Apr 15, 2015

Posted by in ESEU

Andrei IONESCU – Deslușiri despre epoca strãromânã

Am văzut în articolele precedente, în care am analizat sub aspect lexical cîteva versete din Biblia lui Ulfila, cît de impregnat de daco-moeso-goticisme este vocabularul limbii române. Am clătinat astfel, sper, prejudecata că aportul substratului dacic, precum şi, totodată, cel al superstratului germanic vechi (care nici măcar nu e recunoscut oficial) ar fi neînsemnate şi că, în schimb, mai importante ar fi influenţele de superstrat exercitate de slavi, maghiari, turanici etc., într-o epocă relativ tîrzie, oricum după încheierea procesului de formare a limbii române.

Ultima mare sinteză în domeniu, Istoria limbii române a prof. G. Ivănescu, susţine apăsat şi cu argumente convingătoare acest punct de vedere cu privire la „momentul” în care putem socoti că s-a configurat limba română.

E cazul să repet aici, pentru a evita neînţelegerile, un lucru esenţial pentru receptarea corectă a modului nou de abordare a chestiunii adoptat în serialul de faţă. N-aş vrea să se creadă că tăgăduim în vreun fel aportul extrem de preţios al înaintaşilor (Hasdeu, Russu, Arvinte, Poghirc, Brîncuş şi mulţi alţii) la recuperarea filonului autohton dacic. Intenţia noastră e doar să completăm efortul lor admirabil prin aducerea în discuţie a unui izvor ignorant, anume versiunea daco-moeso-gotică a Sfintei Scripturi.

De aceea, pe lîngă autorii recomandaţi data trecută (I. Coman, N. Vornicescu, M. Diaconescu), care s-au ocupat de epoca şi de scriitorii dacoromani şi străromâni, îi invit pe cei interesaţi să se aplece asupra tuturor lucrărilor consacrate acestor dificile şi (prin imixtiunea aşa-zisei corectitudini politice) spinoase probleme, lucrări care nu sunt „greşite”, ci numai incomplete.

Pentru a lămuri lucrurile, e nevoie să facem în prealabil o incursiune istorică în epoca străromână, îngăduindu-ne un scurt popas la Dunărea de Jos a veacului al IV-lea, în momentul marcat de Ulfila cu traducerea Bibliei în daco-moeso-gotică.

Şi cum tot facem un popas, fie-mi îngăduită mai întîi o paranteză lexicală, pentru a nu încălca obligaţia de a aduce mereu probe concrete pe care ne-am asumat-o din capul locului.

Bag de seamă şi vă rog să remarcaţi şi dumneavoastră că am folosit puţin mai devreme (unul în titlu, altul în paragraful precedent), în mod alternativ, două cuvinte aproape perfect sinonime: a lămuri şi a desluşi, pentru consideraţiile sau explicaţiile pe care urmează să le aflăm despre epoca lui Ulfila. Primul cuvînt este latin, verbul a lămuri, format după lamură, care, la rîndul său, provine din lat. lamina (sau laminula), cum ne asigură DEX. Cel de al doilea e daco-moeso-gotic, provenit aşadar din celălalt mare izvor al limbii române, anumeus-laisjan, un compus al verbului laisjan = „enseigner”. Uslaisjan e un cauzativ format de la lais = „je sais (parce que j’ai appris)”. În germană verbele echivalente pentru uslaisjan sunt „gründlich unterrichten” şi „belehren”, prin urmare „a preda ceva temeinic, a învăţa pe cineva ceva, a iniţia pe cineva într-o anumită materie, a instrui, a lămuri”. Cu un exemplu din Efeseni 4,21: „Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi primit învăţătura Lui… = Jabai svethauh ina hausideduth jah in imma uslaisidai sijuth = in eo edocti estis in Vetus latina, iar in Vulgata, in ipso edocti estis. În alte versiuni româneşti verbul uslaisjan este echivalat prin „sunt învăţaţi” sau „sunt povăţuiţi”, adică exact îndoctrinarea latină. Echivalarea este aceeaşi şi în I Tesaloniceni 4,9: „sunteţi învăţaţi de Dumnezeu” = at gutha uslaisidai sijuth.

