Apr 15, 2015

Posted by in Autori

Antonio PATRAȘ – Grãdinile lui Virgil Nemoianu

Înaintînd mascat. Cîteva întîlniri cordiale

Deşi îl citeam frecvent în presa noastră nebună din anii ’90, apreciindu-i stilul incisiv şi erudiţia vastă, pe Virgil Nemoianu am început să-l admir cu adevărat abia după lectura paginilor sale epistolare şi memorialistice, care îmi dezvăluiau umanitatea profundă a unui cărturar de tip renascentist, cunoscător adică a tot ce se poate şti şi a încă ceva pe deasupra. Corespondenţa întreţinută în cea mai neagră perioadă a regimului comunist cu însinguratul Ion D. Sîrbu, izolatul de la Craiova-Isarlîk, mi-a revelat în toată splendoarea nobleţea sufletească a profesorului de peste Atlantic, vădită îndeosebi în generozitatea cu care a înţeles să-i răspundă mereu amicului de departe, punînd la poştă, pe lîngă obişnuitele scrisori, consistente pachete cu cărţi, reviste, medicamente şi – mai ales! – acele produse alimentare „de lux”, prohibite la un moment dat în comerţul socialist, precum cafeaua naturală şi ciocolata. De generozitatea domniei sale aveam să beneficiez eu însumi în cîteva rînduri în cariera mea academică, mai întîi la momentul susţinerii doctoratului (o monografie dedicată chiar lui Ion D. Sîrbu), apoi cu prilejul feluritelor avansări în ierarhie, de umila mea existenţă faimosul cărturar româno-american luînd cunoştinţă prin bunăvoinţa Elvirei Sorohan, profesoara care mi-a coordonat teza şi mi-a îndrumat primii paşi în activitatea didactică şi de cercetare.

În carne şi oase ne-am întîlnit însă ceva mai tîrziu, la Cluj, la un colocviu despre Cercul Literar de la Sibiu. Profesorul stătea izolat undeva, în spatele amfiteatrului, fiind însoţit de un tînăr de care nu-mi mai aduc aminte (să fi fost oare Luigi Bambulea?). Bucuros nevoie mare că-l pot vedea, în sfîrşit, m-am repezit plin de efuziune să-i spun cine sînt şi să-i strîng mîna. Venisem de la Iaşi şi cu noua mea carte despre Ibrăileanu pe care am ţinut morţiş să i-o dau, fără să mă gîndesc o secundă la banalitatea unui asemenea gest, menit mai degrabă să enerveze destinatarul. Eram mult mai prost pe-atunci. Şi am suferit văzînd cu cîtă lipsă de chef mă întîmpină omul la care ţineam atît, chiar dacă am aruncat imediat vina pe nenorocitul decalaj de fus orar, provocator de migrene. Mi-am dat însă repede seama că atitudinea asta distantă era un scut de protecţie faţă de năvala oportuniştilor ce-ar fi vrut să-l agaţe şi să-i intre sub piele, pentru a face caz mai apoi de prestigioasa lor nouă „relaţie” sau pentru a-i solicita fel de fel de „servicii”. Cît a durat colocviul nu a vorbit cu nimeni, şi-a ţinut prelegerea şi a plecat la puţin timp după aceea, fără a mai asista la discuţii. Îmi amintesc că discursul său insistase asupra relevanţei modelului idilic în etica, în estetica şi în ideologia cerchistă, pe care el însuşi le-a împărtăşit, susţinînd totodată că Doinaş e cel mai mare poet român postbelic, valoarea fiindu-i confirmată nu de „lirism”, de „esteticul pur”, ci de reflexivitatea complexă, de anvergura culturală şi intelectuală a versurilor lui.

În altă dispoziţie sufletească, infinit mai bună, l-am regăsit pe Virgil Nemoianu, peste puţină vreme, la Iaşi, poate şi datorită momentului festiv (decernarea titlului de „Doctor Honoris Causa”) ce prilejuise această revenire în ţară. Am avut atunci norocul să-i stau prin preajmă în cîteva rînduri, fie la redacţia „Convorbirilor”, fie în universitate sau la cantină, la o ciorbă de perişoare, alături de figuri importante din facultate. Văzînd că dă peste mine mereu, mi-a prezis la un moment dat, cu afectuoasă ironie, atunci cînd m-am oferit să-l conduc cu maşina, că voi ajunge sigur decan sau ceva pe aproape. M-a amuzat să constat, peste cîteva luni, că previziunea în cauză se şi împlinise pe jumătate. De atunci încoace, Virgil Nemoianu pare să fi rămas foarte ataşat de Iaşi, de vreme ce a angajat o colaborare mai mult decît măgulitoare pentru noi, cei de aici, de la „Convorbiri”, acceptînd totodată să-i fie publicat substanţialul său op despre postmodernism la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.  Şi fiindcă tot am adus vorba despre această carte remarcabilă şi intens comentată în presa noastră culturală, eu cred că tocmai de la ea pornind, şi de la paginile memorialistice din Arhipelag interior, putem reconstitui, schematic, figura spiritului creator şi personalitatea morală a profesorului româno-american.

