Apr 15, 2015

Posted by in ESEU

Adrian PORUCIUC – Limbi și identitãți europene – pierderi, perpetuãri și revigorãri (II)

În vremuri mai apropiate nouă, mai precis, după formarea unei întregi serii de noi state naţionale în această parte a Europei în prima parte a secolului XX, aspecte etno- şi glotogenetice precum cele prezentate în prima parte a acestui articol au continuat să-i atragă pe cercetători. Însă – după cum arată şi citatul din volumul Haarmann, 2014, pe care l-am dat mai sus – respectivele aspecte au fost abordate într-un mod din ce în ce mai abstract şi mai puţin „pasional” în comparaţie cu ce găsim la Durham şi, mai ales, la Burada.

Mă voi referi în continuare la păreri ale unui alt mare ieşean, Profesorul Gheorghe Ivănescu (pe care îl voi revendica mereu ca maestru în domeniul istoriei limbii române, ca şi în cel al studiilor indo-europene). Partea introductivă din Istoria limbii române a lui Ivănescu (cu o primă ediţie din 1980) conţine şi referiri la aspecte etnolingvistice de interes general. Spre deosebire de cei mai mulţi lingvişti structuralişti şi generativişti contemporani lui (aproximativ în perioada anilor 40-80 ai secolului trecut), Ivănescu nu aborda limba doar „ca sistem”, fără să ţină cont şi de starea şi evoluţia vorbitorilor. Că el trata, practic, etnogeneza („etnogonia”) şi glotogeneza („glotogonia”) ca părţi ale unuia şi aceluiaşi fenomen, putem vedea în următoarele enunţuri din Istoria sa (ediţia a doua, 2000, p. 11-12):

 

„Procesul de formare a unei limbi noi este şi procesul de formare a unui popor nou; sau, mai exact, numai procesul de formare a unei limbi noi ne îngăduie să vorbim de naşterea unui popor nou, întrucît un popor nou se caracterizează înainte de toate printr-o limbă proprie […]. Este drept că procesul de formare a unui popor este determinat adesea de amestecul a două popoare deosebite – astfel s-au născut popoarele indo-europene din antichitate […]. Dar dacă ar avea loc numai amestecul celor două popoare, nu şi schimbarea uneia dintre limbile vorbite de ele, – bineînţeles, cu dispariţia celeilalte limbi –, n-am putea vorbi de un popor nou, ci numai de asimilarea unuia de către altul. […] Adesea, un popor nou este un popor vechi care şi-a schimbat limba. Este cazul popoarelor romanice, care sînt în fond vechile popoare cucerite de romani (desigur, şi în acest caz, a avut loc un amestec cu alte popoare, în special cu populaţia din restul Imperiului Roman, dar acest amestec este neglijabil).”

 

Prin asemenea enunţuri Ivănescu ni se prezintă, la mulţi ani de la plecarea lui dintre noi (1987), ca înaintemergător al unui curent ştiinţific devenit foarte activ în ultimele decenii. Mulţi reprezentanţi ai curentului respectiv au perpetuat o mai veche metaforă (moştenită din perioada de înflorire a ştiinţelor naturii din secolele XVIII-XIX) prin care limba era interpretată ca un organism viu, care „se naşte”, „creşte” şi, desigur, „moare”. S-au scris multe cărţi (unele foarte interesante) despre „moartea limbii”, iar unii lingvişti au căutat în limbă atît „semne de sănătate”, cît şi de „atrofiere” sau de „deces iminent”. Asemenea formule cu iz spitalicesc apar, de exemplu într-un articol al lui Eric Hamp (de la University of Chicago), inclus în volumul colectiv Dorian 1989. Hamp abordează destinele a două idiomuri pe cale de „stingere”, anume arvanitica (idiom al albanezilor din Grecia) şi gaelica celtică vorbită în micul arhipelag Saint Kilda din Scoţia. (O analiză a „modelului gaelic-arvanitic” este de găsit şi în volumul Sasse, 1990, care va fi menţionat mai jos.)

