Mar 14, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Clipe din timpul pierit

În întîlnirile mele, rare, cu Anuş-Ioana, de regulă, la micul conac al familiei Dumitraşcu, mă simţeam stingher. Adevărul e că aveam complexe serioase. Param ca la box, că făcusem ceva din sportul ăsta la Arte şi Meserii: agresiv, pîndind adversarul să greşească ceva, cît de puţin, pentru a-l umili. Nu învăţasem deloc arta conversaţiei sau măcar răbdarea de a şti să ascult. Ele, soră-mea şi Anuş, discutau despre cărţi mari, despre scriitori geniali, Tolstoi, Dostoievski, Balzac, Dante, Shakespeare şi alţii, inaccesibili mie pentru că n-aş fi înţeles nimic din literatura acestora, dar refuzam să-i citesc, spunîndu-le, arogant, că alte lecturi fac dintr-un tînăr contemporan un bărbat adevărat. O tîmpenie, desigur. Şi, atunci, eram, pur şi simplu, scos în afara conversaţiilor lor. Încercările  mele de a le convinge că şi eu am preocupări intelectuale, citind broşuri marxiste-leniniste, nu le stîrnea decît zîmbete ironice-îngăduitoare. Şi îşi continuau, n-aş zice, cu superioritate, ci mai degrabă cu înţelegere răbdătoare, discuţiile lor. Mi-amintesc chiar că Anuş, nu cred nici acum că în ipostaza de gazdă politicoasă, i-a zis Tankăi că pe băieţi îi frămîntă alte chestiuni, şi toate vin la vremea lor. Aşa că e cazul să-l asculte şi pe el ce are de spus din lecturile sale, doar şi ideologia, privită în înţelesul ei iniţial, ca ştiinţă a cunoaşterii lumii, inclusiv, a lumii ideilor, face parte din cultură. Raţionamentul ei mă depăşea. Eu priveam ideologia numai în sens marxist, atît cît o pricepeam, în anii aceia, din broşuri, din fragmente şi citate. Era dogma mea infailibilă. În orice caz, din acea zi am privit-o cu mai mult interes pe domnişoara Sangrian. O fată cumsecade, care emana calm şi seriozitate, cu mult bun simţ şi frumos cultivată pentru vîrsta ei. Fizic, a fost o adolescentă care îşi descoperea frumuseţea numai privind-o şi ascultînd-o atent. Ceea ce eu nu prea făceam în acei ani, cînd mă credeam un fel de Adonis al tîrgului. Trupul mlădiu, peste înălţimea medie a vîrstei, părul negru-catran, bogat, cu onduleuri mari, naturale, lung pînă aproape de mijloc, fruntea largă, uşor boltită, ochii negri, adînciţi de gene proeminente, gura senzuală şi o dantură impecabilă, tenul brun, foarte curat, toate astea îi dădeau o frumuseţe orientală aparte, totuşi, discretă, ca şi cum şi-ar fi acoperit fiinţa cu un văl transparent. Se vedea, la o privire negrăbită, că gena tatălui e predominantă.