 

Recursul la memorie. Teorie şi autobiografie

În volumul Arhipelag interior. Eseuri memorialistice (1940-1975), apărut la noi cu două decenii în urmă (Editura Amarcord, Timişoara, 1994), la puţin timp după căderea comunismului, Virgil Nemoianu îşi schiţează autoportretul în maniera canonică a memorialisticii tradiţionale, plecînd de la coordonatele vieţii de familie şi de la amănunţite incursiuni genealogice, întinse pînă la începutul celui de-al XVIII-lea veac.  Genealogia evidenţiază aici, în mod elocvent, o tipologie mai generală în care se încadrează şi personalitatea autorului, cu notele sale caracteristice, de neconfundat. Încă din primele pagini, ilustrul cărturar îşi recunoaşte cu nedezminţită făloşenie identitatea lui „bănăţeană”, relevabilă nu atît în puritatea profilului etnic (numai bunicii sînt români, pe cînd bunicele sînt de origine sîrbească şi germano-italiană), cît în tendinţa de „afirmare burgheză a eului”, în mentalitatea central-europeană şi în sensibilitatea de tip Biedermeier, împărtăşite de toţi membrii familiei. Astfel, bunicul Virgil Nemoianu, medic la Mehadia, ar fi fost „un om înstărit, cu o casă mare, trăsură şi servitori”, care „se bucura de autoritate pe o arie întinsă”, copiii doctorului fiind de asemeni cu toţii „oameni zeflemitori şi înzestraţi cu un nas mare şi cu obraz cărnos”. La fel de vrednic şi întreprinzător s-a dovedit a fi şi tatăl scriitorului, Virgil Camil Nemoianu, care făcuse o frumoasă avere în interbelic, dar a figurat apoi pe o listă a morţii şi a pierdut agoniseala după venirea comuniştilor. Portretul subliniază rolul esenţial jucat de ambiţie în ecuaţia personalităţii, de voinţa virilă de putere şi de succes: „corpolent, cu o faţă pe care se citesc rapacitatea, o anume nemulţumire şi agresivitate, o faţă deschisă conflictului, plină de pofte fizice, lipsită de seninătate, afecţiune emotivă sau distincţie rafinată. (…) satisfacţia victoriei era totul pentru el”.

Profesorul de peste Atlantic pare să fi moştenit aşadar, pe linie paternă, ambiţia şi spiritul concurenţial-burghez, psihologia succesului, pragmatismul, în vreme ce dinspre partea mamei (Victoria, născută Boldea – „o Volumnie shakespeariană”) i-ar fi venit predispoziţia contemplativ-melancolică, simţul estetic şi metafizic, fascinaţia pentru lumea ideilor. Mai mult însă decît propria mamă, mărturiseşte într-un loc Nemoianu, l-ar fi influenţat sora acesteia, mătuşa Silvia Cincheza (n. Boldea), care propovăduia şi teoretiza chiar, foarte convingător, etosul căii de mijloc, „aurea mediocritas”, refugiul în „idilismul casnic” – cu un cuvînt, Weltanschauung-ul de tip Biedermeier, punîndu-şi amprenta în mod decisiv asupra felului său de a gîndi şi a studiilor de mai tîrziu, de la teza de doctorat consacrată modelului idilic în literatură şi pînă la cercetările despre romantism şi postmodernism. În fapt, afirmă Nemoianu cu îndreptăţire, toate cărţile pe care le-a scris de-a lungul timpului, inclusiv cele de teorie, au avut la bază o experienţă existenţială, un substrat „memorialistic şi autobiografic”. Constatarea memorialistului cu origini bănăţene se vede confirmată astăzi o dată în plus de resurecţia paradigmei umaniste şi istoriciste, de interesul arătat predeterminărilor contextualizante (istorice, biografice, psiho-temperamentale etc.), esenţiale pentru înţelegerea oricărei creaţii artistice şi intelectuale. Sînt de notorietate, în acest sens, confesiunile tardive ale lui Tzvetan Todorov, unul din corifeii structuralismului, care-şi justifică post factum opţiunile teoretice de tinereţe prin explicaţii de ordin determinist-biografic (experienţa vieţii în comunism, apoi exilul). Acelaşi gen de explicaţii, contextualizante, sînt invocate şi în cazul genezei ideilor multor altor teoreticieni celebri, precum Auerbach, Paul de Man ş.a.

