Apr 15, 2015

Posted by in Istorie literara

Gheorghe I. FLORESCU – O monografie Alexandru Averescu (I)

Fără a conştientiza întotdeauna eventualele riscuri, biograful îşi arogă, cu o cutezanţă proprie exploratorului, responsabilitatea de a recompune o imagine a cuiva „aşa cum a fost”. Acest adagiu, acceptat ca inerent, cu valoare de exigenţă care nu refuză totuşi înoiala, dezvăluie îndeobşte tocmai semnul de întrebare care îl urmăreşte, de regulă, pe biograf. Dar, indiferent de limitele unei asemenea întreprinderi, acceptabile şi chiar posibil necesare într-un anume sens, biografiile rămîn întotdeauna utile şi căutate chiar, ca nişte realizări referenţiale ale căror nereuşite sunt considerate a fi inerente, deci acceptabile, pînă într-un punct anume.

Treptat, însă, demersurile biografice au ajuns a fi considerate nişte prototipuri chiar, cu sens de regulă, realizate de cineva care, prin studiu şi aplecare, a reuşit să vadă dincolo de perdeaua vremii, aceea care acoperă şi deformează, chiar, imaginea unui individ sau a unei generaţii. Întrucît nu putem da timpul înapoi, încercăm să ne întoarcem noi în timp, imaginîndu-ne împrejurări şi chipuri dispărute demult. Timpul istoric, măsurat întotdeauna cu o oarecare aproximaţie, după fapte şi urmări greu de comparat şi apreciat, îndepărtează de prezent, în permanenţă, o realitate devenită trecut, care nu este o unitate de măsură sigură şi deci adevărată, întotdeauna.

Încercarea de a recompune imaginea cuiva, după aproape şapte decenii de la dispariţia celui avut în vedere, nu este o intrepiditate lesne de realizat, din varii considerente. Fără a cunoaşte perioada în care a trăit respectivul, nu-i vom putea aprecia cu exactitate faptele şi nici discerne cu îndreptăţire consecinţele lor. Am avanst, în trecere, aceste consideraţii, pentru a atrage dintru început atenţia că monografia Mareşalul Alexandru Averescu: militarul, omul politic, legenda (Bucureşti, Editura Militară, 2009, 440 p. + foto) este o realizare notabilă, indiferent din ce perspectivă am judeca-o. Nu întîmplător, după ce prima ediţie a apărut în 2005, patru ani mai tîrziu a fost nevoie de încă una, adică aceea pe care tocmai o discutăm, aici. Acceptînd asemenea reflecţii, se cuvine să remarcăm că dincolo de valoarea ştiinţifică a demersului monografic  avut în vedere, o atare apariţie a fost reclamată de biografia unui personaj care a făcut epocă, într-un timp referenţial de excepţie, întreţinînd un adevărat cult – averescanismul – care nu a  fost uitat nici astăzi.

Despre Alexandru Averescu s-a scris mai mult decît despre alţi contemporani de-ai săi, dar niciodată, totuşi, atît cît ar fi trebuit şi ar fi meritat un personaj comparat cîndva cu unele personalităţi ilustre ale timpului său. În anii Primului Război Mondial şi după aceea chiar, s-a vorbit despre el ca despre un „salvator al neamului”, într-un context cînd nu au lipsit nume mari,  în armată, în viaţa politică şi nu numai. Fără a fi fost uitate, s-a trecut totuşi repede peste acuzaţiile care i s-au adus după răscoala din 1907, considerat a fi unul dintre „salvatorii neamului”, în anii Primului Război Mondial şi imediat după aceea. Învestit cu prepotenţa de şef al unei formaţiuni politice fondate special pentru el şi adus la guvern ca unică soluţie a unor circumstanţe delicate, „generalul” nu s-a dovedit a fi ceea ce s-a sperat într-o conjunctură îngrijorătoare. De fapt, contextul în care s-a recurs la serviciile sale nu mai era acela al entuziasmului şi al încrederii unanime că el ar fi fost unica soluţie a „îndreptărilor” unui timp special. Un asemenea „calcul greşit” nu se datora, numai sau în primul rînd, factorilor decizionali ai unui timp al marilor sentinţe, ci şi generalului învestit cu intenţii care nu se suprapuneau, pînă la consimilitudine, cu interesele unui moment al înnoirilor post-1918. Odată cu trecerea anilor, cînd s-a văzut cîte dintre aspiraţiile de odinioară au devenit realităţi, biografia celui considerat a fi fost cîndva o mare speranţă naţională a suportat unele revizuiri, atenuîndu-i-se tonurile encomiastice sau renunţîndu-se chiar la unele dintre ele. Totuşi, chiar şi după aceste retuşări explicabile, se revine, cîteodată, la tenta encomiastică, considerată ca fiind justificată pentru contextul în care generalul fusese transformat într-un „salvator naţional”. Peste un timp, atunci cînd cele mai multe dintre limitele inperpretative au fost depăşite, lui Averescu i s-a rezervat o imagine tip care, chiar dacă va rămîne mereu perfectibilă, va fi uşor de recunoscut şi chiar de acceptat. Cineva, interesat, azi, de personajul avut în vedere, va putea apela, fără restricţiile de altădată, la toate lucrările apărute atît înainte, cît şi după ultimul război mondial.

