Apr 15, 2015

Posted by in ESEU

Mihai VORNICU – „ROMA FLORUIT OLIM…” („ROMA A ÎNFLORIT CÎNDVA…”) (I)

In memoriam amicissimi Georgii C. et juventutis  nostrae, cum – sicut dei et Urbs ipsa – immortales  eramus…

(În amintirea prea prietenului Gheorghe C. şi a tinereţii noastre,  cînd – la fel ca zeii şi Roma însăşi – eram nemuritori…)

 

Privind curgerea izvorului de munte, cu unda limpede şi subţire, nu bănuim puterea grozavă a apei; în faţa peşterii subpămîntene, săpată uriaş de infiltraţiile lichide insidioase de-a lungul erelor, înţelegem brusc instabilitatea materiei solide, supuse neîntrerupt eroziunii. Tot astfel timpul, imperceptibil şi fără consistenţă în planul imediat, se manifestă deodată ca forţă oarbă şi malefică, cu materialitate devastatoare, cînd ochiul observă zidul străvechi, în ruină: obiectul încărcat cu semnificaţia imensităţii temporale incită reveria, ducînd spiritul contemplator la altitudinea de unde zeul Cronos, pe care mitologia greco-romană îl figura înghiţindu-şi fiii, apare ca stăpîn absolut al universului. Iarăşi, fascinaţia trezită de spectacolul geologiei măreţe vine de fapt din percepţia diacroniei la scară planetară: avem imaginea timpului primordial, al începuturilor cosmice ale Terrei. Schimbînd proporţiile la dimensiuni mai apropiate, vedem că sentimentul cronologic cultivă nostalgic regresiunea spre vîrste pierdute ale societăţii umane. Abisul istoric şi colosalul naturii sălbatice sînt deci complementare, şi romantismul le descoperă împreună. Încît ţinuta meditaţi-vă înaintea relicvei arhitecturale, care a încremenit amprenta fosilizată a unor epoci scufundate în neant, e consacrat romantică.

Însă ascendenţa îndepărtată a ruinelor ca motiv literar urcă spre antichitate. La începutul sec. XX, un specialist italian în Rinascimento, arătînd coincidenţe între Jacopo Sannazaro şi Joachim du Bellay – poeţi din cinquecento, unul napolitan, celălalt francez, la distanţă de o generaţie –, şi între aceştia şi ruinele romanticilor, împinsese apariţia subiectului în Renaştere (1). Romanistul Ramiro Ortiz derivă motivul din încă mai vechea temă „fortuna labilis”, pe care o urmăreşte comparatist pînă la două izvoare antice, contaminate în evul mediu: poetul latin Ovidius (43 î.Hr-17/18 d. Hr) şi biblicul Eclesiast, acesta din urmă prin Ioan Chrysostomos (Gură de Aur), unul din părinţii Bisericii (sec. IV) (2). Tema, re-luată statornic de mistica creştină, include în realitate două componente, ambele cu aceeaşi încheiere morală, „vanitas vanitatum et omnia vanitas” („deşertăciunea deşertăciunilor, şi totul e deşertăciune”), dar distincte în punctul de plecare: labilitatea soartei, a norocului – fortuna, şi vremelnicia inevitabilă a fiinţei – fatum. Întîia poate veni din Ovidius, ca-re, săgetat în plină glorie de dizgraţia „celui mai bun principe”, Octavian Augustus, şi exilat pe un tărîm „barbar”, la Pontul Euxin, se consola invocînd precedenţa ilustră a mai marilor lumii. Toate ale oamenilor atîrnă de un fir minuscul şi se pot răsturna oricînd, pe neaşteptate: căci cine n-a aflat cum s-au spulberat dintr-o dată tronul şi avuţiile nemăsurate ale legendarului rege Croesus?

 

Omnia sunt hominum tenui pendentia filo

Et subito casu quae valuere ruunt.