Numai că, spre deosebire de toţi ceilalţi, pentru Virgil Nemoianu cu adevărat formatoare a fost nu atît şcoala, societatea, cît educaţia primită în familie (educaţie catolică, de un „raţionalism viguros în scepticismul său”), de unde mărturiseşte că a contactat o serie de „mărunte deprinderi” păstrate mai apoi toată viaţa („a mă scula matinal, în zori de zi, a mă culca odată cu apusul soarelui, a fi punctual: obiceiuri ţărăneşti”). Familia aceasta tradiţională a constituit deopotrivă şi un refugiu în faţa unei societăţi în care minciuna condiţiona supravieţuirea, căci copilul învaţă de timpuriu să se ferească de oameni, manifestînd un precoce simţ al valorilor şi un spirit de contradicţie ce i-a adus ulterior faima de ins arogant şi nefrecventabil. Băiat „limfatic”, bolnăvicios şi sensibil, tînărului Nemoianu îi place să trăiască „retras şi singuratic” („mă retrăgeam în cărţi şi în mirosuri”), reamintindu-şi totuşi peste ani de „fericirea enormă a dimineţilor de duminică” din casa de pe Floreasca, de bucuria pomului de Crăciun („să mîngîi încetişor, cu mînă sfioasă, acele şi crengile”), de  şuncile afumate şi ciorba de cartofi cu cîrnaţi afumaţi, de verile petrecute la Borloveni şi de atîtea altele. Dintre experienţele cu adevărat formatoare merită reţinută călătoria de la Bucureşti la Borloveni, vară de vară, ce i-a revelat savantului în devenire contrastul ireductibil dintre tradiţional şi modern, dintre o lume dinamică, a oraşului în mişcare, şi o lume a trecutului, „a ordinii substanţiale, a păcii armonioase, a tradiţiei naţionale, a lucrurilor aşezate şi înţelepte”. Borlovenii sînt văzuţi deci ca un analogon simbolic al personalităţii memorialistului repliat în sine, un „loc haydnian” „în care tradiţionalul şi europeanul se împleteau” şi „orice era htonic-întunecat-primitiv îşi găsea contraponderi ironice”.

Bîntuit de fapt de o „intensă anxietate a timpului”, nepotul lui Romulus Boldea din Borloveni, admirator înfocat al lui Vianu, Lovinescu şi Blaga, căuta încă de pe atunci un refugiu şi un pretext pentru edificarea unui sistem de gîndire organic, cu rădăcini solide în lumea satului şi oraşului românesc şi european, dar şi în lumea cea fără de sfîrşit a ideilor. De aceea, obsesia organicismului („căutat cu nervoasă pasiune”) îl va determina să gîndească şi să interpreteze structuralismul ca pe un fenomen modelat de toposul idilic, un fenomen aşadar „mai mult social decît intelectual”. În aceeaşi cheie trebuie privită apoi şi celebrarea teoretică a „secundarului”, în felul unei „glorificări a imperfecţiunii” şi a fragilităţii ce caracterizează condiţia umană (eseistul Nemoianu interpretează ipohondria ca „supapă de siguranţă a vieţii psihice”), dezvoltînd astfel, implicit, sancţionarea drastică a utopicului, cu perspectiva sa dogmatică, abstract-uniformizatoare, iresponsabilă. În consecinţă, teoreticianul propriilor experienţe biografice îşi va da seama abia o dată cu experienţa exilului american că nu e capabil să-şi asume pînă la capăt şi nici măcar să-şi imagineze o existenţă complet dezrădăcinată. Aşa se explică ataşamentul profesorului de la Washington pentru valorile româneşti, care-l îndeamnă mereu să revină în ţară şi să fie prezent în continuare printre ai lui, implicîndu-se cu pasiune în cele mai importante dezbateri de idei pe teme de actualitate politică şi culturală.

De la plăcutele incursiuni eseistice la fascinaţia erudiţiei

Pînă să înţeleagă totuşi lucrurile în felul acesta, în tinereţe, după descoperirea marii tradiţii a eseului conversaţional ce şi-a trăit momentul de glorie în Anglia secolului al XVIII-lea, dar şi sub influenţa lui Negoiţescu (traducătorul lui Lichtenberg, autor el însuşi al unor caiete cu însemnări diaristice), criticul româno-american începe să facă apologia diletantismului superior, punîndu-şi la încercare condeiul în genul fragmentarist al jurnalului şi al notelor de lectură. La puţin timp după ce debutează ca teoretician al structuralismului cu cărticica din 1967 (un teoretician, trebuie spus, extrem de original, fiindcă plasează fenomenul în trena unor curente de gîndire din afara sferei de influenţă a marxismului), Virgil Nemoianu publică opusculul ingenios intitulat Simptome (din 1969), care conţine in vitro aceleaşi idei din studiile de mai tîrziu, formulate însă într-o manieră eseistic-ficţionalizată, lejer digresivă, fără vreo pretenţie de „sistem”, dar cu o atenţie specială acordată paradoxului şi argumentării de tip „paradoxalist”. Abia în volumul din 1971, Calmul valorilor, găsim o tentativă de teoretizare mai consistentă a practicii eseistice, asimilate unei aşa-numite „critici simptomatologice” de sorginte umanist-enciclopedistă, deschise programatic către toate orizonturile cunoaşterii. Astfel că, deşi cele dintîi încercări literare ale adolescenţei au fost nişte poezii la care criticul ţinea foarte mult (bovarism vindecat abia la plecarea din ţară, cînd se pierd manuscrisele), cea mai tiranică pasiune a junelui cărturar s-a dovedit a fi fascinaţia erudiţiei, nutrită de lectura asiduă a enciclopediilor, încă de pe băncile şcolii.

