Mar 14, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Octavian MIHALCEA – Flagelãri în singurãtate

O lirică a mesajului comprimat ne oferă Ioan Matiuţ în volumul Fuga din urmă (Tracus Arte, Bucureşti, 2013). Continua introspectare este axată asupra momentului, cu toate variabilele existenţiale ce pot interveni. Printre multiplele spectre, fulguraţia certitudinii are un efect potenţat: „dintre toate/ zgomotele lumii/ doar paşii tăi/ îi aud/ nu ştiu dacă eşti/ ploaie/ moarte/ vînt/ animal flămînd/ sau simplă femeie// dar ştiu că vii”. Solitudinea descinde din fioruri iernatice, flagelant stadiu care poate lua înfăţişarea unei obscurităţi înălţate spre cer. Pe moment, tensiunile sînt îndepărtate printr-o tabula rasa intens cromatizată. Se petrec neobişnuite ascensiuni şi căderi, într-un ritm invocînd suprarealitatea. Însoţirea determină extensiuni nebănuite: „apoi am plecat cu tine/ în clipa/ fără sfîrşit/ pe care am numit-o”. Arealul nocturn privilegiază accepţiunea thanatică unită, la nivel morfeic, cu o „binecuvîntată” iubire care nu va eluda nicicînd apodicticul cinis et umbra sumus. În oglinzi se profilează nopţi apropiate supliciului, mereu căutînd primii paşi: „zgîrîi pielea// nu curge/ nu se arată/ nimic// după piele/ altă piele/ altă piele/ pînă la capăt// care e cea dintîi”. Treptat, succesiunea stărilor poetice aderă la o aparte cheie, propice devoltării întru alteritate. Impresionează sarabanda inadecvărilor, a scindărilor fundamentale. Au loc procese interşanjabile care păstrează, indubitabil, răni necicatrizate. Persistă impresia că fiecare gest esenţial poate ascunde un hiatus, pe fundalul tot mai încărcat al interdicţiilor. Punctual, se impune cu acuitate ideatica trăirii existenţei în clipă, pînă la irumperea inevitabilului: „pentru atunci/ cînd voi trece/ naşterea/ moartea”. Tuşe neoexpresioniste accentuează această veritabilă aventură a fiinţei, propusă de Ioan Matiuţ: „rădăcină/ cu ghearele înfipte/ în mîlosul întuneric// hrănind/ carnivora-ţi floare”. Unele „respirări” se bucură se o situare în siajul reperelor. şi totuşi, teluricul posedă amplu ton visceral:”simt în gură/ gustul tău/ amestecat cu gustul/ pămîntului”. „Cerul din lemnul sicriului”, iată pendularea între extreme, convergente la nivel esoteric. Astfel, solitudinea este profund metamorfozată, ceea ce determină plonjări onirice extrem de percutante: „înăuntrul paşilor tăi/ am căzut// paşii mei/ trec pe lîngă urma paşior mei/ şi nu îi mai/ aud// privirea mea/ trece prin ochii tăi/ şi nu îi mai/ aud// privirea mea/ trece prin ochii tăi/ şi nu îi mai/ văd// în noaptea cu lună/ umbra e a/ ta”. Misteriosofiile învăluie „straniul/ fiecărui lucru/ decojit de/ privirea/ care nu vede”. Versurile lui Ioan Matiuţ creionează cu deosebită pătrundere vibraţiile unui stadiu pe cale de a deveni terminal. Doar acele culori aparte, odată ştiute, mai pot aduce lumina. Pe drumul către ea găsim textele poetului.

 

Revista indexata EBSCO