Divitis audita est cui non opulentia Croesi? (3)

 

Fragilitatea materiei biologice faţă de timp este de sursă biblică (4). Imaginea macabră a „dansului” sau „triumfului morţii”, cu cortegiul ei descărnat, a bîntuit literele şi artele plastice medievale, şi a avut o circulaţie extraordinară, care s-a prelungit spre începuturile Renaşterii (5). Substanţa lucrurilor se va împrăştia în nefiinţă, cum se topeşte gheaţa la soare: unde au dispărut cei de altădată? Prin secolele XII-XIII, formula devenise deja „un fel de banalitate teologică”, şi modelul biblic se îmbogăţise cu alte nuanţe: enumerarea numelor proprii şi apariţia menţiunii asupra caducităţii frumuseţii, inclusiv cea feminină, în liste care alătură filozofi, scriitori celebri ai antichităţii clasice şi personaje homerice ori din Vechiul Testament. Unde sînt Platon, Porphirius, Cicero, Vergiliu, Absalon şi preafrumoasa Elena, cea iubită de Paris?

 

Transierunt rerum materies,

Ut a sole liquescit glacies.

Ubi Plato, ubi Porphirius

Ubi Tullius aut Vergilius? […]

Ubi Absalon pulcherrimus

Cum Helena Paris pulcherrima? (6)

 

Pomelnicul celor „care ne-au precedat pe acest pămînt” – „qui ante nos in hoc mundo fuere” – este mereu ţinut la zi, adăugîndu-se celebrităţi contemporane, ale creştinătăţii; virtualitatea poetică a înserierii stă în aglomerarea numelor, cu incantaţie sonică:

 

Où est le tiers Calixte,

Dernier decedé de ce nom

Qui quatre ans tint le papaliste?

Alphonce le roy d’Aragon,

Le gracieux duc de Bourbon,

Et Artus, duc de Bretaigne,

Et Charles septiesme, le Bon?

Mais où est le preux Charlemaigne? (7)

 

Pe la 1140, călugărul cluniacens Bernard de Morlay (Bernardus Morlacensis), într-un poem interminabil, unde predică sumbru renunţarea la cele lumeşti de-a lungul a vreo trei mii de hexametri înşiraţi ca mătăniile, extindea dominaţia lui Cronos şi asupra operei lui Daedalus, asociind efemeritatea vieţii umane cu cea a edificiilor; este neîndoielnic că poezia vestigiilor arhitecturale, în cea mai primitivă formă posibilă, are rădăcina în vechiul motiv „ubi sunt qui ante nos”. Unde sînt acum regii atotputernici ai Orientului antic şi cetăţile lor faimoase; unde sînt astăzi legendarii fondatori şi eroii exemplari ai istoriei romane? Din Roma începuturilor şi din ei înşişi nu mai avem decît nişte nume goale, lipsite de existenţă reală:

 

Est ubi gloria nunc Babylonis, nunc ubi dirus

Nabuchodonosor et Darii vigor illeque Cyrus? […]

Nunc ubi Regulus aut ubi Romulus aut ubi Remus?

Stat Roma pristina nomine, nomina nuda tenemus. (8)

 

Schema fusese între timp de mult localizată la Urbs, căci amintirea Romei imperiale – „fruntea şi mîndria umanităţii, Roma de aur” –, traversase antichitatea tîrzie şi stăruia în memoria evului mediu pe cale de a se constitui, ca ideal politic şi spiritual. Prima atestare poetică ştiută a subiectului, cu lungă descendenţă, datează din sec. VIII, şi începătorul se poate să fi fost anglo-saxonul Ealwine-Alcuin din York (730?-804), călugăr savant şi magistru al şcolii palatine de la curtea regelui franc Carolus Magnus (Charlemagne) – reunificatorul Occidentului, pe care papa Leon III îl investeşte cu imperium chiar la Roma, în decembrie 800. Alcuin, care-şi zicea latineşte Albinus Flaccus, privea nostalgic Roma contemporană lui, avînd în minte strălucirea de odinioară, din care n-a mai rămas decît cum-plita ruină:

 

Roma caput mundi, mundi decus, aurea Roma,

Nunc remanet tantum, saeva ruina tibi. (9)