*

Femeia aceasta, doamna mea Anuş-Ioana, a fost o binecuvîntare pentru mine. Şi e şi acum, la anii senectuţii, chiar dacă ne-am înstrăinat cumva. Sau, cine ştie dacă e vorba chiar de înstrăinare? Cu chipul ei aproape ascetic – mi-o imaginez îngenunchind lîngă un khacikar, în patria ei de suflet, sfîrtecată de atîtea ori, în nu ştiu cîte părţi, strecurîndu-se apoi prin tufişurile de smochini sălbatici, printre stînci, ciugulind din lavaş, turta aia coaptă pe fugă în cuptorul de piatră –, mi-a dat adesea o linişte binefăcătoare, în multe momente de tulburare şi incertitudine. Pe deasupra, a fost, cred, fiinţa care m-a împins mereu înainte, cu discreţie şi prin exemplul ei personal, să fiu ceea ce sînt. Altfel, rămîneam un om rudimentar, mai rău, convins că un liceu, făcut în particular şi pe fugă, broşurile de partid şi ziarele pline de lozinci îmi sînt suficiente, că lecturile unor cărţi de căpătîi, din literatură, în primul rînd, sînt pierdere de vreme. Gustul pentru istorie ea mi l-a deschis. Vorbindu-mi, în clipele noastre de linişte, despre tragediile poporului armean, popor de care, mi-am dat seama treptat, e legată prin fire misterioase. E taina ei. Nu i-am cerut nici odată să-mi spună de ce este atît de ataşată de poporul tatălui ei şi, poate, mai puţin de poporul din care vine mama ei. Mai cu seamă că Armenia, cea actuală, cam a opta parte din Armenia lui Tigran cel Mare, mi-a zis, n-o cunoaşte decît dintr-o excursie de o săptămînă şi mai mult din cărţi, iar în patria adoptivă a spiţei ei paterne trăiesc bunicii Dumitraşcu, în casa cărora s-a simţit mai bine ca oriunde. Cum mi-a şi mărturisit, atunci cînd ne-am  logodit. Mi-a propus ca prima noastră călătorie după nuntă s-o facem nu la Sinaia, cum proiectasem eu, ci la conacul bunicilor din Mîndreşti. A fost ultima petrecere în acel loc mirific, în lărgimea casei patriarhale, cu cerdac larg, umbrit de ramurile unor meri bătrîni, bălăcindu-ne în heleşteul cu maluri acoperite cu stufărişuri şi răchiţi pletoase. Peste un an, bunicii ei au fost înghesuiţi într-o căsuţă din  curte, de fapt, o bucătărie de vară şi o cameră cu tindă. Conacul fusese confiscat. Acolo, se instalase conducerea unei întreprinderi agricole de stat. Proprietarilor li se lăsase, prin bunăvoinţa directorului de Gostat, un lot de vreo mie de metri pătraţi, pentru legume, zarzavaturi, cartofi, dintr-un hectar şi jumătate cît cuprindea grădina familiei. Om generos, totuşi, activistul. Celor mai mulţi dintre latifundiari, mari sau mici, nu li s-a lăsat nimic. Negustorul Aram Sangrian, cu un ascuţit simţ al istoriei, rafinat probabil în veacuri de bejenie şi drame ale poporului său, similare cu ale poporului evreu, după instituirea legii naţionalizărilor, donase statului cele două prăvălii, casa mare, cu parter şi etaj, din mijlocul oraşului, şi îl sfătuise şi pe boiernaşul Dumitraşcu, socrul său, să procedeze la fel să nu se opună noilor autorităţi. Aşa au scăpat familiile Sangrian şi Dumitraşcu de puşcărie şi de Canalul morţii.

*

Cînd am fost prima oară în Occident, într-o delegaţie, cu un grup de activişti, mai exact, în Franţa anilor şaptezeci – prezentam încredere, eram un om din sistem –, Anuş m-a rugat să caut prin librării, prin anticariate, pe la buchiniştii de pe malul Senei, o carte recent apărută despre genocidul armenilor din 1915-1916, scrisă de Jean-Marie Carzou şi apărută la Flammarion, dar şi un studiu polemic al lui Karl Kautsky, „De la democraţie la robia de stat”. „Studiul ăsta a apărut la Berlin, dar cu siguranţă a fost tradus şi în franceză, mi-a zis. Pe tine o să te intereseze cel mai mult”. Am găsit ambele cărţi, prima, într-o librărie centrală, lucrarea social-democratului german, la buchinişti. I-am făcut o mare bucurie, cînd i-am dăruit cele două cărţi şi o ediţie frumoasă din romanul „Viaţa lui Arseniev”şi povestirea „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”.  Fireşte, în franceză. Auzise de romanul lui Ivan Bunin, fusese premiat Nobel înainte de război. Venise vorba despre acest scriitor rus emigrat în Franţa după lovitura de stat bolşevică. Ar fi dorit să citească ceva din el. Pe urmă, nu se stinseseră ecourile după ce un alt prozator rus luase Nobelul: Soljeniţîn, acesta, efectiv expulzat din U.R.S.S. În română nu se tradusese nici o carte din aceşti doi autori. Ştia cîteva informaţii despre aceşti scriitori ruşi de la posturile de radio „Europa liberă” şi „R.F.I.”, inclusiv, despre Pasternak, nobelizat şi el, dar şantajat să nu se ducă să-şi ia premiul. Discutasem subiectul. Cititoare constantă de literatură bună şi foarte bună, multe cărţi le citeşte în original, fie în franceză, fie în ruseşte, mi-a spus că e pur şi simplu tristă şi intrigată că Lev Tolstoi n-a fost omagiat cu acest premiu, iar mediocrităţi ca Prudhomme şi un spaniol pe nume Jose Echegaray au intrat în posesia lui. Mărturisesc că eu nici nu auzisem de aceste nume. I-am şi spus-o. „Nu-ţi fă probleme, m-a liniştit cu seninătate, nici eu n-am citit decît vreo duzină de versuri din poetul francez şi nu m-a convins deloc cu filosofiile lui versificate, cum ar face şi un profesor de ştiinţe exacte care are oleacă de har poeticesc. Cît despre spaniol, dacă juriul de la Stockholm ar fi oferit şi un premiu pentru intensă activitate politică, ministerială, melodramaticul dramaturg  de origine bască l-ar fi putut  încasa pe merit. În rest, nici odată nu ştii cui dă Dumnezeu ploconul”.

