Apr 15, 2015

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Veșnicia ne așteaptã

În puţine cuvinte François Cheng (al cărui nume, în chineză, Cheng Chi-Hsien – scris în pinyin[1] Chéng Bŕoyī, s-ar putea traduce „cel care a îmbrăţişat/ a cuprins Unitatea”), membru al Academiei Franceze – este primul de origine asiatică – din 2002 (sosit la Paris cu familia, în 1948, după ce tatăl său primise un post la UNESCO, a primit cetăţenia în 1973), s-a născut la 30 august 1929 în Nanchang, China. După studiile universitare în China au urmat cele din Franţa. Este scriitor (a scris şi proză, eseu, poezie ş.a.), traducător (a tradus multe nume importante ale poeziei franceze, între altele), filozof şi caligraf.

Prima carte a lui François Cheng (care a creat o operă impresionantă, o „trecere” documentată, a unui cunoscător aparte, la hotarul dintre Orient şi Occident[2]) pe care am citit-o (prima tradusă la noi, de altfel) a fost Vide et plein: le langage pictural chinois, apărută, în Franţa, în 1979. Recent a fost tradus la noi un roman al său, o „poveste de dragoste din timpul dinastiei Ming”, cu un parfum aparte.

Cartea pleacă de la ideea (sau „pretextul”) găsirii unui manuscris. În cuvîntul său înainte, autorul spune cum, „cu treizeci de ani în urmă”, ajuns, cu prilejul participării la un colocviu, la o abaţie unde, printre comorile de carte şi manuscrise lăsate acolo de un sinolog pe care se pare că îl interesa cu precădere perioada dinastiei Ming (adică între 1368-1644), a dat de „o lucrare modestă şi cu un aspect voit anonim, intitulată Povestea omului mde la munte”. În prefaţa manuscrisului, editorul textului îl prezenta pe autor, cine o fi fost el, drept „unul dintre literaţii ultimei perioade Ming”, de pe vremea cînd, la „sosirea populaţiei manciuriene, a fost printre cei care au refuzat să deservească noul regim şi s-a refugiat în munţi, „consacrîndu-se scrierii de cărţi”. Autorul „aflase povestea” unei „pasiuni trăite de două personaje obişnuite, şi, totodată, ieşite din comun”, de la „un martor care avusese un rol în desfăşurarea ei”, şi pe care îl vom întîlni în carte, cu numele de Gan-er.

Era o perioadă de schimbări profunde în China, în care în Marele Imperiu, „Continentul Spiritual”, cum era numită China de către înţelepţii locului, în timp ce, pe de o parte puterea cădea tot mai avan în hăul corupţiei, începeau să se dezvolte aşezările urbane, parte şi datorită dezvoltării comerţului pe coordonate noi. După ce timp de sute şi sute de ani China avusese contacte comerciale mai curînd pe Drumul Mătăsii, după cîteva expediţii şi pe mare descoperise şi ţările Asiei de Sud şi Sud-Est. Acest fapt, dar şi altele, cu multe nuanţe, au condus la dezvoltarea oraşelor şi la pregătirea unei societăţi/ economii de tip „precapitalist”. Începuseră să pătrundă în China şi misionarii iezuiţi, care erau şi „agenţii” culturii europene – în paginile cărţii este vorba şi despre o întîlnire a lui Dao-sheng, personajul principal, cu un călugăr străin, venit din depărtările „Oceanului de Vest”. Apăreau gînditori care au început să pună germenii unei revolte împotriva „tradiţiei” (cum au fost cei din Şcoala de la Taizhou[3]), s-a dezvoltat literatura, au cunoscut o răspîndire aparte nuvela şi romanul… dar, toate acestea au fost stopate o vreme de „invazia populaţiei manciuriene”.

Dincolo de toate aceste prefaceri prin care trecea societatea chineză, China în general, „povestea” pare să aibă mai curînd un caracter atemporal, departe de toate aceste frămîntări. Şi cadrul este unul care aminteşte doar cumva, pe fundal, toate acestea – sus, la mănăstire, unde Dao-sheng (care trăise în două aşezăminte taoiste) nu ajunse încă la stadiul de „detaşate totală” (wu-qing), ori „jos”, în „capitala provinciei” (unde se afla, ca de secole, ya-men, guvernul local), „loc blestemat”, din care plecase cu mai bine de treizeci de ani înainte, „aşezat în căruţă, cu picioarele legate în lanţuri, cu trupul legat cu sfori”, dar unde acum era interesat doar de ea, „Orhideea fină”, Lan-Ying, Doamna Ying cum îi spuneau toţi soţiei tînărului, despoticului şi depravatului domn Zhao. Poate şi pentru că realul sau presupusul autor, literatul plecat din calea manciurienilor, se „retrăgea” astfel şi cu spiritul din vremurile sale, cu tot ce însemnau ele, poate că voia să vadă altă faţă a naturii umane, a lumii în care trăia.

