Apr 15, 2015

Posted by in Autori

Mircea PLATON – Calmul valorilor și societatea ordinelor

Prima monografie de Virgil Nemoianu pe care am citit-o a fost Micro-harmony: The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature (1977; trad. în limba română 1996). M-a atras, acolo, discuţia micilor universuri de ordine patriarhală vibrînd de nelinişte la întîlnirea cu industrializarea, capitalismul şi revoluţiile secolelor XVIII-XIX. Ultima carte de Virgil Nemoianu pe care am citit-o a fost Postmodernism and Cultural Identities: Conflicts and Coexistence (2010), care se încheie cu un capitol dedicat „grădinii filosofice” cultivate, prin opera şi lecturile domniei-sale, de Virgil Nemoianu. Cred că stăruinţa lui Virgil Nemoianu de a-şi cultiva grădina explică de ce profesorul de literatură comparată şi filosofie de la Catholic University of America a făcut şcoală deşi nu a făcut niciodată tinerilor cu ochiul şi nici nu are veleităţi de guru. Tinerii sînt curioşi să vadă ce face Virgil Nemoianu, dincolo de gardurile sale înalte, de gospodărie bănăţeană, în grădină. Şi aruncînd o privire, sînt captivaţi de spectacol. Dacă un conservator e mai ales un om care îşi vede de treabă, atunci Virgil Nemoianu e un conservator, un „om serios”, după cum îi place să spună despre cei care şi-au făcut temele.

Această seriozitate, nu plictisitoare pentru că străbătută de filoane vulcanice temperate iezuit, îşi are explicaţia în chiar modul cum înţelege Virgil Nemoianu literatura, ca pe un spaţiu al re-culegerii, al recuperării cu mijloace estetice a fragmentelor de realitate, a micilor sau marilor lumi sociale, culturale, geografice, marginalizate, uitate sau destrămate de modernizare. Literatura are menirea de a crea insule de normalitate concentrică diferite de „normalitatea” lineară a progresului. Grădina lui Virgil Nemoianu e, deci, manifestarea unui centru care nu e centrul fatalmente tranzacţional al afacerilor, literare sau politice, curente. De aceea, pentru că nu manifestă un centru tranzacţional, ci unul ontologic, grădina lui Virgil Nemoianu e filosofică, e una a dragostei de înţelepciune. E o grădină, centripetă, a recuperării, a reculegerii, a restaurării. E o domesticitate analogică, de genul celei din Hermann und Dorothea a lui Goethe sau, de ce nu, din The Wind in the Willows a lui Kenneth Grahame.

Tocmai acest miez tare, netranzacţional, identitar, l-a făcut pe Virgil Nemoianu să răsădească în grădina lui, pe lîngă oricum „exotici” autori central-europeni precum Jokai Mor, şi autori români. De la Micro-harmony (1977) la The Triumph of Imperfection: The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe (1815-1848) (2006), şi de la A Theory of the Secondary: Literature, Progress, and Reaction (1989) la Postmodernism and Cultural Identities: Conflicts and Coexistence (2010), Virgil Nemoianu a ştiut să includă firesc şi cu maximum de efect în conversaţia academică anglo-saxonă gînditori români precum Lucian Blaga, Mircea Florian, Aurel C. Popovici sau Mihai Şora. Îmbinînd admiraţia pentru junimism cu fidelitatea faţă de Cercul Literar de la Sibiu şi cu distilarea literaturilor central-europene, Virgil Nemoianu pledează pentru o modernitate oarecum habsburgică: barocă, federalistă, în care pînă şi nevroza confirmă şi transferă valori ale universului tradiţional, nu doar le subminează.

Aşadar, conjuncţia dintre operă şi biografie, dintre vîrsta spirituală şi cea biologică, face din Virgil Nemoianu unul din seniorii culturii române. Virgil Nemoianu se află astăzi în poziţia în care se aflau bunii săi prieteni Alexandru Paleologu şi Ştefan Augustin Doinaş la începutul anilor ’90: cea de reprezentant al României şi Europei vechi. Lumea aceasta, să o numim a Vechiului Regim, căruia Arno Mayer îi găsea, pe bună dreptate dar cu rele intenţii, prelungiri pînă în preajma Primului război mondial, o lume care pentru Alexandru Paleologu era reprezentată de salon şi pentru Ştefan Augustin Doinaş de burg, iradiază în cazul lui Virgil Nemoianu ca grădină, ca hortus conclusus. După cum spune chiar Virgil Nemoianu în recenta sa carte: „Grădina fortificată descrisă mai sus constituie după părerea mea un mod de apărare şi continuitate”. Virgil Nemoianu trimite la acele grădini de înţelepciune care erau mănăstirile medievale. Iar mănăstirile medievale reprezentau ordinea într-o societate a ordinelor: a celor care se roagă, a celor care se luptă, şi a celor care muncesc. Calmul monastic al valorilor nutrea şi era apărat de tumultul cavaleresc al valorilor, în vreme ce cultura era legată organic de agricultură. Nu ne rămîne deci decît să sperăm că grădina filosofică a lui Virgil Nemoianu va şti să adăpostească şi să inspire cavaleri, care să o  apere, pe măsură.

Revista indexata EBSCO