*

…Şi pe această adevărată doamnă am trădat-o. Sentimental. A ştiut şi a tăcut. Tăcerea cu reproş adînc. Ultima oară, chiar ultima, în urmă cu mulţi ani, la semicentenar. Încă mai păstram chipul, dar şi aerul unui bărbat tînăr, deşi părul puţin grizonat trăda vîrsta. Am trăit atunci sentimentul zbaterii finale a unei vîrtoşenii iluzorii. Încîntătoarea studentă a doamnei profesoare Dubincek, domnişoara M., era, poate, mai este, o fiinţă frivolă, extrem de calină, parcă, făcută să vrăjească, dar şi de o inteligenţă pragmatică. Venise de cîteva ori la noi acasă. Doamna mea i-a fost coordonatoare a tezei de licenţă. Trecuse în anul final. O încuraja să facă o lucrare foarte bună, de zece, sugerîndu-i că ar putea s-o propună preparatoare la disciplina sa. Anuş era şefă de catedră şi avea un cuvînt de spus în facultate. Îi ştia dosarul, se interesase, şi socotea că are şanse ca serviciul de cadre, serviciu decisiv, va accepta propunerea fără rezerve. Tatăl, ceferist, cu ceva misiuni obşteşti în organizaţia lui de partid, mama, infirmieră într-un mare spital din Iaşi. În plus, fapt foarte important, avea domiciliul stabil în oraş, declarat închis de cîţiva ani. Toate bune şi frumoase pentru duduia M. Pentru fiecare capitol scris, venea să i-l dea doamnei profesoare, cum conveniseră. Pentru eventuale observaţii, corecturi, completări. Îi oferea şi cărţi de Drept din propria noastră bibliotecă, greu de procurat, dacă nu imposibil, de la biblioteca facultăţii. Pînă cînd, la politeţurile mele, recunosc, insidioase, domnişoara studentă răspundea cu tot mai mult interes. Uneori, în absenţa lui Anuş, ocupată la catedră cu treburi neprevăzute, care îmi telefona că mai întîrzie şi să o întreţin pe M., în acele interludii tęte-ŕ-tęte, flirtul curgea din ambele sensuri. Îi făceam o cafea, o invitam să se uite în bibliotecă, să-şi aleagă cărţi, vorbeam de unele şi de altele, oricum, de licenţa ei, de teză. Cert, ea miza şi pe sprijinul meu în împlinirea visului. Sădit, întreţinut de doamna profesoară Dubincek. În cazul unui eşec, mai conta pe relaţiile mele în comitetul judeţean pentru a prinde un post de magistrat în Iaşi. Mai tîrziu, mi-a şi mărturisit acest gînd. Cu o politeţe subtilă, însă şi cu sinceritate, recunosc, deconcertantă.