 

Oricum, cu Hildebert de Lavardin (1056-1133), episcop du Mans, apoi arhiepiscop de Tours, care trecea drept versificatorul cel mai ilustru al epocii sale, poezia ruinelor este deja autonomă. El e îndurerat şi se lamentează în distihuri elegiace, ca Alcuin, şi – tot ca Alcuin – prin prozopopee, adică adresîndu-se oraşului ca unei fiinţe umane: nimic nu e asemenea Romei, deşi ajunsă mai de tot în ruină; bătrîneţea adîncă a distrus luxul şi edificiile falnice, templele cezarului şi ale zeilor zac în mlaştină. Urbs s-a prăbuşit – însă, chiar sfărîmată, demonstrează cît de măreaţă a fost la vremea integralităţii ei:

 

Par tibi, Roma, nihil, cum sis prope tota ruina.

Quam magna fueris integra, fracta doces.

Longa tuos fastus aetas destruxit et arces;

Caesaris et superum templa palude iacent. […]

Proh dolor! Urbs cecidit, cuius cum specto

                                                   ruinas,

Penso statum, solitus dicere: Roma fuit. (10)

 

Imitatori s-au ivit repede. Englezul Geoffroy de Vinsauf (pe la 1200) – cu numele latinesc Galfridus de Vinosalvo –, autor şi al unui tratat despre vinuri, văzuse şi el „centrul lumii”, ca ambasador al regelui Ioan fără Ţară la papa Inocenţiu al III-lea. Roma a înflorit cîndva, pe timpul lui Caesar; acum cea mai mare parte din ea a pierit:

 

Roma, caput mundi, sub Caesare floruit olim; […]

Nunc minor est solito, periit pars maxima Romae.

(11)

 

De aici, prin poezia goliardică şi alţi intermediari, la Petrarca, care, mare iubitor de antichitate şi cultivînd artificiul retoric, îi scria cardinalului Giovanni Colonna – campion al eforturilor prelaţilor italieni pentru reîntoarcerea sediului papalităţii de la Avignon la Roma, în epoca aşa-zisei „captivităţi babilonice a papei” – că nicăieri nu se poate cunoaşte mai puţin Roma decît în Roma însăşi: „nusquam minus Roma cognoscitur quam Romae”. Expresia capătă înţelesul „Roma, tumulus Romae” („Roma e mormîntul Romei”), fiindcă, pusă defavorabil în comparaţie cu Roma pristina, Roma de la origini, Cetatea Eternă ajunsese a fi considerată propria ei sepultură. Două secole mai tîrziu, poetul palermitan Gianni Vitali, latinizat Ianus Vitalis (1485-1559), protejat şi el, ca atîţia alţi artişti, al papei Leon X de Medici, publică o carte de elogii la adresa Bisericii Romane Sacrosancte, unde se află un sonet-epigramă închinat oraşului în ruină. În van ar căuta călătorul Roma (antică) în Roma (actuală): mormanele de zidărie sfărîmată, teatrele grandioase pe care le-a acoperit pămîntul într-un spaţiu uriaş – acestea sînt Roma; cadavrul tiranic al imensei cetăţi pare că încă emană ameninţări:

 

Qui Romam in media quaeris, novus advena,

                                                   Roma,

Et Roma in Roma nil reperis media,

Adspice murorum moles, praeruptaque saxa,

Obrutaque ingenti vasta theatra situ,

Haec sunt Roma: viden’ velut ipsa cadavera tantae

Urbis adhuc spirant imperiosa minas?

 

Invincibila Romă s-a biruit acum pe sine şi stă îngropată sub propria ei năruire – învingătoare şi învinsă totodată:

 

Nunc victa in Roma Roma illa invicta

                                                  sepulta est,

Atque eadem victrix victaque Roma fuit.