În puţine cuvinte, „povestea” celor doi a început în urmă cu cca. treizeci de ani cînd, Dao-sheng, vîndut unei trupe de teatru ca să devină muzicant, cînta la vioară, invitat fiind la o petrece a Domnului Lu, din familia în care era Lan-Ying, atunci în vîrstă de cincisprezece ani, o remarcă pe fată. Aceasta schimbă cîteva priviri inocente cu el, apoi „scapă” o batistă pe care tînărul, la sfîrşitul spectacolului, o ia de jos. Toate acestea au fost văzute de „Al doilea domn” Zhao, un tînăr depravat şi cu un caracter viciat, care face în aşa fel (fără ca fata să ştie ceva de asta) încît Dao-sheng este umilit, atacat şi, în cele din urmă, înlănţuit şi pedepsit cumplit pentru curajul de a o privi pe fată. Acum, peste ani, Dao-sheng, acum tămăduitor şi maestru în artele divinaţiei[4], se întoarce să o reîntîlnească pe Orhideea lui, acum căsătorită cu Zhao. Multe se schimbaseră şi cu Zhao, şi cu Dao-sheng, dar şi cu Lan-Ying. În ochii lui Dao-sheng singura femeie pe care o iubise în această viaţa era acum, cînd avea patruzeci şi opt de ani, „o prezenţă lipsită de viaţă, redusă la cîteva trăsături esenţiale”. Femeia este descrisă, prin ochii lui Dao-sheng, la prima reîntîlnire, astfel: „în afară de rochia gri care o acoperea de la gît pînă la călcîie, nu i se vedea decît părul uşor încărunţit şi prins în coc; obrajii şi mîinile îi erau palide; şi buzele abia aveau un strop de culoare. Totul era accentuat de umbra de tristeţe care-i plana deasupra frunţii”. Tristeţe dată de viaţa de umilinţe şi supărări pe care o dusese ca soţie a lui Zhao, care acum era şi el îmbătrînit, plin de tot felul de boli şi metehne, dar mai ales de ură faţă de tot credea că trebuie urît pentru că aşa dorea el. Dar, în clipa în care „generoasa doamnă”, care, între alte fapte care îi făcuseră bunătatea renumită, hrănea săracii, îi întinse lui Dao-sheng un bol cu hrană, acesta „revăzu chipul pe care îl purta în suflet de atîţia ani […]; întreaga puritate a trăsăturilor chipului şi întreaga puritate a privirii care cîndva îi frînseseră inima”.

Şi, apoi, totul curge, zi după zi, lună după lună, an după an, parcă dincolo de timp, în viaţa celor doi, de acum legată din nou cu fire carte se întîlnesc cumva. Dar curge într-o lume plină de coduri, cutume complicate, multe interdicţii generate de lumile din care făceau parte cei doi, statutul fiecăruia dintre ei. Planul spiritual al comunicării celor doi este unul elevat, rafinat, complex. Mesajele dintre ei erau la fel de complexe şi greu de înţeles, poate, de un european, dar care pentru cei doi erau trepte necesare pentru a putea comunica, pentru a-l bucura pe celălalt. De pildă, la un moment dat, Orhideea îi trimite printr-o femeie lui Dao-sheng o cutiuţă cu un dar care declanşează o sumedenie de emoţii în sufletul acestuia. Era prima dată „cînd putea să ţină  în mînă un obiect secret, al cărui aspect intim îl emoţionase imediat”. „Obiectul secret, adus într-un săculeţ roz, „nu mai mare decît o palmă”, cuprinde o mică broderie: „un peisaj acvatic, verde-deschis, presărat, pe alocuri, cu plante de apă. În prim-plan se înălţa o floare, o orhidee”. Astfel de mesaje cereau o „decodificare” nu întotdeauna uşoară. Iar acest proces, în cazul micii broderii, este descris pe pagini întregi ca o incursiune erudită prin poezie, istorie şi prezent.