Dincolo de tatonările iniţiate în cel din urmă deceniu al secolului XX, cînd vechile reacţii nu fuseseră încă depăşite în totalitate, ele devenind nişte stereotipii mentale, generalului Averescu i s-a rezervat în anii din urmă o imagine mai apropiată de aceea adevărată, permiţîndu-le celor interesaţi să-l judece în funcţie de faptele sale, nu după şabloane politicianiste de moment, deformante cîteodată şi tributare unei mentalităţi anistorice. După rezervele de început şi căutările fireşti, istoricii au abordat cu responsabilitate viaţa şi faptele fostului om al armelor, devenit om politic şi intrat, astfel, în chip firesc, in galeria personalităţlor exponenţiale ale primei jumătăţi a secolului XX. Chiar şi aşa, însă, abia după un deceniu şi jumătate de căutări şi elucidări, angajate de istorici şi nu numai de ei, dispunem azi de o lucrare monografică notabilă, dedicată lui Alexandru Averescu.

Preferăm să nu-i alăturăm, numaidecît, numele de un grad militar anume, pentru a nu diminua sau deforma astfel dimensiunea unei individualităţi plurivalente, care a depăşit limitele obişnuite ale vremii. Opera politică a lui Averescu, atîta cît a fost şi aşa cum a fost, nu trebuie subrogată numaidecît circumstanţei sau întîmplării că el a fost un militar, aşa cum se procedează îndeobşte. Autoritatea sa de om politic nu a fost condiţionată, exclusiv, de ipostaza de militar, care nu este una onorifică, însă personalitatea avută în vedere continuă a fi recunoscută, şi azi, ca „generalul Averescu”. Aşa a intrat el în conştiinţa epocii, atunci cînd numele său era precedat de un grad militar. Autorul lucrării pe care o avem în vedere îl individualizează ca „general”, aşa cum era el întîmpinat atunci „cînd se răspîndea zvonul că <<vine Generalul>>“, precizînd că „Generalul Averescu şi Iisus Hristos erau pomeniţi cu multă sperannţă şi nădejde”. În conştiinţa epocii, dar şi azi, chiar, Averescu  este „generalul” şi aşa a rămas chiar şi după ce, la 14 iunie 1930, Carol al II-lea l-a învestit cu demnitatea de mareşal. În timpul evenimentelor din 1907, în anii Marelui Război, dar şi în cei în care a condus trei guverne, afirmîndu-se ca o personalitate politică remarcabilă, el era cunoscut, atît în ţară cît şi în străinătate, ca „Generalul Averescu”. Demnitatea de mareşal i-a fost conferită atunci cînd rolul său devenise mai mult unul decorativ, cu implicări trecătoare şi formale, adeseori, în diferite momente relevabile ale interstiţiului 1930-1938. De aceea, considerăm că, dacă din titlul monografiei pe care o avem in vedere ar fi lipsit precizarea gradului militar, Al. Averescu ar fi avut, neîndoielnic, acelaşi ecou în conştiinţa zilelor noastre. De ce? Pentru că el a fost, pentru epoca sa, dar şi pentru aceea de azi, cu mult mai mult decît un general, dincolo de conotaţiile cazone ale acestei demnităţi reducţioniste. Toţi premierii perioadei pe care o avem în vedere nu şi-au anexat numelui şi vreo titulatură  profesională, întrucît titlul de premier nu reclamă o asemenea identificare.