„Înghiţeam cunoaşterea”, îşi aminteşte memorialistul cu melancolie dezamorsată ironic, „precum balenele apa oceanului, cu tot cu peştişori şi plante”. Or, bulimia aceasta cognitivă îl va determina pe tînărul Nemoianu, cum am anticipat, să caute mereu în literatură şi altceva decît „literatura” însăşi, eseurile din primele sale cărţi româneşti (ultima de dinaintea exilului fiind cea din 1973, Utilul şi plăcutul) ilustrînd predilecţia criticului pentru o analiză de tip pragmatic-utilitar, conectată la sociologie, la istoria ideilor şi mentalităţilor etc. Prin urmare, după afirmarea promiţătoare ca eseist şi critic „de idei” în anii debutului publicistic, într-o cultură marcată de figura geniului călinescian şi de o manieră limitat estetistă de a înţelege literatura, Nemoianu va deveni faimos în circuitul academic internaţional tocmai prin studiile sale de erudiţie, de factură comparatistă şi inter-disciplinară, precum A Theory of the Secondary, The Taming of Romanticism ş.a.

Revenind la paginile de memorialistică din Arhipelag interior, remarcăm că studentul anglofon cu veleităţi de uomo universale îşi dispreţuieşte colegii de la română, majoritatea călinescieni, pe care îi consideră limitaţi intelectual. Nu dă doi bani pe critica de întîmpinare şi nici pe literatură în genere („Nu înţelegeam literatura şi nu o iubeam”), fiind atras mai curînd de muzică, de istorie şi de geografie („o extensie a istoriei, naraţiunea supremă”). Cu cea mai mare plăcere citeşte însă ziarele şi cărţile de popularizare a ştiinţei, postul de la secţia de documentare de la „Contemporanul”, unde se angajează, venindu-i ca o mănuşă. Profesoratul nu l-a atras cu adevărat niciodată, şi nici profesorilor săi nu le-a recunoscut merite deosebite, cuvinte de laudă găsind doar pentru confraţii mai vîrstnici din Cercul Literar („universitatea mea cea mai de seamă”), pentru cîţiva colegi, scriitori şi artişti mai curînd izolaţi de viaţa literară. La fel de selectiv şi de exigent în prietenii şi în admiraţii va rămîne Virgil Nemoianu şi pe continentul american (savuroase mi s-au părut amintirile despre Fredric Jameson şi colegii de orientare marxistă), experienţa exilului asimilînd-o în chip creator, fără traume, ca un cărturar şi un om întreg ce-şi poartă toate gîndurile cu el şi care se simte bine oriunde găseşte un colţ liniştit şi o masă de scris.

În bilanţul făcut la cincizeci de ani în cartea sa de memorii, eminentul teoretician şi comparatist se găsea pe sine, fără fandoseli de prisos, „nici frumos, nici urît”, dar „inteligent, serios şi pătrunzător”, în sfîrşit, un om cu un „caracter multiplu şi instabil”, ce-şi percepe viaţa interioară sub forma unui continent fărîmiţat ca un „arhipelag”, modelat de „o suită de eliberări şi autonomizări, în cercuri tot mai largi, întîi de sub constrîngerile societăţii organice, de sub cele ale familiei, de sub tutela rădăcinilor naţionale şi geografice, de sub prescripţiile gîndirii tradiţionale şi tot aşa”, pînă la eliberarea cea de pe urmă. Căci – se întreba într-un final memorialistul, cu mărturisită nelinişte – „speranţa noastră angoasată nu este că ultimul cerc, moartea, va fi eliberarea noastră de sub materie, în prezenţa divinului?”.