 

Paradoxal, doar Albula (vechea denumire al Tibrului), martor natural al splendorii apuse, mai păstrează numele de roman, scăpînd eroziunii temporale; subtilitatea epigramatică imprevizibilă constă în inversarea relaţiei logice dintre consistenţa murală şi fluenţa acvatică, dintre neclintire şi veşnica agitaţie – perenitatea fiind a elementului labil, într-un sistem de valori răsturnat de zeiţa Fortuna:

 

Albula Romani restat nunc nominis index

Quinetiam rapidis fertur in aequor aquis.

Disce hinc quid possit Fortuna, immota

                                  labascunt,

Et quae perpetuo sunt agitata manent. (12)

 

Foarte repede, Joachim du Bellay (1522-1560), după o şedere de cîţiva ani la Roma, aduce subiectul în limba vulgară, începînd istoria modernă a motivului, pe care-l scutură definitiv de sensul etic religios. Folosirea limbii franceze în locul latinei practicate de umanişti este programatică, căci – deşi versificase şi el în limba clasicităţii – compusese o Deffence et illustration de la langue françoyse, manifest literar unde pledează pentru idiomul modern. Du Bellay contemplă caducitatea cu sensibilitate nostalgică, din unghi filozofic propriu, şi toate dezvoltările ulterioare ale sentimentalităţii romantice cum şi viitoarele locuri comune ale poeziei ruinelor se găsesc deja în cele 47 de sonete adunate sub titlurile Antiquitez de Rome şi Songe ou vision sur Rome (1558). Versul sună melancolic şi pare expresia experienţei afective personale, nu exerciţiu livresc, chiar cînd e adaptare, aproape traducere literală, din Vitalis. Du Bellay estompează tabloul dezolant şi înlătură sugestia morţii, preferînd valenţa monumentală a decorului:

 

Nouveau venu, qui cherches Rome en Rome,

Et rien de Rome en Rome n’apperçois,

Ces vieux palais, ces vieux arcz que tu vois,

Et ces vieux murs, c’est ce que Rome on nomme. […]

Rome de Rome est le seul monument,

Et Rome Rome a vaincu seulement.

Le Tybre seul, qui vers la mer s’enfuit,

 Reste de Rome. O, mondaine inconstance!

 Ce qui est ferme, est par le temps destruit

 Et qui fuit, au temps fait résistance. (13)

 

În limba vernaculară mai evocase ruinele romane într-un sonet, mult înainte de du Bellay, Baldessare Castiglione (1478-1529), om de cultură şi nunţiu papal, autor al uneia din cărţile fundamentale ale Renaşterii italiene, Il cortegiano. Poemul lui, compus în tinereţe, porneşte tot pe tema supravieţuirii doar nominale a Romei:

 

Superbi colli, e voi sacre ruine,

che ‘l nome sol di Roma ancor tenete […]

Colossi, archi, teatri, opre divine,

 

însă vestigiile sînt pomenite ca argument retoric, în discursul graţios al madrigalului închinat nostalgiei galante; fiindcă doboară treptat tot ce există pe pămînt, operă şi nume, timpul va pune poate capăt şi chinului sentimental al poetului:

 

a passo lento

e l’opre e i nomi il tempo invido atterra.

Vivro dunque fra’ miei martir contento

ché se ‘l tempo dà fine a cio ch’è in terra,

darà forse ancor fine al mio tormento. (14)

 

Du Bellay se lasă şi el tentat de manierismul spiritual şi ingenios, adunînd între sonetele „antichităţilor romane” şi adaptarea acestuia al lui Castiglione:

 

5

Sacrez costaux, et vous sainctes ruines...,

 

însă ruinele lui sînt înainte de toate prilej de meditaţie melancolică asupra devenirii istorice. Aerul de tristeţe incurabilă, muzicalitatea suavă a versului îl apropie adesea de poeţii romantici, ca în această Ode. Au seigneur Pierre de Ronsard, unde pieirea Ilionului (alt nume al Troiei) – subiect frecvent în literatura medievală, în special în Franţa (15) – este invocată prin analogie cu Roma; ritmul are rezonanţe de poezie populară:

 

Que sont devenuz

Les murs tant cognuz

De Troye superbe?