Deşi a îndeplinit un timp îndelungat autoritatea de preşedinte al unei formaţiuni politice, însuşindu-şi importante responsabilităţi guvernamentale şi reuşind, la un moment dat, sa fie privit ca „salvator” al neamului, Averescu nu a dat, totuşi, întreaga măsură a ceea ce ar fi putut el oferi, la un moment dat, adică la sfîrşitul anului 1919 şi la începutul următorului. Prea  prudent şi neîncrezător, uneori, în forţele sale, copleşit de perspectiva care i se oferea ca recompensă pentru a răspunde afirmativ unor responsabilităţi oferite cuiva care îşi calcula cu retcenţă fiece gest, „generalul” nu a avut tăria morală de a-şi însuşi încununarea de „salvator al neamului”, aşa cum fusese considerat într-o fază de început a modificărilor politice suportate de eşichierul partidist al unui cotext care, odată depăşit, nu se va mai repeta vreodată. Circumspect cu sine, ca militar, care ştia că o greşeală săvîrşită pe un cîmp de luptă se plăteşte cu viaţa, Averescu a continuat să rămînă aceeaşi personalitate calculată, pînă la severitate, şi în viaţa politică, acolo unde o greşeală nu atrage după sine decît arareori pierderea vieţii. Deşi a renunţat la un moment dat a mai activa în cadrul carierei militare, intrînd în viaţa politică, unde a îndeplinit demnităţi relevante, Averescu a continuat să rămînă „generalul”, adică un personaj cu mentalitate şi    comportament cazon, apreciate în perioade cînd realităţile naţionale traversau contexte de excepţie. Pînă într-un punct, lesne sesizabil, el se deosebea de cei mai mulţi dintre oamenii politici ai vremii, dar nu într-o manieră care să-i refuze compatibilitatea cu mentalitatea şi comportamentul lor.

Cartea la care ne referim are în vedere o individualitate care reprezintă un „caz” aparte faţă de cei mai mulţi dintre oamenii politici ai timpului. El a fost o „excepţie” prin faptul că, de regulă, cariera armelor nu este întotdeauna şi întru totul compatibilă cu aceea de politician, fără a se respinge reciproc, la un moment dat. Al. Averescu nu a fost singurul „om al armelor” care, pe lîngă uniforma militară, şi-a confecţionat, la un moment dat, şi un frac, continuînd să le îmbrace pe amînduă, în împrejurări care nu se confundau. În rest, a rămas acelaşi, întotdeauna, adică un personaj a cărui individualitate şi-a refuzat excesele şi gesturile caracteristice indivizilor originali sau novatorilor conjuncturali. „Generalul”, aşa cum a intrat el în mentalitatea unui timp important, nu a îmbraţişat, bineînţeles, cariera militară cu intenţia de a ajunge om politic. A intrat în politică într-un context special, atunci cînd România se confrunta cu un curent al schimbărilor, afirmat de o mentalitate proprie interstiţiului care a urmat imediat Primului Război Mondial.

În epocă şi mai tîrziu, chiar, s-a scris, nu doar conjunctural, despre Averescu, militarul şi omul politic, fără a i se dedica o lucrare monografică de amploare, în care să-i fi fost reconstituită întreaga biografie şi opera de om politic. La un moment dat, atunci cînd realităţile politice ale României au suportat consecinţele deformărilor proprii unei mentalităţi anistorice, generalul Al. Averescu a devenit personajul acuzat pentru evoluţia evenimentelor din 1907, metamorfozat, apoi, în politician devenit şef al unui partid politic burghez, străin, chipurile, de interesele celor mai mulţi dintre români. Totuşi, chiar şi atunci, el nu a fost abandonat definitiv, ca personaj irecuperabil, chiar dacă acuzaţiile care i se imputau erau dintre cele mai grave, dar nu justificate întotdeauna şi întrutotul.

Încercările de reconsiderare, iniţiate după 1989, nu au oferit celor interesaţi de o personalitate de dimensiunile unui fost şef de partid politic şi prim-ministru al României o monografie întru totul cuvenită unui personaj important al scenei politice proprii intervalului  1918-1938. A fost nevoie de un deceniu şi jumătate de întrebări şi căutări, în arhive şi în biblioteci, pentru a ni se oferi, în sfîrşit, lucrarea la care ne referim. Dar, dincolo de aceste aşteptări îndelungate sau înaintea lor, chiar, a tebuit ca un specialist în studierea realităţilor politice ale României de după 1918 să-şi asume delicata responsabilitate de a-l restitui prezentului pe acela care a fost o personalitate remarcabilă a secolului XX românesc.