Cît priveşte etimologia celor două cuvinte, dacă pentru a lămuri DEX-ul indică o origine latină, cum am văzut, verbul a desluşi („a explica, a lămuri, a clarifica”) e considerat un împrumut din bulgară: dosluşam. N-am nicio îndoială că nu noi am luat cuvîntul de la slavii bulgari, ci dimpotrivă, că bulgarii l-au luat din română. Prefixul slav do nu este altceva decît preluarea prefixului daco-moeso-gotic du, care însemnează la = fr. „vers, pour, à”. Cei mai buni cunoscători ai limbilor slave dintre lingviştii noştri, I. Bărbulescu şi I. Pătruţ, situează începutul influenţei slave abia în veacul al IX-lea, aşadar la o jumătate de mileniu de la atestarea limbii daco-moeso-gotice.

Acest exemplu ne serveşte totodată la prefigurarea unei teze pe care o voi dezvolta mai tîrziu şi pe care aici mă limitez să o enunţ: ceea ce nu e latin în română nu e, cum se crede, precumpănitor slavic, maghiar sau turanic, ci este, cu o precumpănire covîrşitoare, daco-moeso-gotic.

Cine citeşte textul daco-moeso-gotic al Bibliei, nu ca germanist, ci ca român interesat de limba română, are surpriza să constate că este unul dintre izvoarele cele mai bogate ale limbii române, constituind dovada primului afluent important al rîului care abia îşi săpa albia: latina dunăreană sau, cu alte cuvinte, limba dacilor romanizaţi din fosta Dacie traiană şi a populaţiei romanizate din cele două Moesii. Primul superstrat al limbii române, cel germanic vechi, şi-a putut exercita influenţa exact pe teritoriul lingvistic de substrat al limbii române, şi anume în spaţiul daco-moesian.

Limba gotică atestată în acest text fundamental care este Biblia lui Ulfila (pe care germaniştii îl studiază din perspectiva disciplinei lor, ca pe cel dintîi document scris al unei limbi germanice) este, de altfel, numită moeso-gotică, pentru că traducerea s-a făcut în Moesia, în vecinătatea Dunării, la Nicopole ad Istrum, unde Ulfila, episcopul goţilor, se refugiase din pricina prigoanei pe care regele Atanaric o dezlănţuise împotriva creştinilor. Numele regelui este mai cunoscut decît acela al învăţatului episcop, fiind legat de faimosul tezaur „Cloşca cu pui”, pe care, probabil, în retragerea lui din faţa hunilor, în Caucaland (spre munţii Buzăului), Atanaric l-a îngropat. Necredinciosul rege stăpînea la nordul Dunării, peste goţi şi peste dacii în mare parte romanizaţi (şi în curs de creştinare) în mijlocul cărora îşi stabilise neamul. O parte din goţi sau geto-goţi se creştinaseră şi ei, în urmă cu cîteva decenii, după înfrîngerea pe care o suferise Atanaric în confruntarea avută la sudul Dunării cu o aripă a seminţiei sale aliată cu Roma. Goţii obţinuseră statutul de federaţi în 332, după ce fuseseră înfrînţi de Constantin cel Mare, şi timp de trei-patru decenii, dacă nu chiar jumătate de secol, între ei şi Imperiu a domnit pacea. Mai precis, se poate vorbi de un proces de interferenţă romano-geto-gotică şi de incipientă romanizare a goţilor din teritoriile de la stînga Dunării recucerite pentru Imperiu de Constantin cel Mare. Căci uniunea de triburi condusă de goţi stăpînise zona Dunării de Jos începînd de la sfîrşitul secolului al III-lea, cînd fosta Dacie aureliană s-a numit Goţia, pînă în 324, cînd Imperiul anexează o parte din Banat, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, restabilind supremaţia romană pentru mai bine de o jumătate de secol.