Ilion est comme

Maint palais de Romme [sic]

 Caché dessoubz l’herbe.

 

Altfel, du Bellay enunţă principiul localizării naţionale (în sensul ariei spirituale) a motivului caducităţii arhitecturii ilustre, el însuşi situîndu-se în perimetrul romanic:

 

Le Babylonien ses hauts murs vantera

Et ses vergers en l’air, de son Ephésienne

La Grèce décrira la fabrique ancienne,

Et le peuple du Nil ses pointes [obeliscuri] chantera.

 

Şi persistenţa spiritelor eroilor în zidurile prăvălite, şi invocarea lor solemnă – ritual amplificat două veacuri mai încolo de Volney, apoi intrat în stereotipiile tehnicii poetice a romanticilor – apar la du Bellay:

 

Divins Esprits, dont la poudreuse cendre

Gist sous le faix de tant de murs couverts […]

A haute vois trois fois je vous appelle,

 

şi tot aşa viziunea fantomatică, urcînd din profunzimile cronologiei legendare:

Une Louve je vy sous l’antre d’un rocher

Allaictant deux bessons.

 

Însă urmaşii lupoaicei şi ai gemenilor fondatori sînt epigoni. Indisciplina, lenevia au surpat prin viciu virtutea străbună: ruinarea etică a mers în paralel cu cea a monumentelor. Pentru admiratorul clasicităţii, Roma contemporană provoacă la fel deziluzia în planul calităţii umane, căci locuitorul cetăţii e pervertit:

 

Icy la liberté fait l’humble audacieux,

Icy l’oysiveté rend le bon vicieux […]

Ne pense (Robertet) que ceste Rome cy

Soit ceste Rome là, qui te soulait tant plaire. (16)

 

Istoria se repetă ciclic, treptele succesive întorcînd evoluţia la punctul de pornire – idee străveche, avînd originea la filozofii ionieni (17) –, încît distrucţia lumii antice este nu doar pedeapsa divină pentru superbia păgînă, ci şi acţiunea unei legi universale. Cîndva cabane de păstori, munţii de pietre năruite, zidurile vechilor palate sînt din nou domeniul unui păstor, acum de suflete: papa, urmaş al sfîntului Petru. Demonstraţia se bizuie pe un joc de cuvinte simplist şi factice, poate chiar vag ironic, dar e de observat viziunea mecanismului istoric al eternei reveniri către începuturi:

 

Ces grands monceaux pierreux, ces vieux murs que tu vois […]

 

6

Et ces braves palais, dont le temps s’est fait maistre,

Cassines de pasteurs ont esté quelquefois. [. ..]

Le Ciel […]

Monstre que tout retourne à son commencement.

 

Ideea permanentei reechilibrări prin întoarcerea periodică spre origini traversează obsedant, ca o magmă din străfunduri, toată poezia lui du Bellay. Tema fundamentală e mereu reluată, pe diferite tonalităţi:

 

Son pouvoir [al Romei] dissipé s’écarta par le monde

Monstrant que tout en rien doit un jour devenir

 

sau:

 

Les semences qui sont mères de toutes choses

Retourneront encore à leur premier discord

Au ventre du Chaos éternellement closes.

 

Cît a existat, Roma a fost podoaba lumii; moartă, ea e mormîntul universului:

 

Rome vivant fut l’ornement du monde,

Et morte elle est du monde le tombeau. (18)

 

Meditaţia asupra construcţiilor grandioase căzute în ruină şi a trufiei omeneşti, care sfida cerul, constată fatalitatea eroziunii prin acţiunea funestă a timpului; edificiile monumentale ale Romei – expresie a „orgoliului antic” – s-au năruit tot atît de inexorabil ca turnul lui Babel:

 

Toy qui de Rome émerveillé contemples

L’antique orgueil, qui menassoit les cieux,

Ces vieux palais, ces monts audacieux,

Ces murs, ces arcz, ces thermes & et ces temples,

Juge, en voyant ces ruines si amples,

Ce qu’a rongé le temps injurieux.