Terminologia metaforică are accesibilitatea şi plasticitatea ca principale calităţi. Totuşi, reprezentanţii majori ai curentului în discuţie au devenit conştienţi şi de anumite deficienţe ale modalităţii biologic-lingvistic-metaforice. Ilustrativ, în această privinţă, este următorul pasaj din introducerea prin care Nancy Dorian deschide volumul colectiv (coordonat de ea), privitor la „atrofierea” şi „restrîngerea” de limbă (Dorian 1989, p. 1, traducere A.P.):

 

„Puţini dintre cei care au contribuit la primele două părţi ale acestui volum s-ar prezenta pe sine ca specialişti în vreun domeniu anume dintre cele cărora se spune că le este dedicat volumul. Există chiar şi o dificultate de localizare a unor asemenea domenii: „atrofiere”, „restrîngere” sau „moarte” nu se încadrează în nici o rubrică precisă (sau măcar acceptabilă) […]. Pe lîngă nesiguranţa întîmpinată în desemnarea domeniului, mai există şi alte nesiguranţe care afectează comunicarea dintre cercetători.”                          

 

Lipsa de precizie şi incertitudinile terminologice ar putea fi, în mare măsură, evitate, în primul rînd dacă domeniile (sau, mai degrabă, subdomeniile) enumerate de Nancy Dorian ar fi încadrate lămurit în ramura ştiinţifică care se poate defini ca glotogenetică, al cărei obiect de studiu poate fi atît restrîngerea şi/sau pierderea de limbă, cît şi formarea de noi limbi. Este ceea ce am încercat să sugerez într-un articol pe care l-am publicat în The Mankind Quarterly, în 1992. Afirmam acolo că lingviştii preocupaţi de probleme glotogenetice se concentrează în general pe „moartea limbilor”, deşi „naşterea limbilor” merită cel puţin la fel de multă atenţie. Iar relaţia dintre etnogeneză (cu ale sale complicate schimbări de identitate) şi glotogeneză este de mare interes, nu doar lingvistic. Este destul să ne gîndim, la exemple concrete, precum cel al istroromânilor, care îşi pierd limba originară prin înlocuirea ei de către limba croată. Un proces similar, încheiat mai demult, a avut loc în cazul limbii cornice (celtică, înrudită cu galeza şi bretona), care şi-a încetat existenţa prin înlocuire de către limba engleză,  mai precis fiind vorba de trecerea (pe parcursul cîtorva generaţii) de la bilingvism celto-englez, la folosirea exclusivă a englezei de către urmaşii antropologici ai celţilor din Cornwall. La acei celţi, ca şi la istroromâni, nu este vorba de dispariţia fizică a vorbitorilor (cum s-a întîmplat, din păcate, cu întregi triburi de „indieni” nord-americani sau amazonieni), ci doar de renunţarea la o limbă în favoarea alteia, aşa cum sugera şi Ivănescu în fragmentul citat mai sus.

Vorbind de aspecte glotogenetice şi de terminologie metaforică, merită citate aici şi unele opinii exprimate de Hans-Jürgen Sasse, care, în calitate de editor al unui volum colectiv publicat în 1990, făcea următoarele observaţii (la pagina 1 – traducere A.P.):

 

„Cea mai macabră dintre numeroasele metafore antropologice produse de lingvişti în cîmpul lor de studiu este cea a morţii limbii. Extincţia unei limbi este într-adevăr o chestiune deprimantă, deoarece tradiţia culturală legată de ea, precum şi independenţa socioculturală şi chiar etnică a grupului de vorbitori ai limbii în discuţie adesea pier odată cu ea. Totuşi este vorba de un fenomen foarte comun. În ultimii cinci sute de ani, au dispărut aproape jumătate dintre limbile cunoscute ale lumii […]. Pare destul de ciudat că un fenomen atît de frecvent şi de binecunoscut n-a fost studiat mult mai devreme. Totuşi, adevărul este că cercetări privitoare la moartea limbii reprezintă un domeniu nou şi în dezvoltare, apărut oarecum ca o subramură a lingvisticii către sfîrşitul anilor şaptezeci.”