Monografia semnată de Petre Otu a fost, aşadar, o carte aşteptată, necesară deci, care se adresează, înainte de toate, nu celor interesaţi de biografii senzaţionale, ci românilor care doresc să cunoască viaţa şi faptele fiilor aleşi ai generaţiilor care au dat strălucire primei jumătăţi a secolului XX. Aparent, lucrarea despre care scriem ne-a fost oferită după o aşteptare prea lungă, însă, dacă vom avea în vedere schimbările politice şi nu numai, din ultimul timp, vom accepta că dispunem de ea, poate, chiar atunci cînd ne-a trebuit mai mult decît altădată.

Personajul pe care îl avem în vedere a fost un „caz”, atît în timpul vieţii sale, cît şi după,   atunci cînd numele său a ajuns a fi unul ignorat sau acuzat de intenţii şi fapte care nu întruneau o unanimitate ideologică impusă cu forţa. El continuă, încă, a rămîne o individualitate din a cărui biografie nu pot fi excluse ori uitate accentele reziduale, reale sau presupuse. De aceea, istoricii care au scris despre el în ultimul timp lasă în subsidiar impresia că nu au spus totul, tăinuind intenţii şi fapte îndoielnice sau reprobabile, poate. Şi azi, încă, identitatea adevărată a aceluia considerat, cîndva, un „erou”, ridică semne de întrebare, sugerate numai sau înlocuite cu puncte de suspensie imaginare. Va trebui să mai aşteptăm, încă, un timp, pentru a-l vedea, fără eforturi suplimentare sau condiţionat de contexte reziduale, pe generalul Alexandru Averescu, aşa cum a fost. În ianuarie 1920, N. Iorga remarca, referindu-se la „cazul Averescu”, ajuns evident atunci, că „Programul partidului era Averescu, garanţia de realizare era Averescu, prestigiul partidului era Averescu, lupta pentru un ideal era Averescu. Totul se reducea la Averescu”. O asemenea remarcă nu venea ca o reflecţie de moment, întrucît, în urmă cu aproape doi ani, atunci cînd Liga Poporului s-a abţinut de la alegerile organizate de guvernul prezidat de Alexandru Marghiloman, în mai 1918, generalul a participat la ele, pentru a tatona starea de spirit cu care se confrunta numele său. Referindu-se la această stratagemă curioasă, Constantin Argetoianu, unul dintre comparşii importanţi ai generalului, remarca, surprins întrucîtva şi el, că „succesul lui Averescu a fost considerabil. Popularitatea sa, pusă încă de mulţi la îndoială, a fost dovedită tuturor şi toată lumea şi-a dat seama, pînă sus, la Rege, că o nouă forţă politică se născuse în România”. La jumătatea lunii aprilie 1918, „Mişcarea”, un organ de presă liberal, considera Liga Poporului „un bastard ieşit din împreunarea a trei elemente eterogene – generalul Averescu, Constantin Argetoianu şi Matei Cantacuzino”. Dumitru Drăghicescu, la rîndul său, va remarca şi el, referindu-se la aceeaşi formaţiune partidistă, că punctul forte sau „Centrul de greutate al acestui partid a fost prestigiul militar şi personalitatea gl. Averescu. Puterea lui de coeziune a fost impulsivitatea şi brutalitatea cinică a d-lui Argetoianu. Nivelul de moralitate şi de patriotism i le-au dat poeţii şi scriitorii D. Zamfirescu şi O. Tăslăuanu, iar talentul şi doctrina le-a găsit Ion Petrovici şi P. P. Negulescu, ecouri şi contrafaceri caricaturale ale răposatului Maiorescu”. Comentînd contextul politic – eterogen şi instabil – al epocii, „Mişcarea” observa că „generalul Averescu promite înfrîngerea oligarhiei cu oamenii ologarhiei, cu sine însăşi”, propunîndu-şi „să combată necinstea, nepriceperea şi ilegalitatea şi să stabilească răspunderile, nenorocirile acestei ţări”. Totuşi, conchidea cu îndreptăţire autorul acestor reflecţii, „atacată de formaţiunile politice tradiţionale, cu un program incomplet şi prea general, cu organizaţii încă insuficient consolidate, cu mulţi aderenţi necunoscuţi sau proveniţi din vechile  structuri, unii dintre ei dornici să-şi găsească un rost nou în vremuri de schimbare, Liga Poporului, sub impulsul hotărîtor al popularităţii în creştere a generalului Averescu şi pe aripile unei reale nevoi de schimbare, s-a impus pe eşicherul politic al României întregite, ea avînd un rol foarte important în primul deceniu interbelic”.

Revista indexata EBSCO