Mar 14, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Livia CIUPERCÃ – Dãinuire și duratã în poezia Doinei Drãguț

Ca „fii ai luminii” ce sîntem, nu de puţine ori ne lăsăm cuceriţi în marea aventură a cunoaşterii, sondăm în cotloanele întortocheate ale marelui şi micului cosmos, refuzăm a ne accepta limitele, îndrăznim, ne adîncim în vîlvătăile universalului, visăm, îmbrăţişăm necunoscutul. Sînt momente în care chiar credem că stelare acorduri brăzdează fiinţa, impulsionîndu-ne, chemîndu-ne, încurajîndu-ne. Întru „dăinuire şi durată”, şopteşte poeta Doina Drăguţ, care nu-şi doreşte „a rivaliza” decît cu propria-i conştiinţă. În adevăr, „omul este lumea «mare în mic», sub binecuvîntarea Sfîntului Grigorie Teologul, şi tocmai de aceea nimic nu ne intimidează, totul pare firesc chiar şi-n mădularele neantului, indiferent de timp ori spaţiu.

Pentru poeta Doina Drăguţ, timpul devine tema centrală în recentul volum Timpul dintre valuri de lumină (Editura Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2014). Asemenea conceptului formulat de înţeleptul „călugăr rătăcitor”, Sosan, prin vocea lui Osho: „…nu există ieri, nu există mîine, nu există astăzi…” Altfel spus, nu există timp. Timpul devine pur şi simplu – o creaţie a minţii. Şi-această „creaţie a minţii”, acest traiect întru iluminare nu-şi putea găsi o mai plastică ilustrare, precum în viziunea poetei Doina Drăguţ, astfel: „într-o lină unduire/ valuri de lumină mă înalţă// timpul pare-a fi golit/ însă nu epuizat// pe o mare ce se mişcă-ntruna / dar este mereu în locul său…” (valuri de lumină) O demonstraţie plastică, distinctă, demnă de a fi reţinută.

Lăsîndu-se purtată pe „calea luminii”, şi-ntr-o „lină unduire” (valuri de lumină), poeta se înalţă înspre hotarele Totului – acolo unde „punctul” devine „deplinătate a unui cerc”, pregătită, parcă, pentru a sonda ascunzişurile triadei: fiinţă – nimic – devenire… Şi, iată, decide tranşant, fără ocolişuri: „Nu există nimic / din cele existente // nu există nici primul / nu există nici ultimul //  unicul e cauza tuturor // Dumnezeu se află în fiecare om…”.

Ochiul liric devine vîlvătaie arzînd întru progresie, cu învăluire sobră, însă decizională: „rătăcită ca un val / pierdut în mare // într-o unduire / descendentă // mă urmez la nesfîrşit…” (val pierdut) Această imagine a poeticului ne determină să conştientizăm că orice urcuş poate deveni oricînd un coborîş întru evaluarea, nu a limitelor proprii (ca fiinţe imperfecte şi trecătoare), ci a multitudinii de întrebări care ni se deschid în faţă, deschideri incitante, atotcuprinzătoare. Şi cîţi dintre noi sîntem într-atît de sinceri încît să recunoaştem, precum rostea cîndva, de-a dreptul poetic, sir Isaac Newton, în zorii secolului al XVIII-lea: „mi se pare că sînt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutînd din timp în timp pietricele mai colorate decît de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde în faţa mea…”.

Şi-acest coborîş şi urcuş este surprins, firesc, şi-n imaginarul poetic al Doinei Drăguţ: „rătăcită ca un val…” (val pierdut) sau „într-un val profund / mă afund” (val profund), dar „plutesc, / plutesc, / plutesc…” (val de vînt), „copleşită de dorinţe...” (o zi şi-un val)

Poezia, tainică irumpere, mlădiere şi şoaptă a neliniştii,  păstrează în miezul ei cuvîntul zămislitor (modelat ori nu în ritm prozodic) în/din miezul fiinţei noastre (nu de puţine ori, vulnerabil), precum un fulg terestru. Această ardere întru frumos şi misterios – o descoperim şi la poeta Doina Drăguţ. Neliniştile sale sînt flacără arzînd întru limpezirea unor multiple întrebări întrebătoare care ne-ntorc în timp, în îndepărtatul Ev Mediu, pentru a-i auzi şi vocea lui Otto von Guericke cel care, pe drept cuvînt, rostea un mare adevăr – valabil şi astăzi: „misterele multiple ale naturii este sarcina unei minţi iscoditoare şi fertile…”. Iar una dintre marile subteme ale filosofului Doina Drăguţ, vizează tocmai vidul, iar concluzia se profilează tranşant: „nu există nimic / din cele existente… Pe poetul-filosof Doina Drăguţ o preocupă rărunchii Universului, mai precis, acel echilibru între extreme, deopotrivă, luciditatea verticalităţii (simplu ca adevărul) şi coborîrea în mit (pasărea cerului).

Jonglînd cu elemente fizico-matematice, într-o viziune specifică artei literare, poeta defineşte perfecţiunea spirituală a cercului (cu trimitere la poemul expresia deplină), „sămînţa universului” (M. Eminescu) – punctul (gîndind la poemul ce rămîne), ba chiar şi zvîcnirile furtunii – „sabie” mistuitoare (esenţa în funebra vale).

Încorsetaţi de precise delimitări într-acest paradis incomensurabil, „un cer de gînduri”, arborescente sonante, unduioase tresăltări, spasmodice proiecţii dublate de o  stilată muzicalitate astrală, dictează acest perpetuu du-te-vino: un „sfîrşit al creşterii” suprapus unui „început al descreşterii”. În acest cerc labirintic – suspendat deasupra măreţului Nimic din afara Lumii, dar modelat măiestrit, înlăuntrul şi dinlăuntrul fiinţei creatoare –  fiinţează în pluralitate poeta Doinei Drăguţ. Şi totuşi, persistînd a sonda eternul în efemeritatea noastră meditativ-sentimentală, nimicul ne cuprinde. Şi-oricît am sonda, în zadar fi-va. Doar Dumnezeu Tatăl tronează peste-ntreg nemărginitul. Ochiul Său veghează asupra-ne, protector, încurajîndu-ne „să despletim” Universul (Emil Cioran), într-o uimire perpetuă, constructivă, întru înnobilare a logicului.

Şi-ar mai fi de adăugat că aceste învăluiri („valuri de lumină”) ale poeticului distinsei doamne Doina Drăguţ – întru iluminare, s-ar cuveni să ne-amintească, deopotrivă, de acea „cîntare a treptelor”, înmiresmare duhovnicească, în rostirea Monseniorului Vladimir Ghika: „Dă-ne, Doamne, să ştim ce vrei, – să vrem ce vrei, – să facem ce vrei, – să facem bine ceea ce vrei”!

Revista indexata EBSCO