Mar 14, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrților

Adrian Dinu Rachieru, Generaţia orfelină, Editura Ideea europeană, Bucureşti, 2014, 264 p.

În acest op de istorie şi critică literară, Generaţia orfelină, Adrian Dinu Rachieru face o adevărată radiografie a unei generaţii de scriitori din literatura română, care nu s-a aflat în cea mai bună situaţie a sa. Acest op face parte dintre acelea din seria pregătitoare care anunţă O istorie politică a literaturii române postbelice. ?i, aşa cum ne avertizează autorul în Cuvînt prevenitor, „Nu e vorba de un război cu estetismul, reamintind fantoma lui Gherea, ci de reevaluări pe temei estetic, la mai multe mîini, folosind achiziţiile criticii literare; şi, fireşte, de recontextualizări (interogînd epoca), ţinînd cont, însă, de fluctuaţiile recepţiei şi de capricioasa meteorologie politică”. Toate aceste argumente, dar şi altele, au fost anunţate de Adrian Dinu Rachieru încă din 1983, din cartea de debut, Orizontul lecturii, înţelegînd că, sociologic vorbind, nu putem examina fenomenul literar retezîndu-i ombilicul istoric”. O adevărată revizuire asupra valorii acestei generaţii îşi propune autorul simţind că, în multe cazuri, judecata de valoare s-a făcut în funcţie de fluctuaţiile istorice şi nu de calitatea estetică a operelor. „De la distanţa atîtor decenii, şaizeciştii – taxaţi ca expiraţi – merită acum revizuiţi”, şi pentru a se înţelege că acea perioadă nu a fost un deşert cultural ( apud. M. Cărtărescu), şi nici că ar fi compusă doar de scriitori „expiraţi”. Citîndu-l pe Mircea Martin care spunea în Generaţie şi creaţie, editura Timpul, Reşiţa, 2000, care spune: „Despre generaţia şaizecistă, întîmpinată euforic, se vorbeşte astăzi mai mult la trecut” şi crede Adrian Dinu Rachieru că această generaţie orfelină, privată de maeştri, în epoca bibliotecilor sigilate şi a cărţilor indexate, redescoperind cu entuziasm o tradiţie pînă atunci refuzată, boicotată, avînd o salutară conştiinţă a solidarităţii, pompînd sînge tînăr în arterele unei literaturi trecută prin filtrul proletcultismului”, a trebuit să-şi construiască singură matca şi matricea pentru o exprimare estetică. Fie că vorbeşte despre „buldozerul” Nicolae Labiş, despre pedagogul literar A. E. Baconsky, Ion Brad, Florin Mugur, Alexandru Andriţoiu, Aurel Rău, Ion Miloş, Ion Horea, Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Grigore Vieru, Horia Zilieru, Vasile Leviţchi, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Anghel Dumbrăveanu, Florenţa Albu, Grigore Hagiu, Constanţa Buzea, Radu Cîrneci, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, ?tefan Aug. Doinaş, Constantin Abăluţă sau Gabriela Melinescu şi Adrian Păunescu, cu toţi se pot constitui în generaţia robinsonică, numită, pe drept cuvînt, generaţia Labiş. Demersul lui Adrian Dinu Rachieru este criticul literar care pune în tipare adevărate valoarea literară a unor scriitori excepţionali, care, din tranşee au reuşit să dinamiteze proletcultismul. şi aşa cum concluziona Adrian Dinu Rachieru: „?aizeciştii ne părăsesc: rămîn, însă, cărţile lor (cîte rămîn), înfruntînd posteritatea… Această carte Generaţia orfelină se constituie într-un act de dreptate ce se face acestei generaţii care, astăzi, este „aproape ocultată”(apud. Al. Cistelecan). „Orice cultură funcţionează în spaţiul concret al unei societăţi şi recreează, prin seria reprezentărilor sale artistice, legăturile cu multiformitatea socialului la a cărui mişcare participă proteic. Nici un moment istoric nu poate afişa pretenţia adevărului ultim, definitiv. Modificările climatice ale socialismului au fracturat, într-o primă etapă, legăturile cu literatura trecutului imediat, presupunînd mecanic că literatura unei epoci pretins-superioară sub aspectul socio-politic, propunînd un nou ideal literar…”. Iată o parte dintre argumentele care l-au determinat pe Adrian Dinu Rachieru să iniţieze acest proiect atît de necesar şi de benefic.