 

Religia se justifică deci aproape silogistic, şi speranţa e doar în divinitate, numai ea fiind în afara timpului – şi etern invulnerabilă faţă de el:

 

Puis que Dieu seul au temps fait résistance,

N’espère rien qu’en la divinité.

 

Prin versiunea lui du Bellay mai ales, sonetul lui Vitalis a parcurs spaţiul literar euro-pean şi secolele. În descendenţa imediată, imitatorii notabili au fost englezul Edmund Spenser (1552-1599), poet din epoca elisabetană, contemporan cu Shakespeare:

 

Thou stranger, wich for Rome in Rome here seekest

And nought of Rome in Rome perciv’st at all… (19),

 

polonezul Mikolaj Sep Szarzyñski (cca. 1550-cca. 1581), care îl traduce într-un Epitaphium Rzymowi (Epitaful Romei), tipărit postum :

 

Ty, co Rzym wposród Rzyma chcac baczyc, pielgrzymie,

A wzdy baczyc nie mozesz w samym Rzyma Rzymie… (20)

 

şi Francisco de Quevedo (1580-1645), unul din stîlpii literari ai „secolului de aur” spaniol:

 

Buscas en Roma a Roma,¡ oh, peregrino!,

y en Roma misma a Roma no la hallas:

cadaver son las que ostentó murallas,

y tumba de sí propio el Aventino. […]

Sólo el Tibre quedó… (21)

 

Ultima în dată cu autor notoriu e probabil imitaţia lui Ezra Pound (1885-1972):

 

O thou new comer who seek’st Rome in Rome

And find’st in Rome no thing thou canst call Roman…

 

Cum se vede, şederea lui du Bellay la Roma are urmări decisive asupra evoluţiei motivului ruinelor şi echivalează voiajul oriental al lui Volney (1757-1820), care va schimba Roma cu Palmira, propunînd adică pelerinajului alt itinerar şi alt obiect de cult; însă ceremonialul adoraţiei e deja stabilit la jumătatea secolului al XVI-lea.

 

Note:

  1. Cf. Augusto Sainati, Jacopo Sannazaro e Joachim du Bellay, Pisa, Enrico Spoerri, 1915, pp. 30-41.
  2. Cf. Ramiro Ortiz, Fortuna labilis, curs litografiat tradus de C. Radu, editat de Dan Simonescu; Bucureşti,1924, p. 236 (versiunea italiană, tipărită, Bucureşti, 1927).
  3. Vz. un răsunet îndepărtat la Miron Costin, Viiaţa lumii, în Opere, II, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, EL, 1965: „viiaţa […] cum este şi aţa”.

Ovidiu, Pontica, ep. III, 35-37. Ideea poetică a lui Ovidiu este faţa întunecată a motivului „carpe diem”, general în  antichitatea clasică, de la Platon – pentru care era subiect epigramatic (cf. Diogene Laerţiu, Vieţile şi doctrinele  filozofilor, III, 32) – la Horaţiu: „Eheu, fugaces…”.