 

Dumnezeu, postmodernismul şi kalokagathia

Despre speranţa în eliberarea spirituală şi despre prezenţa necesară a divinului în lumea noastră de azi vorbesc mai toate cărţile lui Virgil Nemoianu publicate de atunci încoace, cea mai coerentă sinteză teoretică oferindu-ne-o autorul în volumul Postmodernismul şi identităţile culturale. Conflicte şi coexistenţă (traducere de Carmen Laura Cuţitaru, postfaţă de Codrin Liviu Cuţitaru, Iaşi, 2011), la care mă voi referi în cele ce urmează. Nu vreau să repet totuşi ce s-a mai spus, şi nici să prezint în amănunt voluminosul tom care adună la un loc mai multe studii şi eseuri elaborate în timp, cu diverse ocazii, şi grupate acum tematic. Ceea ce merită subliniat apăsat e că profesorul Nemoianu izbuteşte să reevalueze convingător postmodernitatea şi să repună în discuţie rolul literaturii şi artei în societate, din perspectiva umanismului creştin şi a unui etos de tip universalist, fără circumscrieri părtinitoare.

Nu pot să nu mă gîndesc, citindu-l pe Nemoianu cel de după Arhipelag interior, la cuvintele pline de miez ale lui Alexandru Paleologu, care spunea undeva, într-unul din sclipitoarele sale eseuri: „Devenim tot mai goetheeni, cu vîrsta”. Şi, aş adăuga eu, dacă sîntem predispuşi prin temperament la scepticism şi compasiune, dacă nu sîntem copleşiţi de mizantropie, e de la sine înţeles că apropierea morţii ne va face mai credincioşi, mai toleranţi, mai ecumenic creştini. Nu m-am mirat aşadar cîtuşi de puţin găsind în paginile confesive ale profesorului din Washington următoarea mărturisire: „Gîndirea lui Goethe a rămas timp de decenii temelia, etalonul şi călăuza întregii mele activităţi profesionale”. Cred însă că nu doar în gîndirea, ci şi în personalitatea olimpiană a titanului de la Weimar se va fi regăsit tot mai mult Virgil Nemoianu, cărturarul pentru care erudiţia ajunge finalmente să nu mai valoreze nimic în absenţa unei experienţe de viaţă pe măsură.

Prin urmare, atunci cînd analizează postmodernitatea, autorul Simptomelor nu se mai încurcă în „teorii” şi nu mai face trimitere, ca odinioară, la o sumedenie de referinţe bibliografice, mulţumindu-se să definească şi să descrie fenomenele din perspectiva propriilor opinii, cu siguranţa înţeleptului care ştie ce spune, fără inutile gesticulaţii livresc-academice. De altminteri, la fel ca Ortega y Gasset altădată (filosof foarte serios, cu studii în Germania, dar care a preferat totuşi să-şi formuleze gîndirea nu în scorţoase tratate ştiinţifice, ci în articole şi eseuri destinate ziarelor de mare tiraj), Nemoianu şi-a mărturisit în repetate rînduri intenţia de a purta un dialog autentic cu semenii săi, de a se adresa unui public cît mai larg şi nu neapărat specializat. Convins fiind că ideile sînt, la fel ca literatura şi arta, tot „ocazionale” (observaţie de origine goetheană), că respiră mai vioi pe spaţii mici, în ritmul foiletonului, eruditul profesor şi-a mlădiat discursul în linia simplităţii, clarităţii şi bunului-simţ, după chipul şi asemănarea adresantului virtual, făcînd operă de vulgarizare în sensul cel mai înalt şi mai bun, fără a prejudicia cu nimic calitatea reflecţiei intelectuale. Căci predilecţia aceasta pentru gazetărie relevă, repet, înclinaţia către sociabilitate, nevoia irepresibilă de a comunica, de a transmite celor din jur propriile gînduri şi trăiri, fără nicio intenţie egoistă, de glorie deşartă. La fel se întîmplă şi în sus-menţionatul volum despre postmodernism şi postmodernitate, fenomene analizate atît în context global, pe un fond aplicat de dezbatere teoretică, cît şi prin raportare la o serie de exemplificări edificatoare din felurite domenii ale culturii (cu precădere din filozofie, religie şi literatură, dar şi din istorie, drept, politologie şi nu numai), pentru ca în final toate interpretările acestea să fie confruntate cu propriile experienţe de viaţă şi de lectură, într-un „epilog” cu pronunţat caracter confesiv-testamentar (Epilog. O grădină filozofică). Să le luăm, metodic, pe rînd.