 

Constantin Mănuţă, Nelinişti astrale, Editura Vasiliana-98, Iaşi, 2013, Prefaţă de Marinică Popescu, 236 p.

Poezia scrisă şi publicată de Constantin Mănuţă se înscrie cu brio în canonul poeziei clasice, o poezie proaspătă, sinceră, în care sentimentul de casă, de părinţi, de sat sînt evidente. Constantin Mănuţă încearcă un adevărat tur de forţă şi publică Sonete şi Rondeluri, poezii care scot în prim plan trăirea netrucată a unui sensibil. Scriind parcă dintr-o ambiţie firească, un fel de revoltă împotriva tipului de poezie care se practică, tot mai des, astăzi de către noile generaţii, Constantin Mănuţă şi-a propus să publice o masivă carte de sonete şi rondeluri demonstrînd astfel că poezia nu şi-a pierdut nici locul şi nici muzicalitatea şi nu este doar o lungă descriere socială, o scriere aşa cum vorbim. La loc de cinste, pe lîngă idee în poezia lui Constantin Mănuţă se află metafora, de bună calitate, acel mugure care dă ros adevăratei poezii. Neliniştile sale, fie ele şi astrale, sînt temelia unor poeme deosebite. Una dintre marile nelinişti pe care şi le asumă Constantin Mănuţă se poate observa din întrebarea: „De ce,confraţii noştri literaţi au deprins – şi înainte de 1989, dar şi după, – să se închidă în fele de fel de cercuri, fără să înţeleagă monadele lui Leibniz? Că prea confundă centrul cercului loc cu propriile, atavicele lor interese, iar fără intimitate-interioritate orice cerc lucrează, uzurpator şi abuziv, globalizarea, neantizarea”. Poetul Marinică Popescu de atrage atenţia cum că: „În inima comunicării şi comuniunii zeieşti-omeneşti încă se practică excomunicarea, aruncarea peste bord a Fiinţei”. Din aceste constatări putem înţelege necesitatea de a nu aluneca în poezia derizoriului, în poezia oralităţii sociale, acea poezie care uită chiar de subiectul principal , şi anume, Sufletul uman, chiar acea Fiinţă, în sine. Constantin Mănuţă spune: „Eu sînt ciocîrlie, prietene, Mă scol cu noaptea în cap, şi aşa, scriind, aştept soarele, care şi el mă aşteaptă, sus”. Prin aceasta, dar şi prin poemele sale, Constantin Mănuţă ne demonstrează predispoziţia pentru cîntec. Pentru el crinul se roagă într-un amurg cu dor, aşa cum îşi intitulează şi cele două capitole din aceste „Nelinişti astrale”. Cu o muzicalitate aparte, poemele sale, fie sonete fie rondeluri, aduc aminte de vremea poeziei curate, sincere: „A venit şi vremea de iubiri pierdute/ Nu am ştiut să te opresc în vis;/ E-n zadar totul, am sufletul închis/ Privesc la stele şi-mi sînt necunoscute…/ În tinereţe mă credeam în Paradis/ Victorios întors din fascinante lupte;/ Toate cîştigate noaptea pe tăcute/ La sînul tău cel pururea deschis…/ Azi nu mai sînt deloc acelaşi mire/ Mă scutur cum floarea crinului subţire/ Pe care în trecut îl adorai în taină.// Nu am cămaşă… dar nu am nici haină/ Cine ar putea din nou să te admire?/ Cînd contopiţi eram în ORA DE IUBIRE!”. Această continuă reîntoarcere alimentează cu spaime trecerea ireversibilă a timpului în „neliniştile astrale” ale lui Constantin Mănuţă, amintindu-ne că spunea: „Eu sînt ciocîrlie…”, deci templul de aur al cîntecului.

 

Elis Râpeanu, Băiatul cu mingea, editura Tipo-Man, Ploieşti, 2008, 172 p.