În această zonă recucerită de Imperiu s-a creat astfel un climat favorabil contactelor paşnice dintre elementul roman şi cel daco-germanic. Mărturiile arheologice confirmă acest proces, care mai tîrziu va duce chiar la fuziunea populaţiei romanizate cu resturile migratorilor (secolul V şi următoarele). Acesta e momentul de acalmie (369) cînd se efectuează traducerea Bibliei în limba goţilor, de către Ulfila sau, cum s-ar spune astăzi, de către un colectiv condus de el. După ce în 341 devine episcop (era doar lector, cînd, trimis de ai săi în ambasadă la împăratul Constanţiu, a fost hirotonisit la Constantinopol, de către episcopul Eusebiu), Ulfila predică timp de şapte-opt ani la nordul Dunării. Comunitatea lui Ulfila cuprindea, pe lîngă goţi, numeroşi prizonieri creştini sau descendenţi ai robilor creştini pe care raidurile goţilor îi aduceau din provinciile imperiului, precum şi, desigur, pe creştinii daco-romani şi goţi din fosta Dacie traiană şi de la nordul Dunării, pentru care de fapt (după Socrate şi Sozomen, autori de istorii ale bisericii creştine) fusese numit citeţ, apoi episcop la nordul Dunării. Potrivit aceloraşi istorici, Ulfila, care se născuse la nordul Dunării dintr-un got şi o cappadociană, sau poate invers, dintr-un cappadocian şi o gotă (consecinţă a invaziei goţilor în Asia Mică sub împăratul Valerian), se creştinase devreme şi se prea poate să fi fost la început ortodox în sens niceean, dacă într-adevăr a fost catehizat de episcopul „got” Teofil, care participase la sinodul de la Niceea din 325, dată la care Ulfila avea doar cincisprezece ani. Chiar dacă a fost la început ortodox, Ulfila nu putea să nu treacă la arianism în 341, cînd e hirotonisit episcop pentru zona de la nordul Dunării, fiindcă în acel moment, în care interesul politic al Imperiului era creştinarea goţilor deveniţi federaţi, atît împăratul, cît şi episcopul capitalei, Eusebiu, erau arieni. Evident, trecerea goţilor la creştinism nu se putea face decît în formula practicată de şeful statului şi de şeful Bisericii de atunci. Disensiunile dintre ortodocşi şi aerieni se vor accentua cu vremea ducînd la conflicte ireductibile, dar ele nu afectează chestiunile lingvistice tratate aici. Ulfila a fost apoi silit să se refugieze, împreună cu numeroşi adepţi, în 348, în Moesia Inferior, fără a pierde însă legătura cu cea mai mare parte a neamului vizigot, care stăpînea peste dacii romanizaţi şi cei în curs de romanizare de la nordul Dunării.

Timp de patruzeci de ani, acest Ulfila (al cărui nume ne trimite cu gîndul la animalul totemic prezent în stindardul de luptă al dacilor) a predicat, după cum ne asigură un discipol al său, Auxenţiu din Durostorum, în trei limbi: moeso-gotică, greacă şi latină, pentru goţii aflaţi la începutul procesului de romanizare şi pentru numeroasa populaţie daco-romană care convieţuia cu goţii. Sunt lucruri ştiute de mult de specialişti şi reamintite, cu importante contribuţii noi, de Pr. Ioan G. Coman, într-o carte fundamentală pentru cunoaşterea trecutului nostru îndepărtat: Scriitori bisericeşti din epoca străromană, din 1979. Nu e cazul să le prezint acum mai detaliat, fiindcă, pentru a înţelege rostul evocării acestor lucruri trebuie învinsă mai întîi o prejudecată foarte puternică, şi anume credinţa aproape unanimă că goţii (şi gepizii, o ramură a goţilor) n-au lăsat urme în limba populaţiei daco-romane cu care au convieţuit totuşi timp de cîteva secole. Pare un lucru de necrezut, însă în lumea lingviştilor aceasta e părerea generală.