Pentru început, autorul cărţii de faţă sancţionează falsele profeţii (gen Fukuyama) despre sfîrşitul iminent al istoriei şi al umanităţii, încercînd să ne convingă de faptul că epoca noastră nu-i cea mai rea cu putinţă, de vreme ce s-au înmulţit semnele vestind apariţia unui nou umanism, unul de esenţă religioasă, menit a ne face să credem că mai avem totuşi şansa unei vieţuiri armonioase, dacă nu chiar după un model idilic, oricum, măcar cu reveria unei atari posibilităţi. Postmodernitatea ar trebui aşadar interpretată „ca o nouă fază a istoriei, cu noi provocări pentru evoluţia umană”, cu precizarea că istoria nu mai poate fi înţeleasă ca „o problemă de conflicte şi interacţiuni locale”, fiind percepută ca „un întreg în care acţiunea provoacă reacţii (…) în toate zonele globului”. Tabloul schiţat pare să contrazică însă luminoasele previziuni ale cărturarului, care descrie postmodernitatea (o „stare istorică”) în termeni nu întotdeauna dătători de speranţe, precum: 1. „centralitatea comunicaţiilor/ mobilităţilor în lume”; 2. emergenţa unei societăţi postindustriale („principalul element productiv nu mai e muncitorul, ci intelectualul”); 3. tranziţia „de la epoca tiparului la o alta, bazată pe vizualitate, prezenţă virtuală şi interacţiune computerizată”. 4. „modificarea relaţiilor dintre sexe”, avînd drept consecinţă „subminarea familiei tradiţionale” şi chiar „modificarea naturii umane ca fenomen de la sine înţeles în istorie”. 5. „tensiunea dintre globalism şi multiculturalism”. 6. „relativismul şi scepticismul la rang de doctrină”; 7. „conştiinţa de sine”, „autoscopia”; 8. „relativizarea şi punerea la îndoială a trecutului şi memoriei în principal cu ajutorul ironiei şi parodiei”.

După cum observăm, Nemoianu inventariază cît se poate de riguros „simptomele” postmodernităţii, aşa cum a fost aceasta definită de majoritatea teoreticienilor. Numai că eminentul comparatist şi filosof al culturii interpretează „simptomele” acestea, repet, în cheia umanismului creştin („o posibilă soluţie la uriaşa diversitate a contradicţiilor postmoderne”), fără să împărtăşească opinia larg răspîndită privind declinul inevitabil al fiinţei umane şi impactul funest al tehnologiei. Plecînd aşadar de la critica ideologiilor de tip milenarist-utopic şi de la constatarea de bun-simţ că omul e o fiinţă imperfectă, care nu-şi găseşte salvarea decît în credinţă, Nemoianu consideră că speranţa reprezintă, în cel mai înalt grad, virtutea creştină prin excelenţă, dincolo de orice alte aspecte doctrinare particulare. „Am ales speranţa ca virtute teologică centrală (şi nu credinţa sau dragostea)”, mărturiseşte într-un loc memorialistul, „tocmai fiindcă e atît de strîns legată de imperfecţiune şi nesiguranţă”. Orientată deci spre viitor, speranţa se întoarce însă şi spre trecut, memoria păstrînd pe retina ei imaginea paradisului pierdut, recuperat pe calea amintirii şi visului. Dar amintirea, spune acum profesorul Nemoianu, constituie chiar „subiectul central al literaturii”, de la Eschil la Proust. Aşa se explică legătura profundă dintre literatură şi cultură în general (axate pe experienţa înfrîngerii şi conştiinţa imperfecţiunii), pe de o parte, şi religie (reductibilă în ultim resort la „speranţă” ca virtute supremă), pe de altă parte.  Fenomenul fusese analizat anterior de o serie de gînditori celebri, dintre care se disting, în preferinţele deloc subiective ale Profesorului, Chateaubriand, care în Geniul creştinismului celebra frumosul ca pe o „cheie de boltă a înţelegerii adevărului şi binelui”, şi Hans Urs von Balthasar, cel ce vedea în cultură „o forţă de mediere între Dumnezeu şi tot ce-i omenesc”, realizînd o veritabilă „sinteză a umanismului creştin din secolul al XX-lea” bazată pe valorile esteticului, dramaticului şi simfonicului.

În consecinţă, dacă e adevărat, cum spune într-un loc exegetul, că „fără apelul la trecut nu se poate imagina niciun viitor, iar prezentul nu poate fi corect înţeles”, şi dacă „fără recunoaşterea înfrîngerii şi a durerii pricinuite de imperfecţiune nu putem ajunge la un optimism onest şi adevărat”, atunci înţelegem de ce literatura („disciplină a înfrîngerii”) şi religia („disciplină a speranţei”) sînt chemate să joace un rol-cheie şi în postmodernitate: fiindcă reactivează modelul idilic, ferindu-ne de pericolul utopiilor de tot soiul. Ca atare, pe lîngă religie, literatura şi frumosul estetic trebuie văzute „ca elemente de stabilitate într-o lume care pare nesigură, neclară şi fundamental relativă”. Merită semnalată, cred eu, această spectaculoasă reevaluare a rolului şi a funcţiei literaturii, iniţial desconsiderată total (vezi afirmaţiile memorialistului din Arhipelag interior, consemnate mai sus), pentru ca apoi tot literatura, înţeleasă ca fapt estetic, cultural şi religios, dar şi ca element „reacţionar” în dinamica socială, să ocupe prim-planul în demersul teoretic al eruditului umanist.

