Apr 15, 2015

Posted by in ARTE

Bogdan ULMU – O întîmplare cu o mascã

(din istoria subiectiv/anecdotică şi necronologică a teatrului românesc)

Motto: Si non e vero…

 

  1. La Chişinău, unde am participat la un festival internaţional de teatru universitar, într-una din zile, Mihai Mălaimare ţine un master despre mască. Asist şi eu, o oră, interesat la culme de subiect.

Admir faptul că a venit cu măşti diferite şi cu o instalaţie de sunet ultraperformantă. Are farmec, cunoaşte pe dinafară subiectul şi mă bucur c-am asistat: mi-am clarificat unele aspecte legate de ceea ce poartă actorii, uneori, pe faţă.

Evident, profesorul nu uită să-şi pigmenteze lecţia cu detalii… paranormale: masca se răzbună, zice Mihai, dacă nu te porţi frumos cu ea. N-o trînti şi nu-i băga degetele ochi. Şi mai adaugă cîteva exemple, anxietante.

La exerciţii, una din cursantă, se tot ascundea după colegi; cînd pedagogul o solicită, refuză să pună masca.

–     ?i-e frică? – o întreabă Mălaimare.

–     Da! – răspunde, sincer, studenta.

Ciudat! Unui viitor actor, să-i fie teamă de forţa malefică a măştii!

Sunt surprins! Plec, îngîndurat… şi intru într-un bar, să beau o votcă: mi se toarnă dintr-o sticlă pe care este tipărită… o mască!

Renunţ: dacă şi astea din etichete sunt periculoase?!

  1. Păşesc, pentru prima oară, în redacţia revistei Teatrul: am emoţii, desigur. Citesc revista cu pricina de la 13 ani: o cumpăram de la chioşc, lunar (apărea la o dată fixă, spre finalul lunii, şi costa 7 lei).

Am cunoscut redactorii, figuri, ce mai! Radu Popescu era şeful: un tip mărunt şi uscat, care m-a abordat o singură dată, în vederea realizării unei documentaţii, acasă la Sică Alexandrescu, după dispariţia regizorului. Mai bine nu mă duceam (o să vă spun cu altă ocazie, de ce!). Radu Popescu (tatăl scenaristului de la Hollywood, autorul romanului Prins) mai avea un obicei agasant: la premiere, venea în ultima secundă, şi se juca cu un pix, enervînd publicul.

Adjunctul lui, Florin Tornea, traducător din Brecht, fuma mereu şi avea boala să rescrie articolele tuturor. Atunci mi-era simpatic: nu ştiam că fusese unul dintre derbedeii politici care au alungat-o pe Alice Voinescu din Universitate!

Mai lucrau acolo, pe strada C. Mille (cam vis-a-vis de Teatrul Mic) Mira Iosif, Ileana Popovici, Virgil Munteanu, Alecu Popovici, Paul Tutungiu, Valeria Ducea, P.C. Chitic, Constantin Radu Maria şi Ilie Rusu. Ultimul avea mereu, o foarfecă mare, în mînă: el tăia şpalturile şi pozele; şi făcea macheta revistei. Secretara era Miţa Marin, o femeie ţigănoasă care se pregătea pentru bacalaureat, deşi trecuse de 40 de ani.

Îmi plăcea la revista Teatrul. Mai ales pentru că vedeam multe fotografii din spectacole noi şi vechi. Şi Ilie Rusu mă lăsa să iau cu mine cîteva, de fiecare dată.

Apropos de pasiunea mea pentru documente: într-o zi, mă sună Virgil Munteanu şi mă-ntreabă dacă, în disperarea de-a colecţiona fotografii de teatru, n-am luat şi caietul cu telefoane al redacţiei, care dispăruse…

 

Revista indexata EBSCO