Apr 15, 2015

Posted by in MOZAIC

Bogdan MANDACHE – Filosofia lui Tolstoi

Astăzi nu mai surprinde prezenţa în dicţionarele filosofice a unor personalităţi venind din afara specializării strict filosofice. Astfel, monumentala lucrare Encyclopédie Philosophique Universelle, apărută în şase tomuri la Presses Universitaires de France, între 1990-1998, cuprinde referiri la autori precum Salvador Dali, Claude Debussy, Eugene Delacroix, Gustave Flaubert, Lev Tolstoi, Giacomo Leopardi, Dostoievski, Ovidiu, Richard Wagner, William Blake, iar lista ar putea continua. Filosofia zilelor noastre se deschide constant către alte zări, către noi cîmpuri de interes, către domenii care dau noi contururi eternei discuţii asupra condiţiei umane, fără a abandona cîmpurile tradiţionale de reflecţie filosofică. Prin anii ’20 ai veacului trecut, Nikolai Berdiaev publica o carte cu un titlu aparent surprinzător: Filosofia lui Dostoievski, o pledoarie pentru revoluţia spiritului, de fapt în unele versiuni în limbi străine cartea este tradusă cu titlul Spiritul lui Dostoievski. Două decenii după apariţia cărţii lui Berdiaev, un autor român, Vasile Harea, avea să publice o carte cu un titlu apropiat celui al teologului rus, dar despre un alt autor, tot rus: Filosofia lui Tostoi, publicată în 1944 la editura Casa Şcoalelor. Vitregia timpurilor a marcat receptarea cărţii în epocă, veneau vremuri în care nu literatura clasică rusă era studiată, era vremea proletcultismului. Cartea nu s-a bucurat la apariţie de interesul pe care l-ar fi meritat; de la moartea lui Tolstoi trecuseră abia trei decenii. Meritoriu gestul Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi de a publica, în 2013, în colecţia „Excelentia”- 150, ediţia a II-a a cărţii lui Vasile Harea, ediţie îngrijită de Livia Cotorcea.

Despre Tolstoi şi concepţia sa despre lume scriseseră Romain Rolland, Stefan Zweig, Osip Lourie, François Porche, L. Obolenski, Knut Hamsun, D. Merejkovski sau Leon Şestov. Vasile Harea precizează de la primele rînduri că se va apropia de critica ideilor lui Tolstoi, de concepţia sa filosofică şi de felul în care s-a integrat aceasta în mişcarea intelectuală. Opera lui Tolstoi a fost supusă unui exerciţiu critic mergînd de la a i se reproşa îngustimea şi slăbiciunea gîndirii reflexive pînă la o veneraţie necondiţionată, ambele viziuni, reductive, fiind lipsite de obiectivitatea necesară actului critic. În egală măsură ne putem întreba dacă opera literară trebuie dublată de una reflexivă, dacă scriitorul se poate substitui filosofului. În cazul lui Tolstoi, accentele critice la adresa filosofiei sale sînt pe fondul unei constante comparaţii cu scrierile lui Dostoievski. Iată o exemplificare, venind din lumea slavă: „Este frapantă opoziţia dintre Dostoievski şi Tolstoi. Dostoievski este vestitorul revoluţiei spiritului care va avea loc, el e într-o dinamică de foc, într-o comunicare cu viitorul. În acelaşi timp el este un om al locului, a preţuit legătura cu tradiţiile, a păstrat cele sfinte, a recunoscut Biserica şi statul istoric. Tolstoi nu a fost niciodată un revoluţionar al spiritului, el e un artist static, al existenţei stagnante, în relaţie cu trecutul, nu cu viitorul, neavînd nimic de prooroc”, scrie Nikolai Berdiaev. I s-a reproşat lui Tolstoi şi lipsa unor lucrări filosofice, dar şi lipsa unor lecturi sistematice, iar de aici lipsa unei serioase culturi filosofice. „Şi cu toate acestea, afirmă Vasile Harea, negarea aptitudinilor lui Tolstoi pentru gîndirea abstractă nu e convingătoare. Sînt scriitori cu atitudini critice faţă de Tolstoi, care, totuşi, îi recunosc o puternică inteligenţă în domeniul gîndirii abstracte”. Şi contestatarii, dar şi admiratorii, nu omit cîteva titluri cînd discută despre filosofia lui Tolstoi: Despre viaţă, Jurnal, Ce este religia şi în ce constă esenţa ei, Ce este arta?, lucrări care nu sînt rodul vreunui imbold cartezian de rigoare metodologică, sau repere ale unei siguranţe logice, obiective şi absolute.