Nemoianu împărtăşeşte aici, şi nu doar aici, viziunea anti-marxistă a unor gînditori liberal-conservatori precum Karl Popper sau E. Lovinescu, care au insistat asupra faptului că nu doar „motivele economice” pun istoria în mişcare, ci şi ideile, sentimentele, „orizonturile intelectuale” şi sufleteşti ale omului în general. Pentru teoreticianul literaturii ca „secundar”, postmodernismul nu e, la rîndul său, decît un vector „reacţionar” în raport cu postmodernitatea, un fenomen reductibil la experienţa estetică şi circumscris de experienţa religioasă, cu precizarea că frumosul şi religiosul formează însă, după cum am avut prilejul să constatăm, un întreg unitar. În acelaşi stil de argumentare, genetic-organicist şi unificator, exegetul postmodernismului subordonează literaturii domeniul criticii, al comentariului, afirmînd că teoria şi critica nu-s altceva decît „o codificare a unor principii de gust şi practică literară deja încetăţenite”. Ca atare, mai toate şcolile de interpretare importante (de la deconstructivism şi critica receptării la structuralism şi critica hermeneutică, psihanalitică, arhetipală ş.a.m.d.), cu excepţia poate doar a marxismului, par să provină din literatură, cîtă vreme literatura se bazează la rîndu-i pe memorie, adică pe efortul „de acumulare şi transmitere de materiale cognitive”, pe „transmiterea propriu-zisă a informaţiei (cunoştinţelor) în forme plăcute”. Dar cum „trecerea timpului transformă literatura într-un artefact istoric”, Virgil Nemoianu consideră mai mult decît necesară reabilitarea istoriei literare ca disciplină de tip umanist, fundamentată pe bun-simţ şi pe intuiţie, disciplină care „ar putea interveni creator” în „adevăratele dezbateri ideologice” ale postmodernităţii.

Interpretările focalizate pe cazuri particulare relevă apoi acelaşi gen de hermeneutică exersat încă din studiul despre idilă şi chiar din fragmentele eseistice pline de paradoxuri din Simptome. În acest sens, o influenţă decisivă ar fi avut-o asupra sa, recunoaşte mai tîrziu eseistul, filosoful român Mircea Florian (1888-1960), care într-o lucrare publicată postum (Recesivitatea ca structură a lumii, 1983) combătea modelul dialectic hegelian, propunînd în schimb un alt gen de „sinteză”, în cadrul căreia termenii antagonici să-şi păstreze intactă individualitatea. Drept urmare, ceea ce poate părea în cărţile lui Virgil Nemoianu, la o lectură superficială, o argumentare de tip sofistic, trădează de fapt efortul integrator al gîndirii, care vrea să depăşească limitele constrîngătoare ale demonstraţiei silogistice fără să sacrifice nici raţiunea, nici visul, nici partea de umbră, dar nici pe cea de lumină a fiinţei umane. Privind lucrurile din această perspectivă unificatoare bazată pe paradox, înţelegem mai bine de ce defineşte autorul cărţii de faţă conservatorismul, în răspăr cu ceea ce aflăm din dicţionare, drept „o ramură a liberalismului”, una care ar fi contribuit la „implementarea moderată a ideilor liberale”; sau de ce romantismul, deşi perceput unanim ca o „încarnare a schimbării, experimentului şi relativităţii”, funcţionează în fapt ca „un element de durabilă identitate şi continuitate”; înţelegem, în fine, de ce Papa Benedict al XVI-lea nu respinge cu totul socialismul, de ce subsidiaritatea se dovedeşte un principiu util, sau de ce canonizarea „e în primul rînd un proces democratic”. Şi aşa mai departe.

 