Pe scurt, cei doi se reîntîlnesc, îşi mărturisesc unul altuia faptul că nu se uitaseră unul pe celălalt, ea se îmbolnăveşte, Dao-sheng este chemat să o vindece, Zhao află cine era tămăduitorul, după ce acesta îl tratase şi pe el (remarcînd că boala îi era în ultimul stadiu) şi face ce ştia el dintotdeauna să facă. Adică face rău acelor doi, minţind şi punînd la cale tot felul de mizerii. Ba chiar îşi propune să îl trimită din nou în temniţă pe Dao-sheng, iar pe ea să o ucidă, să o ia cu el în moarte. Astfel, Zhao o strangulează pe soţia sa cu ultimele lui puteri, înainte de a-şi da duhul. Dar, Orhideea, pe care şi alţii din anturajul lui Zhao o doreau moartă, este salvată pentru că o slujnică, Xiao-fang, îl aduce pe Dao-sheng şi acesta o readuce la viaţă. Şi… „Primul Domn nu se mai duse să-l denunţe pe Dao-sheng la ya-men. Ştia cîte probleme aveau să creez urmările unui asemenea act. Medicul ambulant îi salvase viaţa Doamnei Ying, scăpînd astfel familia de acuzaţia de crimă. […] Iar în ceea ce privea condamnarea, nu mai trebuia să existe nici un dosar, iar Primul Domn îşi cunoştea fratele, nu avea nici o îndoială că era o condamnare nedreaptă”. Dar, cu toate acestea, „nu mai era posibil ca individul perturbator să mai treacă pragul domeniului familiei Zhao”. Astfel, luni după luni cei doi au putut comunica doar prin intermediul slujnicei Xiao-fang. Şi, pentru că vorbim despre China, despre o vreme şi o lume cu misterele şi regulile ei, „soluţia”, care împăca cumva, cel puţin pe moment, toate părţile implicate a fost ca, la cererea doamnei Ying, ea şi Xiao-fang să meargă să trăiască la o mănăstire. Cît timp? Orhideea nu ştia, pentru că „totul depinde de ce va avea de făcut după aceea”, dar îi va da de ştire lui Dao-sheng, pe care, oricum îl invita să vină, să urce din cînd în cînd pe munte, să o aştepte.

O iubire de o puritate şi de o frumuseţe spirituală deosebită, într-o lume în care regulile erau la fel de dense ca şi misterul care o învăluia, şi care îi dădea o aură dificil de înţeles din afară.

El are răbdare, multă răbdare, în timp ce ea era la mănăstire cu gîndul la dînsul. Asta pînă ce Dao-sheng, simţind cum viaţa îl părăseşte, pleacă împreună cu Gan-er spre mănăstire să o vadă. Şi,, aşteptînd o veste să poată urca la ea, „simţi cum trupul îl părăseşte ca pe o haină veche, închise ochii, pentru a nu-i mai redeschide niciodată. Exact în acel moment i se deschise cel de-al treilea ochi, cel al Înţelepciunii, care privea infinitul şi care proclama cu voce hotărîtă: «Lan-Ying, iată-ne împreună. Bineînţeles, suntem împreună de mult timp, dar au intervenit, parcă împotriva voinţei noastre, atîtea tulburări, temeri, dureri, fleacuri, bucurii înşelătoare, remuşcări autentice. Acum intrăm în misterul izvorului pur, al împărtăşirii pure. Pentru asta a trebuit să trecem prin tot ce am trecut. Am învăţat să fim împreună, avem de trăit ce am învăţat la nesfîrşit, după ce ne-am, spălat de suferinţă şi ne-am băut tot amarul. Veşnicia ne aşteaptă»”.

O poveste frumoasă, într-o lume ca o altă poveste, totul ca o suită de trepte ale spiritului şi iubirii spre veşnicie.

 

François Cheng, Veşnicia ne aşteaptă. O poveste de dragoste din timpul dinastiei Ming, roman, traducere din limba franceză de Cristina Radu, Editura IBU Publishing, Bucureşti, 2014, 202 p.

[1] Pinyin (pinyin), ad. litt: a pune [sunetele] laolalta/ împreuna. Este vorba de hŕnyu pinyin (ad litt., limba han pinyin). Sistem de notatie fonetica si transliterare cu caractere romane) din mandarina standard. A înlocuit alte sisteme, ca Wide-Giles sau Bopomofo. Zhůyin Fúhŕo (ad litt.: Simboluri pentru adnotarea sunetelor, prescurtat zhuyin, cunoscut si drept bopomofo, dupa primele litere din alfabetul fonemic chinez).

[2] Pentru care a primit si Marele Premiu al Academiei Franceze.

[3] Fondatorul ei a fost Wang Gen; a fost numita astfel dupa orasul natal al acestuia.

[4] Divinatia lui Dao-sheng este altfel decât stim, din Occident: „în practica sa de divinatie care îmbina fiziognomia, astrologia, interpretarea hexagramelor, precum si o anumita stiinta proprie, nascuta dintr-o experienta îndelungata”.

Revista indexata EBSCO