Nedumerirea bunului simţ persistă totuşi. Căci este, într-adevăr, un lucru de mirare ca în tot acest timp să nu se fi produs contacte lingvistice între dacii romanizaţi şi stăpînitorii goţi. Cu toate acestea, de la începutul secolului trecut şi pînă astăzi, toţi marii lingvişti ai noştri afirmă răspicat că limba română nu a suferit vreo influenţă germanică. „Cum s-a observat adesea – scria Densuşianu în 1901, în Histoire de la langue roumaine –, limba română nu conţine nici un element germanic vechi (s.n.), ceea ce îi desemnează un loc aparte în familia limbilor romanice. Cum se explică această împrejurare şi cum se împacă ea cu faptul că româna a rămas mult timp în contact cu italiana şi cu retica, limbi în care, după cum se ştie, influenţa germanică a lăsat multe urme? La prima vedere ar putea să pară un fapt extraordinar, dar nu e prea greu să-i găsim o explicaţie”.

Desigur, niciodată nu e prea greu să găsim o explicaţie, oricît de contrariaţi am fi de configuraţia pe care o are un anumit material faptic aflat în cîmpul cercetării, căci, pentru a face ştiinţă, trebuie să ne supunem cu stricteţe la obiect, adică să acceptăm materialul faptic aşa cum este el. Iar setul de fapte lingvistice din acel moment, precum şi (mai ales) interpretările tradiţionale, pe atunci prestigioase, ale unor lingvişti străini care plecau de la premisa falsă că românii, veniţi chipurile tîrziu în spaţiul de locuire actual, abia în veacul al XIII-lea, au luat de la vecini (slavi, maghiari) cuvintele limbii lor, pentru a se putea înţelege cu ei şi a fi „acceptaţi”, acest set de fapte, aşadar cu alte cuvinte ştiinţa oficială, repet, nu-l putea duce pe Densuşianu decît la concluzia că asupra limbii române popoarele germanice nu exercitaseră nicio influenţă. Explicaţia pe care o găseşte pentru absenţa din română a germanismelor prezente în italiană şi retică este întreruperea contractului dintre română şi aceste limbi înainte de a se fi putut exercita asupra lor influenţa germanică. Mai rămînea însă o cale prin care germanismele „ar fi putut” (scrie Densuşianu) să pătrundă în limba română, şi anume contactul direct al romanilor din ţările Dunărene cu goţii şi cu gepizii. Fiindcă „se ştie că aceste popoare au ocupat mult timp Peninsula Balcanică şi au devastat mai bine de trei secole (s.n.) ţările aşezate la nordul şi la sudul Dunării. Se pare însă (s.n.) că n-au venit în contact prea strîns cu populaţia romană. Ele au rămas mai mult ori mai puţin izolate de aceasta, cel puţin în regiunile în care s-a format naţionalitatea română. Astfel trebuie să ne explicăm absenţa completă a elementelor germanice în limba română (s.n.)”.

Subliniez, evident, punctele vulnerabile ale interpretării lui Densuşianu, nu însă fără a ţine să precizez că nici lingviştii de azi nu au ajuns la altă concluzie în ceea ce priveşte posibila influenţă germanică asupra limbii române, şi anume că, în pofida aşteptărilor, această influenţă nu s-a exercitat.

Constatarea acestei preluări, cu uşoare variaţii în timp, a tezei lui Densuşianu este menită să arate că reproşul nu-i este adresat lui în mod deosebit. Intenţia mea este să subliniez în primul rînd singularitatea situaţiei pe care se presupune că o are limba română (absenţa superstratului vechi germanic) în comparaţie cu celelalte limbi neo-latine şi chiar cu limbile slave care ne înconjoară, în care influenţa germanică veche este de mult recunoscută şi studiată. E o singularitate ciudată, şi tocmai această ciudăţenie a fost vizată de uşoara ironie din tonul cu care am citat puţin mai înainte cîteva pasaje din Istoria lui Densuşianu.