În familie şi în bibliotecă. Viaţa ca plimbare tihnită

Admiraţia profesorului româno-american pentru familia spirituală a gînditorilor „de centru” se vede reconfirmată în capitolul confesiv din finalul cărţii, unde sînt trecuţi în revistă autorii care au jucat un rol decisiv în modelarea gustului şi personalităţii sale. Percutante sînt aici observaţiile despre lectură ca formă de fericire, despre paradisul din bibliotecă, cu retrăirea melancolică a împrejurărilor existenţiale în care a fost citită o carte sau alta, în cel mai pur spirit borgesian cu putinţă. Selectiv şi exigent în gusturi, Virgil Nemoianu reţine pe lista preferinţelor lui doar cărţile la care se întoarce mereu, ca la un izvor de înţelepciune, fără curiozităţi de prisos (re-lectura, zice-se, e plăcere de om înţelept, ce nu rătăceşte). Din Antichitate nu-i selectează decît pe Aristotel („tatăl meu m-a pus să citesc, cu voce tare, Politica lui Aristotel şi să o comentez, cînd aveam 15 ani”), Homer, Seneca, Cicero, Vergilius, Horaţiu, Tacit, Xenofon, „marele Boethius” şi cam atît. Dintre filosofi şi teologi i-a frecventat cu pasiune pe Leibniz, Schelling, Dilthey, pe Toma d’Aquino, Bonaventura, Abélard, Scotus Eriugena, Bossuet şi Malebranche, manifestînd o simpatie aparte, ştim deja, pentru „maeştrii fragmentarului”, pentru eseişti şi „aforişti”, adică pentru toţi cei ce „au atins profunzimea jucîndu-se cu suprafaţa”. Din cultura română nu menţionează prea multe nume, oprindu-se doar asupra cîtorva scriitori (Slavici, Odobescu, Ion Pillat, Matei Caragiale, Radu Tudoran şi Hogaş), critici şi filosofi (Maiorescu, Blaga, Vianu, E. Lovinescu şi Mircea Florian), decisiv rămînînd, cum a spus-o şi cu alte prilejuri, contactul cu membrii Cercului Literar, mai ales cu Doinaş şi Negoiţescu.

Din literatura lumii citează entuziast pe scriitorii „organicişti”, care „aprobă deschis inegalitatea şi imperfecţiunea”, precum Montesquieu (ar fi citit L’Esprit des lois „într-o vară, pe plajă, cu o bucurie greu de descris”), Guizot, Burke, Rivarol, Schiller, Chateaubriand, Balzac, Alexandre Dumas (trilogia muşchetarilor) ş.a. Pe insula sa de cititor i-ar lua cu el şi pe Hölderlin, Hoffmann, Stifter, Fontane, Musil, Jünger, Manzoni, Baudelaire, Claudel, Fennimore Cooper, Poe, Melville, Emily Dickinson, Frost, Nabokov, Tolstoi (doar cu Război şi pace), Evelyn Waugh, Anthony Burgess sau Kingsley Amis. Pe Dante, Tasso şi Ariosto mărturiseşte că i-a citit fără a-i percepe ca indispensabili. De o menţiune aparte beneficiază în schimb Chesterton („cînd i-am descoperit scrierile, în adolescenţă, l-am salutat cu ţipete sălbatice şi zbierete de bucurie, tropăind în jurul mesei din camera mea”), pentru ca impactul cel mai puternic asupra sensibilităţii tînărului viitor erudit să-l aibă scriitorii britanici din secolul al XVIII-lea, Fielding, Richardson, Smollett şi toţi cei care au văzut viaţa la modul idilic-burghez, „ca pe o plimbare tihnită”.

Semnificaţia acestui recurs de ultimă oră la propriile experienţe de viaţă şi de lectură nu-i greu de desluşit, avînd în vedere că autorul însuşi a evidenţiat mereu, cum am tot spus, legătura ombilicală dintre biografia scriitorului şi ideile sale. Idei pe atît de bogate în nuanţe, de variate şi de profunde în organica lor consecvenţă, pe cît de împlinită ne apare, azi, personalitatea pe drept cuvînt goetheană a profesorului de peste Atlantic. Şi, cu toate că am avut norocul să-l văd şi să-i stau în preajmă de cîteva ori, memoria mea afectivă se întoarce totuşi, de fiecare dată, la o fotografie mai veche găsită din întîmplare pe internet, care ni-l înfăţişează alături de soţia şi fiul său („Virgil Nemoianu with wife and son. 2001”), într-o împrejurare sărbătorească, bărbaţii purtînd costum şi cravată, dar şi cîte o floare mică şi albă pe reverul stîng al sacourilor (să fi fost vorba chiar de nunta băiatului?). Tatăl priveşte împăcat înainte, cu zîmbet calm şi satisfăcut, de om care ştie că nu a trăit degeaba. Acelaşi zîmbet, cu o undă de mîndrie şi de ironie în plus, îl regăsesc parcă şi pe chipul fiului, un tînăr frumos şi subţire, relaxat, de o eleganţă naturală, înclinîndu-se protector-afectiv în direcţia mamei. Şi-mi amintesc cu cîtă plăcere relata profesorul celor rămaşi acasă, în România, cum i-a lăsat băiatul cu gura căscată pe noii săi prieteni americani, pretinzînd că toate volumele din impresionanta bibliotecă a familiei n-au fost numai citite, ci scrise chiar de propriul lui tată. Ce dacă nimeni nu poate scrie atît într-o viaţă de om? Indiferent de îndoielile celorlalţi, nu-i oare cel mai mare dar de la Dumnezeu ca, tată fiind, să vezi cum băiatul tău te crede în stare, la o adică, de asemenea ispravă nemaipomenită?

La mulţi ani, Domnule Profesor!

Revista indexata EBSCO