În dialogul lui Tolstoi cu lumea un loc privilegiat va reveni totdeauna, credinţei, creştinismului, conversiunii sale după ani petrecuţi într-o anume rătăcire, departe de orice iluminare. Pentru scriitorul rus, esenţa religiei priveşte omul, raportul acestuia cu lumea infinită, religia fiind constituită din trăirile subiective ale omului, care nu au aceeaşi structură. Pentru Tolstoi un om fără religie, fără un raport cu lumea este de neconceput, pentru că „raportul omului faţă de lume este determinat nu numai de raţiune, ci şi de sentiment şi de sinteza tuturor forţelor spirituale ale omului”. În opinia scriitorului rus, religia nu izvorăşte dintr-un sentiment de frică, de teamă în faţa morţii sau a stihiilor naturii, ci dintr-o întîlnire a elementelor afective şi intelectuale care configurează conştiinţa religioasă, în care Tolstoi vedea raportul nostru faţă de oameni, faţă de lume, faţă de divinitate. Urmărind concepţia lui Tolstoi, Vasile Harea notează: „Conştiinţa religioasă a lui Tolstoi este tranşant individualistă, căci ea vede esenţa religiei în trăirile sufleteşti interne ale omului religios. Esenţa religiei constă în religiozitatea omului, considerată ca un raport direct al său cu divinitatea”, insistînd pe identitatea, dar şi pe diferenţa între religie şi credinţă, ca fenomen observat din afară şi ca trăire a omului. Tolstoi are o atitudine critică faţă de dogmă, ca afirmaţie cu caracter de adevăr sacru şi imuabil; de multe ori dogmele, acceptate ca adevăruri divine, supranaturale, inaccesibile raţiunii umane naturale, conţin afirmaţii contradictorii pe care formele instituţionale religioase caută să le impună comunităţilor religioase. De altfel Tolstoi nu ezită să afirme că biserica nu este un element de consolidare a religiei, singura accepţiune credibilă a termenului de biserică fiind cea de comunitate spirituală fără forme exterioare de organizare, „biserica compusă din oameni uniţi nu prin promisiuni, ci prin fapte de adevăr şi bine – această biserică va trăi totdeauna”. Aceste afirmaţii, dar şi altele la fel de surprinzătoare pentru un om ce exalta tradiţia, l-au făcut pe Berdiaev să afirme că Dostoievski „a fost mai aproape de Dumnezeul cel viu decît Tolstoi”.

Dar filosofia lui Tolstoi se găseşte doar în scrierile pe care le-am amintit, şi care îmbină reflecţia cu confesiunea? Evident, nu. Romanele şi nuvelele sale dau seamă exemplar despre concepţia sa asupra lumii şi a vieţii, de preocupările sale metafizice, sigur nu o metafizică în sens riguros filosofic, ci una subordonată religiei, o metafizică a religiei, a iubirii. Cei care au studiat opera lui Tolstoi şi au căutat să se apropie de filosofia sa au întîmpinat dificultăţi în aflarea genezei acesteia; atît pentru că apropierea sa de filosofie s-a făcut în afara oricărui sistem prestabilit, cît şi pentru că nu a indicat vreodată sursa unui citat. Cercetătorii au identificat cîteva surse: Platon, Descartes, Spinoza, Schopenhauer, Kant, J.-J. Rousseau, Voltaire, Schelling, Hegel. Vasile Harea se opreşte asupra fiecărui autor amintit şi identifică elementele care au exercitat o mai mică sau mai mare influenţă asupra scriitorului rus. Cu Leibniz are în comun ideea că răul nu este ceva de sine stătător, cu Rousseau împărtăşeşte încrederea în natura bună a omului şi în armonia universului, prin ideea iluzionismului terestru se înrudeşte cu Schopenhauer, iar de la Kant preia ideea datoriei şi imperativul categoric. Metafizica lui Tolstoi nu urmărea un scop de sine stătător, căuta mai curînd un rezultat practic, o justificare a moralei sale, cum cu temei susţine Vasile Harea: „Tolstoi nu observă însă că metafizica sa e o justificare posterioară a moralei sale. Căci, înainte de a-i găsi premisele metafizice, morala sa era deja formulată. Fiindcă Tolstoi e un gînditor care pleacă de la problemele raţiunii practice mai mult decît de la intenţia de a cerceta teoretic şi obiectiv realitatea”.

Cartea lui Vasile Harea ne reapropie de unul dintre geniile literaturii universale, deschide un orizont către preocupările filosofice ale lui Tolstoi. Puţini alţi mari scriitori sînt şi autorii unui impresionant număr de cărţi consacrate filosofiei, artei şi religiei. Tolstoi nu şi-a abandonat niciodată crezul că atît opera sa literară, cît şi cea teoretică trebuie să dea un sens vieţii; o viaţă şi o creaţie aşezate sub semnul apolinicului.

Revista indexata EBSCO