În ceea ce-l priveşte pe marele lingvist, cred că se impune să facem o distincţie de principiu: respectul pentru Densuşianu (şi pentru oricine altcineva) ca om de ştiinţă nu trebuie să ne ducă la fetişizarea scrierilor sale şi la acceptarea necritică a literei lor. Nu rezultatele cercetărilor la un moment dat, care sunt fatal perisabile, ci eforul magnific al cunoaşterii şi, în parte, modalităţile de a o dobîndi merită a fi reţinute, căci numai ele dăinuie şi pot deveni exemplare. Densuşianu marchează la noi (mai e nevoie să amintesc?) sfîrşitul perioadei romantice în cercetarea lingvistică şi începutul perioadei propriu-zis ştiinţifice, pe care a ilustrat-o cu erudiţie, obiectivitate şi spirit critic. Ei bine, în numele aceluiaşi spirit critic, fără de care nu se poate face nimic de valoare (căci în lipsa lui nu se asumă în fond problemele), nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de acea teamă superstiţioasă pe care un maestru transformat în statuie o insuflă de atîtea ori discipolilor, paralizîndu-le cercetarea proprie.

De aceea, chiar dacă poate părea deplasată ironia la adresa unui lingvist ca el, a cărui probitate ştiinţifică se află mai presus de orice îndoială, fie-mi totuşi îngăduit să semnalez (ca pe o slăbiciune de care nu este ferit nimeni, în principiu, nu ca pe o deficienţă a lui în mod special) şi chiar să ironizez uşurinţa cu care confecţionează, în discutarea elementului germanic vechi, o explicaţie liniştitoare. Căci consideraţiile prea lesnicioase şi confortabile sunt mai întotdeauna suspecte.

Repet, însă, pe de altă parte, în apărare lui, că aceste consideraţii făcute în 1901 se bazau pe un set de date sigure (chiar prea „sigure”) din care, logic, nu se putea trage altă concluzie. Şi nici mai tîrziu, după ce C. Diculescu a publicat cîteva studii (cel mai important, Die Gepiden, 1922) în care apăra teza influenţei germanice vechi asupra limbii române, Densuşianu nu poate fi acuzat de opacitate sau de cramponare în teza lui de romanist, înclinat firesc să sublinieze romanitatea limbii române, fiindcă pledoaria lui Diculescu (asupra căruia voi reveni) nu reuşise să fie îndeajuns de convingătoare.

Nici Diculescu, nici alţii n-au reuşit deci să schimbe convingerea lui Densuşianu. Şi nici convingerea similară a altora. Aşa se explică faptul că, de atunci şi pînă astăzi, autorii lucrărilor de sinteză de anvergura Istoriei lui Densuşianu nu fac altceva decît să reia în esenţă afirmaţia sa (din 1901, repet) că „elementele gotice pe care filologii români au crezut că le-au găsit (s.n.) în limba română sunt cu totul iluzorii”.

Şi totuşi, cum se poate vorbi de trei secole de devastare continuă a ţărilor de la nordul şi sudul Dunării? Şi cum să nu fi venit goţii şi gepizii în contact „prea strîns”, în tot acest timp, cu populaţia romană? Cum să fi rămas izolaţi de această populaţie?