 

Important nu este dacă spunem „moartea limbii” sau (la un mod mai abstract) „extincţia limbii”. Ceea ce contează mai mult este să nu separăm soarta limbii de cea a identităţii etnice. Este de fapt o idee exprimată şi de Ivănescu şi de Sasse (vezi mai sus). Volumul editat de cel din urmă a fost publicat în condiţii destul de modeste, dar are însemnătate, din două motive principale. În primul rînd, în volum sînt cuprinse articole bazate pe comunicările ţinute la o întrunire academică de prestigiu (International Symposium on Language Death in East Africa, Bad Homburg, January 8-12, 1990). În al doilea rînd, volumul reflectă paşi importanţi făcuţi în direcţia închegării unor modele şi unei terminologii viabile şi funcţionale în domeniul glotogenetic (vezi mai ales pagina 19, referitoare la aspecte precum „revigorarea”, „devierea” şi „înlocuirea” de limbă).

Un volum colectiv mai recent, în acelaşi domeniu, este cel editat de Peter Schrijver şi Peter-Arnold Mumm, publicat în 2004. Respectivul volum poate fi considerat a fi o continuare, la nivel superior, a celui publicat de Nancy Dorian în 1989. La o comparaţie între cele două, se poate observa că vechile metafore s-au perpetuat, dar în volumul din 2004 se acordă la fel de multă atenţie „naşterii lingvistice” (Sprachgeburt) cît i se acordă „morţii lingvistice” (Sprachtod). Această echilibrare este evidentă încă din introducerea volumului, care conţine următorul pasaj de interes (p. VII, traducere A.P.):

 

„Pe parcursul istoriei de peste 4500 de ani care ne este accesibilă nouă prin atestări scrise, moartea lingvistică şi naşterea lingvistică au fost fenomene obişnuite. Între cea mai veche limbă moartă cunoscută, sumeriana, şi multele limbi aflate în pericol în lumea de azi, au existat nenumărate cazuri de limbi decăzute, înlocuite sau suprapuse. Astăzi engleza cere sacrificii, inclusiv în Europa multilingvistică […]. Situaţia este diferită în zona caucaziană, unde multilingvismul s-a menţinut timp de milenii […]. Moartea şi naşterea de limbă sînt strîns legate între ele. Aproape întotdeauna o limbă care moare lasă urme în cea care îi succede. Atunci cînd gaelica irlandeză a fost înlocuită de engleză în Irlanda, au apărut noi varietăţi de engleză, cu amprentă specifică irlandeză. În împrejurări particulare, engleza poate deveni şi ea fundamentul unor limbi total noi, care sînt desemnate ca limbi creole.”

 

De fapt, limbile creole reprezintă o categorie aparte, studierea căreia a dus la apariţia unui subdomeniu particular al lingvisticii. Fără a intra în amănunte (mai ales pentru că e vorba de un fenomen manifestat mai ales în afara Europei), se poate face aici măcar observaţia că, în cazul creolei din Haiti (cu bază lexicală franceză), sau cel al creolei din Papua – Noua Guinee (cu bază lexicală engleză) nu mai este vorba de simplă influenţă a unor limbi „imperialiste” asupra unora indigene. Este vorba de adevărată „naştere” a unor limbi noi, cu structuri gramaticale specifice, procesul fiind mult mai radical decît cel reprezentat, de exemplu, de transformarea latinei populare în limbi romanice.

În prezent, specialiştii în glotogeneză par să deţină instrumente de lucru suficiente pentru a putea explica nu doar cum au dispărut aşa de multe limbi, ci şi cum pot lua naştere noi limbi şi noi identităţi. De asemenea, aceiaşi specialişti ar fi capabili să decidă dacă şi de ce este în pericol un idiom sau altul şi, eventual, să propună măsuri de protecţie.

A devenit, între timp, destul de clar că, indiferent de măsura în care glotogenetica a devenit de sine stătătoare ca domeniu, ea va trebui să facă uz de metodologii interdisciplinare şi să rămînă în contact permanent cu domenii precum sociologia şi etnologia (şi, mai ales, cu tot ce se întîmplă în viaţa reală). Exemplele de schimbări glotogenetice radicale menţionate în prima parte a acestui articol sînt reprezentative pentru Europa sud-estică. Dar ele sînt şi utilizabile în stabilirea unor modele general valabile. Interdependenţa dintre limbă şi identitate cu siguranţă a fost la fel de semnificativă în evoluţia istorică a albanezilor, ca şi în cea a bascilor.