  1. 4. Isaia, XXXIII, 18: „Unde este scriitorul, unde este vistiernicul, unde este străjuitorul cel din turnuri? ; Baruch, III, 16-19: „Unde sînt căpeteniile neamurilor […]?”; Sf. Paul, I Corinteni , I, 20: „Unde e înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac?” (citatele biblice după versiunea românească, Bucureşti, 1968).
  2. Cf. lista selectivă a lui R. Ortiz, op.cit., pp.30-32. Vz. şi Etienne Gilson, De la Bible à François Villon şi Tables pour l’histoire du thème littéraire „ubi sunt?”, în Les idées et les lettres, Paris, Librairie philosophique J. Vrin, 1932. Iată nume din lista lui Gilson: Baruch, Sf. Paul (Biblia); Cicero, Tibullus, Ovidiu, Plutarh (antici); Sf. Efrem Sirul, Sf. Chiril din Alexandria, Sf.Isidor din Sevilla (patristică); Boethius; Adi ben Zaid, Abu Bacr (arabi; întîiul, creştin – pe la anul 600); Sf. Anselm de Canterbury (1033-1109), Pseudo-Augustin; Sf. Bonaventure; poeţii goliarzi; Albéric de Besançon, Eustache Deschamps, François Villon; Frate Stoppa dei Bostichi, Iacopone da Todi.
  3. Anonim, Vulgaris cantus de morte (anterior sec. XII?), citat în Mémoires de la Société archéologique de Montpellier, II, p. 508-9, Montpellier, Imprim. Jean Martel, 1841. Altă variantă de vers la E. Gilson, op.cit.: „[…] Helena Parisque roseus” („Elena şi trandafiriul Paris”). Formula „transierunt rerum materies”, exprimînd – amar şi resemnat totodată – ideea transsubstanţializării permanente a „lucrurilor”, ar fi apărut întîi la Sf. Chiril din Alexandria (sec. V), care, dincolo de propagarea doctrinei creştine, era martorul dispariţiei unei civilizaţii. Vz. şi Italo Siciliano, François Villon et les thèmes poétiques du moyen âge, Paris, Armand Colin, 1934.
  4. Fr. Villon, Ballade des seignieurs du temps jadis. Un ecou desuet la munteanul C. A. Aricescu, Meditaţie, în Arpa română, Bucureşti, 1852: „Unde este Cezar şi Napoleon? / Unde este Brutus, unde e Caton?”.
  5. Bernard de Morlay (sau de Cluny), De contemptu mundi, I, 933-952. Foarte probabil, hemistihul „nomina nuda tenemus” („[mai] avem [doar] numele goale”) i-a inspirat lui Umberto Eco titlul romanului Numele trandafirului, cu acţiunea în sec. XIV. Textul lui Bernard de Morlay a fost atribuit şi altora, între care Iacopone da Todi (cf. E. Gilson, op. cit.). Alt poet francez, Eustache Deschamps (sec. XIV), alătura şi el eroilor antici lista oraşelor lor  pierite: „Troye, Carthaige, Athene” (Ballade, citată de E. Gilson).
  6. Alcuin, De rerum humanarum vicissitudine et clade Lindisfarnensis Monasterii (apud Arturo Graf, Roma nella memoria e nelle imaginazioni del medio evo, Torino, Ermanno Loescher, 1882-83, I, p. 8). „Caput mundi” („capitala lumii”) şi „aurea” („cea de aur”), ca epitete pentru Roma, erau locuri comune încă din antichitatea tîrzie (cf. A. Graf, loc. cit.).
  7. Hildebert de Lavardin, apud E. de Saint-Denis, Des vers latins de Hildebert aux „Antiquités” de J. du Bellay, în Les études classiques, Namur, VIII (1939), 3, pp. 352-358, în spec. p. 353.
  8. Geoffroy de Vinsauf, apud E. Faral, Les arts poétiques du XIIe et du XIIIe siècles, Paris, E. Champion, 1923, pp. 15-33, sp. p. 25.
  9. Iani Vitalis Panermitani, Sacrosanctae Romanae Ecclesiae Elogia, Veneţia, 1552 (citat în multe locuri). Cu finalitatea de a recomanda un cod de conduită şi distribuţie de roluri mult schimbată, ideea apare şi la La Fontaine, într-o fabulă unde, în furtună, elementul solid e doborît, iar cel flexibil supravieţuieşte: Le chêne et le roseau (I, XXII). Este posibil un arhetip comun, care ar putea fi un sofism de controversă dialectică. În ordinea subiectului fabulistic, sursa îndepărtată a lui La Fontaine este Esop (59, 143), prin Avianus (16): Quercus et a rundo. Vz. şi la Bolintineanu, acolo cu sens deturnat spre principii de atitudine morală: „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie…”.
  10. Du Bellay citat după Œuvres poétiques, ed. crit. Henri Chamard, Paris, E. Droz, vol. I-VI, 1908-1931.
  11. Sonetul ar fi fost compus în 1503; tipărit prima oară la Veneţia, Giolito, 1547 (reeditat în anul următor).
  12. O legendă pornită din sec. VII, probabil inspirată de Eneida lui Vergiliu, face din franci, apoi şi din gali, descendenţi ai troienilor homerici. Această invenţie pseudo-istorică a întemeierii fabuloase a regatului franc, care transpune pe malurile Seinei mitul fundării îndepărtate a Romei, a străbătut mileniul, ajungînd pînă la Rabelais şi Ronsard.
  13. Tabloul antitetic a fost imitat de mai mulţi. În sec. XVIII, Parny îi numeşte pe romanii din vremea lui de-a dreptul „un peuple d’esclaves”, în contrast cu „l’antique majesté”. Consideraţii asemănătoare i-au adus lui Lamartine o provocare la duel din partea unui colonel italian, bun patriot. Aprecierea doamnei de Staël e mai blîndă, dar şi ea consemnează ruptura umană între cele două Rome: „Dans ce vaste caravanserai de Rome, tout est étranger, même les Romains, qui semblent habiter là non comme des possesseurs, mais comme des pèlerins qui se reposent auprès des ruines.” (Corinne, I, cap. V)
  14. Cf. D. M. Pippidi, Les Grecs et l’esprit historique, în Revue historique du Sud-Est européen, XXI (1944), în spec. p. 14-19.
  15. Reminiscenţă, probabil, a formulei atribuite lui Beda Venerabilul (672-735): „Quamdiu stat Coliseus, stat Roma. Quando cadet Coliseus, cadet et Roma; quando cadet Roma, cadet et mundus” („Cît dăinuie Coliseul, rămîne şi Roma. Cînd se prăbuşeste Coliseul, cade şi Roma; cînd cade Roma, se năruie şi lumea”).
  16. Ruins of Rome, by Bellay, în Complaints Containing sundrie small Poems of the World Vanitie (1591).
  17. În Rytmy abo wiersze polskie (1601).