Trebuie să mai spun însă că ironia mea are în realitate două temeiuri, nu unul singur. Primul (cel amintit mai înainte) este graba cu care s-a confecţionat o explicaţie liniştitoare pentru un fenomen atît de surprinzător cum este presupusa absenţă a elementului germanic vechi în limba română. Cel de al doilea temei, ascuns deocamdată, adică încă nedezvăluit, este certitudinea, întemeiată pe fapte, că acest element nu este absent în română, ba chiar îşi face simţită prezenţa în toate compartimentele limbii, dar, bineînţeles, în chipul cel mai vizibil în primul rînd în vocabular. Perspectiva la care am avut şansa să ajung abia după cîteva decenii de familiarizare cu daco-moeso-gotica Bibliei lui Ulfila, m-a făcut să anticipez, în expunerea de faţă, o concluzie la care n-a avut cum să ajungă cine nu a parcurs acest text cu ochiul românului care urmăreşte o posibilă influenţă germanică (daco-germanică) asupra limbii sale. Departe de a fi inexistentă, ori neînsemnată, influenţa germanică veche este masivă şi esenţială, ţinînd de intimitatea limbii noastre. Sper să pot dovedi în paginile ce urmează că va trebui să vorbim de acum înainte de un important superstrat germanic, mai important decît cel slav şi decît cel maghiar, situaţia din limba română nefiind, sub acest aspect, diferită de situaţia din celelalte limbi neolatine. Mai mult, că limba română s-a format într-un proces de bilingvism daco-latino-germanic, că între geţii romanizaţi şi goţi n-a fost o simplă confuzie de nume de care s-ar face vinovat Jordanes, istoricul din secolul al VI-lea, ci o fuziune efectivă, în urma căreia goţii se romanizează, iar latina vorbită de dacii romanizaţi se impregnează puternic de daco-germanisme, dobîndindu-şi o configuraţie specifică, păstrată, în linii mari, pînă astăzi.

Stabilirea sau, pentru a folosi un cuvînt dacic, dovedirea existenţei acestui important superstrat vechi germanic al limbii noastre ar fi un lucru extraordinar doar în sensul că ar tulbura habitudinile noastre mentale, ar deranja explicaţia cu care ne-am obişnuit de mai mult de un secol, încercînd să ne flatăm cu un „particularism” de excepţie, cu un „miracol” istoric. N-ar fi însă deloc extraordinar în fond, deoarece constituie un fenomen perfect normal şi logic în ordinea evenimentelor istorice. Să nu uităm că, vorbind noi prea mult de miracole, alimentăm interpretări răuvoitoare, ca teoria lui Roesler, bunăoară, după care românii s-ar fi „strecurat” în Ardeal tîrziu, abia în secolul al XIII-lea, venind de la sud, teorie care a devenit pentru mult timp, cum se ştie, teza predilectă a istoriografiei maghiare oficiale.

Deşi teza aceasta a fost combătută în repetate rînduri cu argumente incontestabile, totuşi lipsea (şi lipseşte încă) din demonstraţia continuităţii româneşti pe teritoriul locuit de noi şi astăzi un argument de prim ordin: argumentul filologic. Mai exact spus, argumentarea filologică nu s-a slujit şi nu se slujeşte de faptele cele mai concludente, încă ignorate. Este tocmai ce-mi propun să prezint în continuare. Prin constatarea prezenţei în limba română a superstratului germanic vechi, împletit în  textul sacru, în chip indisolubil, cu numeroase elemente daco-moesice de substrat, un superstrat, repet, cel germanic, similar celui din limbile neolatine din apus, ieşim din provincialismul excepţiei şi miracolului şi intrăm în normalitatea unui proces general european la care am participat din plin. Va trebui revizuită, în consecinţă, afirmaţia curentă că influenţa limbilor germanice vechi asupra latinităţii apusene ar avea ca echivalent, în zona latinei dunărene, influenţa slavă. Iar aceasta din urmă, precum şi influenţa maghiară, apoi cea turanică, importante, desigur, dar nu chiar aşa cum s-a crezut multă vreme, ar putea să fie comparate mai curînd cu influenţa arabă asupra limbilor iberice, bunăoară, care este relativ tîrzie şi neesenţială pentru configurarea personalităţii acelor limbi.

Revista indexata EBSCO