Un remarcabil etnolog, Jean Cuisenier (1999, p. 41), după ce discută „enigma poporului basc” şi trăsăturile distinctive perpetuate de acel popor peste milenii, sugerează o paralelă cu situaţia aparent foarte diferită a evreilor europeni (p. 108-109):

 

„Ca şi în cazul bascilor, o asemenea identitate menţinută un timp atît de îndelungat, în mijlocul unor popoare atît de diferite, nu se explică decît prin prevalarea endogamiei asupra exogamiei. A existat întotdeauna, de-a lungul celor două mii de ani de istorie, un anumit procent de evrei care s-au căsătorit cu ne-evreice şi de evreice căsătorite cu ne-evrei, de voie sau de nevoie; au existat evrei care s-au convertit […], sfîrşind prin a fi asimilaţi de populaţia înconjurătoare. Dar a subzistat mereu o proporţie însemnată care a urmat regulile specifice religiei iudaice…”

 

Este evident că, din punctul de vedere etnologic al lui Cuisenier, de importanţă capitală pentru supravieţuirea unei unităţi identitare ar fi adeziunea la un anumit nucleu de tradiţii (adică la ceea ce unii savanţi de limbă germană numesc Traditionskern). Dar Cuisenier nu ne spune nimic despre limbă în cazul evreilor europeni. În cazul lor, remarcabil este faptul că cei mai mulţi dintre ei au pierdut cu totul limba originară în favoarea unor idiomuri europene, însă solida lor temelie religios-ideologică a rezistat, iar mai recent pe ea s-a putut sprijini şi revigorarea limbii ebraice (în varianta ivrit) în patria redobîndită. În această privinţă evreii sînt comparabili nu atît cu bascii, cît cu irlandezii, care erau aproape în întregime anglicizaţi la cîştigarea independenţei Republicii Irlanda, dar de atunci au făcut eforturi deosebite (dar cu succes relativ) în direcţia revigorării vechii lor limbi celtice, gaelica (vezi pagina Irish languge pe Wikipedia). În prezent, cei mai mulţi entuziaşti participanţi la celebrările zilei Sfîntului Patrick (apostolul Irlandei) încă îşi exprimă mîndria celtică în limba engleză, desigur cu accent specific irlandez.

Cuisenier ia în consideraţie şi cazul particular al ţiganilor (romi), în privinţa cărora observaţia că unii „ţiganologi”, luînd în consideraţie diversitatea ţiganilor, „au pus la îndoială unitatea lor etnică” (p. 110). Şi din nou, ca şi în cazul evreilor, etnologul francez acordă atenţie exclusivă unor factori precum endogamia şi obiceiurile tradiţionale, dar nu abordează şi factorul limbă. S-ar putea însă zice că păstrarea limbii ancestrale este mai spectaculoasă la ţigani decît chiar la basci. Cei din urmă s-au cramponat de refugiile lor montane, ca şi de limba proprie, pe care au şi început s-o scrie încă de prin secolul X (după cum aflăm din volumul lui Cuisenier, p. 40). Despre ţigani nu se ştie să fi avut vreun teritoriu al lor în Europa, dar ei şi-au păstrat limba originară, romani, doar prin transmitere intergeneraţională, prin viu grai. Desigur, multe elemente (mai ales lexicale) din limba respectivă s-au pierdut de-a lungul secolelor, fiind înlocuite prin împrumuturi din limbi dominante într-un teritoriu sau altul. În prezent se fac semnificative eforturi de revigorare a limbii romani, inclusiv prin scriere şi normare. Printre intelectualii care fac eforturile respective, „se spune că ‘limba ţigănească nu este moartă, ea este doar bolnavă’” (Kleininger 1995, p. 3). Faptul că, în România şi în alte ţări, se publică tot mai multe manuale, culegeri de texte şi ziare în limba romani poate însemna mult pentru supravieţuirea limbii în discuţie, care se trage din marea ramură indo-iraniană a familiei indo-europene.