21. A Roma sepultada en sus ruinas, în Obras completas, II, Madrid, Aguilar, 1952. Slavistul Louis Léger semnala coincidenţa textului lui Quevedo cu Epitaful Romei al lui Mikolai Sêp Szarzynski, bănuind o ascendenţă comună, pe care o stabileşte corect în sonetul lui Vitalis, şi excluzînd o eventuală interdependenţă între spaniol şi polonez, pe considerente de datare (Un petit problème de littérature comparée, în Académie des inscriptions et des belles-lettres. Comptes rendus 1918, Paris, Auguste Picard, 1918). Însă, surprinzător, Léger nu pomeneşte sonetul lui du Bellay. E mai probabil că, dacă Szarzynski s-a inspirat direct din originalul latin al lui Vitalis, Quevedo a trecut prin intermediarul du Bellay: polonezul o invocase pe zeiţa Fortuna, urmîndu-l pe Vitalis; Quevedo – în linia lui du Bellay –, nu, deşi „cadaver” arată poate că-l ştia şi pe Vitalis. De altfel, editorul lui Quevedo, Luis Astrana Marín, aşază poemul în capitolul Imitaciones de du Bellay y de Propercio. Ramiro Ortiz (op.cit., pp. 23-25), citindu-l poate neatent pe Léger, crede că acela atribuise polonezului o epigramă latinească care ar sta la baza motivului; Ortiz numeşte motivul „Roma in media non invenio Romam” („În plină Romă, n-am găsit Roma”), adaugă varianta „Italia în media…” – întîlnită la umanistul german cu nume latinizat Valens Acidalius (1567-1595), voiajor în peninsula italică cu două secole înainte de Goethe –, şi consideră că ideea vine de la Petrarca, printr-un intermediar necunoscut, care ar fi întors formula acestuia în calambur. Dar intermediarul era chiar Vitalis. (Vz. pentru istoria sonetului lui Vitalis şi comentariile lui H. Chamard la ediţia du Bellay, II, pp. 5-6, nota 2.)

 

Revista indexata EBSCO