Ţin minte pînă la capătul vieţii: o întîlnesc pe stradă, în preajma examenului de licenţă. Abia ieşisem din sediul comitetului judeţean şi mă îndreptam către maşina din parcare. Observ că vine spre mine o fată zveltă, îmbrăcată cu o rochie înflorată, vaporoasă, dezgolindu-i genunchii rotunzi, cu paşi puţin săltaţi, ca şi cum ar fi plutit. Numai zîmbet îi era toată faţa, încadrată de părul lung, negru, vălurit. Parcă, şi trupu-i zîmbea. Mai să n-o recunosc. Trecuseră cîteva săptămîni de cînd n-o mai văzusem şi întotdeauna era îmbrăcată în haine de iarnă. Văzînd-o, am avut senzaţia că fiinţa aceea ieşise din „Primăvara” lui Botticelli. Chiar dacă domnişoara M. era brună. Graţia şi senzualitatea, făptura împrimăvărată cu flori o apropiau, în mintea mea, de figura fetei din prim-planul tabloului florentinului. (Un prieten, pictor cu har, dar risipit în comenzi comerciale, m-a întrebat cîndva – se apropia ziua naşterii mele, împlineam un timp rotund – dacă nu doresc un tablou de la el. Mi-a propus să-mi facă chiar un portret. I-am zis că, dacă vrea să-mi facă o bucurie, atunci să zugrăvească o copie după tabloul- alegorie al lui Botticelli, însă, numai nimfa împodobită cu flori. I-aş fi cerut prea mult să picteze întreaga pînză. Văzusem capodopera în prima mea călătorie de turist, cu Anuş, în Italia. Primul popas a fost la Florenţa. A fost gîndul amîndurora. Cînd am ieşit din Galeriile Uffizi, eram ameţit. De frumuseţi niciodată închipuite, de uriaşa concentraţie de talente geniale, de atmosfera încărcată, parcă, de fluxuri senzoriale misterioase, de privirile vii ale portretelor unor făpturi de acum sute de ani… Amicul s-a executat, dar nu la aniversară. Şi-a cerut scuze, tot el, că nu a terminat lucrul. Peste două-trei luni, mi-a adus copia întregului  tablou. La dimensiunile originalului. Fără să fiu critic de artă, reproducerea e o izbîndă a talentului său de zugrav. A lucrat ca un rob. N-a voit cu nici un chip să-i calc pragul atelierului, cum o făcusem de atîtea ori pînă atunci. Nu cred că îi voi răsplăti vreodată acest dar. A făcut-o, mi-a spus, după o ilustraţie dintr-un album de artă. Spre desfătarea ochilor mei, a sufletului, stă pe un perete, numai tabloul, în biroul meu. Asta a fost şi ideea doamnei mele. I-am mulţumit încă o dată pentru delicateţe.)

*

Mă salută ştrengăreşte şi îmi zice: „Vai, domnule profesor, aşa mi se adresa, cu toate că nu eram încă profesor la şcoala de activişti locali, nu mă mai recunoaşteţi?” I-am cerut scuze şi am întrebat-o dacă a predat lucrarea de licenţă. O predase. Peste o săptămînă, intra în examene. „Vă invit la o cafea, a continuat pe un ton firesc, de parcă am fi fost amici la cataramă. Pe doamna nu am îndrăzneala s-o invit. Sobrietatea ei, mă scuzaţi, mă intimidează. Dumneavoastră sînteţi altfel. Aşa că, mă revanşez prin dumneavoastră. Sînteţi de acord?” Să refuz invitaţia unei încîntătoare domnişoare?, i-am răspuns. Aş fi un mitocan. Şi-apoi, ne cunoaştem întrucîtva. Plăcerea e de partea mea. A dorit să mergem într-un bar mărginaş, nu departe totuşi de zona centrală, în cartierul unde locuia cu familia. Voia să fie mai aproape de casă, să cîştige timp pentru învăţat, a pretextat. Şi a adăugat, tot poznaş, că în cîteva minute, cu automobilul, sîntem în faţa cafelelor. Mă aflam deja la volan şi ea, alături.