Pelasgii şi tirenienii au dispărut, ca atare; adică urmaşii lor pe linie genetică au adoptat alte limbi şi au căpătat alte identităţi. La rîndul lor,  românii, şi ei de sînge amestecat, ca şi majoritatea europenilor, au rămas ataşaţi de limba introdusă în spaţiul carpato-danubiano-pontic de către soldaţii, coloniştii şi veteranii romani. Religia creştină, pătrunsă în acelaşi spaţiu tot în latină, a ajuns să fie simţită ca temelie a celor care se considerau a fi de lege rumînească, înainte ca aceia să fi ajuns să-şi consemneze propria limbă neo-latină în scris. Românii, bascii, evreii, irlandezii şi ţiganii reprezintă modele de comportament istoric foarte diferite între ele. Dar fiecare merită să fie studiat. Şi fiecare dintre etniile respective oferă date preţioase pentru înţelegerea complicatelor procese pe care specialişti recenţi le desemnează ca „atrofiere”, „restrîngere”, „extincţie”, „revigorare” sau „glotogonie”. Multe dintre cazurile concis analizate mai sus pot fi prezentate, bineînţeles, şi de pe poziţiile domeniului cunoscut ca „lingvistică de contact” (contact linguistics). Iar printre „contactiştii” recenţi se află şi cei care au ajuns la concluzia că „nu există contact fără conflict” – a se vedea, de exemplu, articolele semnate de  Rosita Rindler Schjerve şi de Harald Haarmann în volumul colectiv editat de Peter Weber (1999).

În final, ca să ne îndepărtăm de abstracţiuni academice şi să ne apropiem de viaţa reală, se poate spune că a ne imagina o lume în care toate limbile să aibă şanse într-adevăr egale (aşa cum şi-ar fi dorit-o participanţii la susmenţionata conferinţă internaţională de la Iaşi, din 2005) ar apărea ca o manifestare de gîndire oarecum utopică. Soarta şi şansele de supravieţuire ale unei sau altei limbi depind şi în zilele noastre de circumstanţe şi factori precum numărul de vorbitori, poziţia geo-politică, soliditatea fundamentului cultural etc. Asemenea factori nu prea pot fi controlaţi prin voinţe individuale, sau chiar de grup. Ceea ce putem face, concret, ar fi să promovăm ideea de respect egal acordat vorbitorilor tuturor limbilor încă vii, oricît de „restrînse” ar fi unele din ele.

 

 

Bibliografie

 

  • Burada, Teodor T., 2003 (1895-1901). Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc, ed. I. Oprişan. Bucureşti, Vestala.
  • Cuisenier, Jean, 1999. Etnologia Europei, trad. Marinela Blaj, pref. Dumitru Stan. Iaşi, Institutul European.
  • Durham, Edith, 1985. High Albania, ed. John Hodgson. London, Virago.
  • Godley, Alfred Denis (trad.), 1990. Herodotus. Harvard University Press.
  • Haarmann, Harald, 1999. „Ethnischer Konfliktstoff in Osteuropa: Reaktionen auf das Ende der sowjetischen Sprachplannung”. În vol. Weber 1999, p. 83-106
  • Haarmann, Harald, 2014. Roots of Ancient Greek Civilization – The Influence of Old Europe. Jefferson, Carolina, McFarland & Company.
  • Hamp, Eric, 1989. “On signs of health and death”. În vol. Dorian 1989, p. 197-210.
  • Kleininger, Nikolaus, 1995. „Prefaţă” la volumul Sarău 1995.
  • Poruciuc, Adrian, 1992. “Problems and Patterns of the Southeast European Ethno- and Glottogenesis (ca. 6500 BC – AD 1500)”. The Mankind Quarterly, XXXIII, 1, p. 3-41.
  • Rindler Schjerve, Rosita, 1999. “There is no contact without conflict”. În vol. Weber 1999, p. 1-12.
  • Sarău, Gheorghe, 1995. Culegere de texte în limba ţigănească (prefaţă de Nikolaus Kleininger). Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
  • Sasse, Hans-Jürgen, 1990. Theory of language death – Language decay and contact-induced change: similarities and differences. Institut für Sprachwissenschaft – Universität zu Köln.
  • Schrijver, Peter/ Peter-Arnold Mumm (ed.), 2004. Sprachtod und Sprachgeburt. Bremen, Hempen.
  • Weber, Peter J. (ed.), 1999. Contact + Confli(c)t – Language planning and minorities. Bonn, Dümmler.

 

 

 

Revista indexata EBSCO