Elis Râpeanu, cunoscută scriitoare, mai ales de literatură umoristică, excelînd în epigramă, gen literar în care şi-a susţinut şi teza de doctorat, „Epigrama în literatura română” cu Ştefan Cazimir, el însuşi unul dintre cele mai percutante condeie în domeniu, scrie şi proză, nuvelă sau roman. Multe dintre aceste cărţi ale doamnei Elis Râpeanu au ca subiecte oraşul natal Ploieşti sau împrejurimile, locuri pe care le cunoaşte atît de bine. „Dacă în poezie, întoarcerea la copilărie se realizează prin intermediul visului, ca agent declanşator al lirismului, în romanul Băiatul cu mingea, autoarea surprinde prin nota realistă a naraţiunii, dar şi prin trăirea fiecărui moment, smulgînd, parcă, din suflet povestea tulburătoare a lui Dani – băiatul cu mingea” aşa cum spune unul dintre comentatorii acestui roman. În esenţă romanul „Băiatul cu mingea” nu se îndepărtează prea mult de romanele interbelice apropiate de Mihail Drumeş sau Octav Dessila, prozatori cu o mare priză la cititori şi prin starea emoţională a poveştii în sine. Se poate observa cu uşurinţă preocuparea autoarei de a devoala a tuturor manifestărilor din plan social, fie că este vorba despre jocurile copilăriei şi poeziile spuse de copii în jocurile lor nevinovate, fie despre efectele tragice ale evenimentului de la Cernobîl, eveniment cu efecte devastatoare şi pentru poporul român, sau rugăciunile învăţate temeinic de la bunici, rugăciuni care şi nouă ne-au însoţit copilăria. Este acest roman Băiatul cu mingea unul care să facă parte din literatura pentru copii sau, prin tragismul din conţinut, se poate înscrie, cu brio în literatura pentru adulţi? Este şi unul şi altul. În mare parte acest roman prezintă scene din copilăria autoarei, dar fără a fi neapărat un roman autobiografic. Personajul principal, Dani, deşi născut la periferia oraşului Ploieşti, nu uită niciodată să afirme că soţia lui a venit de la ţară, prin asta încercînd să-şi etaleze o anume superioritate, pornită dintr-un anume „infantilism comportamental”, comportament stimulat de aşa-zisa superioritate a celui născut la oraş, deşi cartierul din care acesta provenea era unul mai mult rural decît urban. Autoarea nu uită să facă o adevărată radiografie a perioadei istorice pe care a traversat-o, şi ea dar şi personajul într-o ţară în care: „cam totul se lua pe cartelă, dar se construiau cartiere întregi, antrenînd forţele românilor, ecoul tradiţiilor săteşti aduse de mama, învăţămîntul demixtizat, insuflarea sentimentelor de respect faţă de familie şi de Dumnezeu.” Cîştigul important al acestui roman este trăirea prin care copilul, personajul principal, se autodefineşte prin întîmplările al căror erou este, dar şi observaţiile asupra schimbărilor prin care trece România acelor vremuri. Elis Râpeanu, aşa cum spuneam, prin acest roman face o coerentă şi binevenită radiografie a unor vremuri istorice care, din nefericire, acum sînt judecate în ansamblu, după principiul că odată cu apa din albie reuşim să aruncăm şi copilul. Se poate lesne pricepe cum că realitatea istorică, prin bucuriile dar şi prin dramele ei, trebuie privită cît mai obiectiv şi cît mai lipsit de patimă. Un roman captivant este acesta „Băiatul cu mingea”, un roman cu multiple învăţăminte despre viaţa particulară dar şi despre viaţa colectivă, dovedind talentul autoarei de a reda cît mai fidel o lume. Şi, aşa cum nota şi Radu Cîrneci, căruia îi transmitem şi pe această cale multă sănătate, cu ocazia zilei sale de naştere (14 feb.), „încă odată, Elis Râpeanu face dovada scriitoarei care este, izbutind să-şi zidească temeinic opera”.

 

Petru Solonaru, Tetradele, Editura Contact internaţional, Iaşi, 2013, 90 p. Cu o notă pe coperta a patra semnată de Liviu Pendefunda.

Tot mai cunoscută, din reviste dar şi din volumele publicate (ÎN, OR, TETRAION şi ZAMOLXEION) poezia lui Petre Solonaru se distinge prin mesajul încifrat pe care îl conţine, prin muzicalitatea exterioară dar mai ales cea interioară şi prin bogăţia de simboluri aşa cum se poate observa şi din poemul „Înmirare”: „Adevărul este. Însă-i ne ştiu…/