Din acea zi ne-am întîlnit mai frecvent. Îşi luase licenţa foarte bine, aproape de nota maximă. Însă, doamna profesoară Dubincek renunţase la propunere. Aflase de relaţia noastră? Intuise numai? Nici acum nu ştiu. Într-o zi de vară, Jan, pe atunci, trecuse în anul doi, ne-a văzut împreună, stînd de vorbă în faţa librăriei „Junimea”. Ea rîdea cu veselie cuceritoare. Ne-a salutat cu discreţie, a zîmbit complice şi ironic şi a plecat în drumul lui. O ştia pe domnişoara M., cum să n-o ştie? Cum să-i lase indiferenţi pe boboci o frumuseţe a facultăţii? Domnişoara îmi dăduse întîlnire acolo, ca să zic aşa, în piaţa publică. Se grăbea şi mi-a reamintit că urmează repartiţia. Se consolase cu fiasco-ul universitar. Îi promisesem că voi vorbi cu şeful sectorului juridic de la judeţeana de partid, să vedem cum poate prinde un post de magistrat în Iaşi. Adevărul e că nu contasem prea mult pe amicul de la sector, un tip uns cu ceva alifii sulfuroase, alunecos ca un şarpe de mlaştină, promovat dintr-o obscură funcţie de procuror. Am asigurat-o că voi face tot ce pot. A primit repartiţie într-un oraş apropiat, pe calea ferată, de unde putea face o navetă comodă. La procuratura locală. În vara aceea n-am mai văzut-o. În septembrie, un început de toamnă canicular, mi-amintesc că pe trotuare foşneau frunze galbene de tei, am revăzut-o. Iarăşi, să n-o recunosc. De data asta, aveam în faţă o creolă vitală. Avea această fiinţă capacitatea naturală de a fi mereu altfel, mai cu seamă cînd o vedeai la răstimpuri. Am făcut cîţiva paşi împreună. Mi-a spus că aproape toată vara a stat pe litoral şi că a obţinut transferul la procuratura din Constanţa. Se va căsători cu directorul unui mare hotel din Neptun. Am felicitat-o şi mi-am spus că fata asta va face carieră. Mîine-poimîine, voi auzi că e nevasta unui barosan din Ministerul Turismului, iar ea descîlceşte dosare în Procuratura Generală. Urcă lumea, urcă.

Clipe miraculoase – pentru că, într-adevăr, clipe au fost – mi-au fulgerat timpul scurt de atunci. Atunci cînd, domnişoara M. semăna frapant, fizic vorbind, cu domnişoara Anuş-Ioana Sangrian.

*

Nu am mai dat curs invitaţiilor la conacul familiei Dumitraşcu. Şi, ca să le arăt eu lor că ştiu ce vreau, că am lecturile mele selecte, am publicat, prin intermediul unui tipograf de la imprimeria locală „Argus”, două note în ziarul „Glasul nostru”, mi se pare, penultima variantă a „Clopotului”, finanţat, se zicea, de prinţul roşu, Scarlat Calimachi, fondatorul. Gazeta, înfiinţată în 1933, cum era interzisă de cenzură, percepută ca o foaie de propagandă comunistă, şi asta a fost, cum apărea sub alte titulaturi: „Raza”, „Steagul”, „Torţa” şi nu mai ştiu care. I le-am arătat, notele alea logoreice, Tankăi. A trecut cu vederea peste ele, cred că în două-trei minute, şi mi-a zis sec, fără înconjur: „Lozinci, Eugen. Te-aş sfătui, ca soră iubitoare ce-ţi sînt, să te înscrii la un liceu bun, bineînţeles, în particular, că altfel nu se mai poate, şi cînd îl termini, mai stăm de vorbă despre cărţi, despre articole. Te poţi bizui şi pe ajutorul meu. Aşa o să-i cîştigi şi tot respectul prietenei mele Anuş. Dacă ţii la respectul ei. Sînt sigură că anumite materii îţi vor fi echivalate. După cîte ştiu, în şcoala superioară de Arte şi Meserii se fac şi discipline care se predau la liceele teoretice”. Se vedea că se gîndise de multişor la asta, că se interesase. Şi, ca să mă arăt cocoş, i-am răspuns cu o întrebare stupidă: „Şi de unde ai tras tu concluzia că am nevoie de respectul domnişoarei Anuş Sangrian?” Soră-mea a zîmbit într-o dungă şi mi-a întors spatele.

 

(Fragment dintr-o poveste mai lungă)

Revista indexata EBSCO