mai tinerilor ori mai vîrstnicilor, despre procese, oameni plecaţi în „ţări străine” despre curgerea timpului care ofileşte şi pe cel mai zdravăn om odată şi-odată, sărăcindu-i puterile şi îngrădindu-i drumurile, îndepărtîndu-i iubirile, despre amarul înecat în „rachie”, chiar şi despre „clonarea” porcilor ori singurătate, munca istovitoare a ţăranilor. Despre Prut, Nistru ori Siret, Moş Crăciun, despre Columna lui Traian… despre… Vorbeşte despre dramele vieţii de zi cu zi, aşa cum le vede omul obişnuit, pînă la urmă despre cum se vede viaţa cu toate ale ei, mai bune sau mai puţin bune, mai atinsă de aripa speranţei ori de cenuşa disperării, de la „galerie”.

Gheorghe Boancă scrie cam în acelaşi fel în care pictează, punînd accent pe „culoare”, într-un limbaj personal, căutînd picantul frust, detaliul din întîmplări de tot felul, în care „vede” „portrete”, drame, bucurii, varii situaţii, traiul/ munca cotidiană, frumuseţea dar şi năpastele. Toate sunt alăturate în această carte-tablou în stil caracteristic, de către Gheorghe Boancă. Încheiem cu un fragment din poemul S-aud: „S-aud tălăncile sunînd/ şi oile zbierînd, zbierînd/ Iar miei-n urma lor zburînd/ Că s-a topit de mult zăpada/ A-nverzit cîmpia şi a-nflorit livada/ E-atît de mare hărmălaie/ Iar cîinii se mănîncă, se iau la bătaie/ Acum se-ncaieră cîinii/ Iar la toamnă se vor încăiera stăpînii”…

Revista indexata EBSCO