Impalpabil, vidul sineşi l-a tăcut…/ A cîtinţei taină cursă a neant/ îl tivi ca număr minîii întru lut…/ Plinătate-i golul, cel din care-absorb/visele uitarea veşnicului Sorb./ Desprinzînd ce naşte sub pieritul loc,/ dă vederii ochiul îlăuntru-i orb// să priceapă nalte trepte de minuni/ înfrăţite’ într-una cu deşertăciuni./ Vălul îl separă de o formă-a sa/aporiei lumii germenilor buni,/ strămutînd în umbră echivoc dedus./ Cînd plurale semne Unului chiar nu-s,/ deşi par într’ însul şi rupturii cad,/ ca „ceva” există de nimic mai sus…”. Acest ermetism de tip barbian, cu sensuri percepute doar de un iniţiat în tanele Logosului dar şi al Ideii, accentuează starea poetică dînd astfel posibilitatea cititorului de a „hălădui cu imaginaţia pe vastele cîmpii celeste”. „Adaptarea la mentalitatea receptorului ţine de maestru, spune Liviu Pendefunda (ţine de maestru în sensul larg al cuvîntului şi profund al sensului pe care îl capătă această numire), iar veridicitatea sa de hierofant iniţiat este o altă problemă. Alchimic, trecerea de la inferior la superior fără nici o modificare fizică, ci doar spirituală, este greu de explicat în limbajul uzual al adepţilor. Un maestru al templului interior, cunoscător al misterelor şi secretelor tuturor ordinelor, ştie să înalţe stindardul cavalerilor astrali.” Tocmai despre asemenea cavaleri astrali se face vorbire adesea în poeziile lui Petru Solonaru, despre acel „mister” al Logosului încifrat în care se poate descoperi cheia spre porţile gîndului. Poezia lui Petru Solonaru, scrisă într-o limbă românească frumoasă şi corectă, aşa cum ar trebui să scrie toţi scriitorii români, are o sumă de „pietre” la baza templului, pietre pe care ştie să le mîngîie şi din care reuşeşte să „zidească”, să codeze dar şi să decodeze idei. Poezia scrisă de Petru Solonaru nu este nici pe departe o poezie leneşă, comodă şi la îndemînă. Fiecare vers, fiecare strofă reprezintă un tot unitar, un tot care condensează esenţe precum sîmburele înainte de germinare condensează măreţia plantei care va fi să sosească. Prin această carte Tetradele Petru Solonaru ne demonstrează că este un poet preocupat de esenţele tari ale întregului, esenţe exprimate prin Logos şi mai ales prin idee.

 

Ion Mîcnea Vetrişanu, Poem în zăpadă, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 130

„În cuibul liniştei aştept/ Şi albul curge din văzduh./ Lumina doarme în zăpadă,/ Poemele fac horă-n fulgi.” Sînt versurile aşternute de Ion Mîcnea Vetrişanu, pe coperta a patra, ca un fel de profesiune de credinţă, de fapt ca un ghid de lectură a poeziei sale. Mici tablouri lirice alcătuieşte într-o tăcere asumată autorul, un inimos care pune multă patimă în ceea ce face; mici tablouri prin care încearcă să contureze, aproape brut, viaţa intimă a satului moldav. Gesturile lui, unele bruşte, spontane, chiar tumultoase, altele calme calde şi melancolice dovedind o blajinătate aparte, se întrepătrund în fiecare poem al său. El nu vrea să fie neapărat poet, ci mai degrabă un cîntăreţ medieval, care îşi cîntă, mai mult murmurînd, „tristeţea şi-amarul”, singurătatea şi mai ales „Stelele care curg prin palme”. El este un actant la viaţa de zi cu zi şi nu doar un contemplative inofensiv. „Aş zăbovi cum stelele-n copaci” spune el, vorbind despre zbuciumul interior, despre febra care îl inundă întru a cunoaşte şi a trăi lumea înconjurătoare. Este ceea ce se poate numi, un mare doritor de viaţă. Aşa cum seva nu ţîşneşte din copaci, deşi este într-un circuit continuu, tot aşa şi omul îşi asumă spaimele şi bucuriile, măcinîndu-le clipă de clipă în această cetate numită trup, ştiind că „Arhitect pe pămînt eu nu sînt,/ Doar păzindu-l ca iarba să-i crească” asumîndu-şi astfel condiţia de „Slujitor la muguri de stele” care „De miresme dulci se lasă-mbătat!”. Deşi nu lasă să se întrevadă asta, Ion Mîcnea Vetrişanu este un mare orgolios, dar, fiind bine temperat, ştie să se ascundă, cu o falsă timiditate, în lumea simplă a satului, în acea simplitate încărcată de mari emoţii, pe care şi-o asumă în poemele scrise în această carte, numită şi ea foarte simplu: Poem în zăpadă, „Ca într-o altă posibilă predestinaţie”. Se simte în poemele acestei cărţi publicate de Ion Mîcnea Vetrişanu un anumit murmur interior, asemenea izvorului abia în formare, un susur printre întîmplările cotidiene pe care el reuşeşte să le aranjeze în metafore, cîntece mute şi să le trimită spre cititori ca semn al cunoaşterii lumii sale interioare, a frămîntărilor de zi cu zi. Natura, în mod aparte, este întregul său decor, şi după cum lasă să se înţeleagă chiar din titlu poemele sale sînt în zăpadă, în acea albie a curăţeniei exterioare dar şi interioare, pentru că sînt scrise în zăpada anilor.

 

Sorin Cotlarciuc, Pelerinul, sonete euharistice, Editura PIM, Iaşi, 2014, 132 p.

Avînd un model de excepţie în scrierea sonetelor sale prin Mihai Codreanu (poetul esenţelor tari, gravate în sonete marmoreene, bazaltice), Sorin Cotlarciuc îşi încearcă harul, anume în matricea propusă de marele înaintaş. Într-un subtil, „Preludiu euharistic”, un fel de adevărată devoalare a profesiei sale de credinţă, pe care îl postează în carte imediat după cele două sonete ale maestrului, Sorin Cotlarciuc îşi expune, lapidar, motivaţia care l-a determinat să practice această formulă lirică, şi mai ales de a scrie sonete, în mare majoritate cu o asemenea tematică. Pornind în motivaţia sa de la aura mistică din ţinutul magic al Bucovinei, acolo unde se găsesc vestitele şi de nepreţuit mănăstiri, Sorin Cotlarciuc vrea să ne convingă de faptul că demersul lui este binevenit şi nu putem să nu acceptăm aceasta. El menţionează în Prologul din această carte cum că: „Omul trebuie să se întoarcă pe calea cea adevărată, calea filosofică ce dă sufletului desfătarea eternă. Fiecare individ îşi poate exersa spiritul şi să-l purifice. Sufletul îşi reaminteşte cele contemplate înainte de naşterea sa, iar la moarte nu se stinge, el este nemuritor”. Convins de puterea cuvîntului de a tămădui răni ale sufletului, Sorin Cotlarciuc scrie în această carte, sonete bine ticluite, sonete corecte şi coerente cu un profund accent mistic, dar şi cu suficiente trăiri laice, exact aşa cum este lumea în sine, cît laic atîta mistic, pentru că omul, în esenţa lui, trebuie să trăiască. „Acei căzuţi azi în păcate grele”, spune Sorin Cotlarciuc, „Uşor plutesc pe finele acorduri”, el ştiind că este „fin stilist pe cîmpul poeziei” pentru care „veghează al meu înger, nu adoarme,/ Pansează visele prea fracturate,/ În roua dimineţilor scăldate/ Vrînd optimismul meu să nu se sfarme”. Nota ludică, de multe ori ironică şi chiar autoironică se poate lesne observa în multe dintre sonetele cuprinse în această carte, sonete scrise cu har şi mult meşteşug, pentru că Sorin Cotlarciuc a ştiut să-l citească temeinic şi mai ales cu folos pe mentorul său, Mihai Codreanu. Ceea ce reuşeşte în mod cu totul special Sorin Cotlarciuc prin aceste sonete este aceea că în nota de sacralitate ştie să introducă existenţa omului real, viu şi mişcător şi de aici şi acea notă de ironie pe care adesea o strecoară în conţinut, chiar dacă aşa cum spune: „În mine port un neatins blazon/ De nobil călăreţ în şa, ecvestru,/ Ce-a fost cîndva maratonist, ecvestru…”. El se lasă cucerit ca o cetate fără de apărare atunci cînd „Ispito,-s uluit de-mi ieşi în cale/ Suavă în întreaga ta splendoare…”, dar nu se lasă „Să nu te pierd te-am prins şi c-o atelă,/ Că-s hotărît să mă însor la noapte,/ Să fiu legat pe veci de-o imortelă”. Se poate remarca şi puţină frivolitate în comportamentul sau de posibil cuceritor şi asta cu toată vraja corolei de plete a zînei care este „Păstrată în ierbare speciale”. Ieşind puţin din canoanele impuse de euharistie şi păşind pe tărîmul lumii laice, Sorin Cotlarciuc ne dovedeşte prin aceste sonete că este un abil mînuitor al versului clasic, al rimelor bine alese în cele mai multe dintre cazuri, şi care ştie să păstreze o anume coerenţă a întregului.

Revista indexata EBSCO