Mar 14, 2015

Posted by in ARTE

Liviu SUHAR – O monografie necesarã

O monografie Aurel Băeşu (1896-1928) era cu atît mai necesară cu cît aceasta practic lipsea. Este adevărat că s-a scris sporadic despre acest – o spunem în posteritate aşa cum s-a spus în perioada interbelică – mare artist, intrat, ulterior morţii sale premature, într-un nejustificat con de penumbră. Materialele scrise în ultimele decenii ale veacului trecut nu depăşeau nivelul documentar al catalogului de expoziţie al Eugeniei Antonescu, realizat în 1966, cu pasiune şi conştiinciozitate, dar cum era şi firesc, avînd în vedere apariţia lui circumstanţială determinată de manifestarea în curs atunci, nu putea include o exegeză detaliată a operei artistului şi nici un repertoriu amplu al operei lui. Apariţia monografiei îndatorată istoricului şi criticului de artă Gh. Macarie reprezintă nu numai un act de reparaţie şi recuperare faţă de un artist prea rar pomenit sau abordat la modul minimalizator, dar şi un act de necesară reevaluare.

Lucrarea impresionează de la bun început prin excelenta ei ţinută grafică; coperta, calitatea de excelenţă a materialelor, cele 137 de reproduceri după opera artistului onorează Editura Pim, care a realizat-o. Cele 182 de pagini ale monografiei incluzînd un avizat aparat critic, o bibliografie voit exhaustivă (aprox. 300 de titluri) depăşind cu mult menţionările anterioare, o cronologie şi un rezumat în limba engleză completează aspectul unei abordări singulare în tot ce s-a scris pînă atunci asupra acestui subiect.

Lucrarea de o evidentă acribie documentară, parcurge cele mai importante ziare şi reviste ale dec. 2-3 ale secolului anterior din Iaşi, Bucureşti şi Piatra Neamţ, relevînd şi ieşiri în public şi manifestări necunoscute la care artistul a participat, dar realizînd şi un sondaj inedit în opiniile celor mai importanţi istorici şi critici de artă ai intervalului amintit, o perioadă de consolidare a unei viziuni artistice particulare a artistului, implicit de plenară afirmare a personalităţii sale creatoare. Se recurge pe larg la documentele de epocă din arhive şi biblioteci, se parcurge filă cu filă ziare ale epocii, apelînd la cronicile şi mărturiile de atunci, dar şi cele ulterioare, orale – toate ordonate cronologic şi integrate în ţesătura logică a evoluţiei artei A. Băeşu. Itinerarul captivant al vieţii sale, dominată de permanenta aspiraţie spre un ideal al desăvîrşirii artei sale, în luptă cu o tragică – în persistenţa sa – boală incurabilă, trezeşte nostalgic ideea unui posibil roman sau film – de succes – inspirat din aceste experienţe tensionat-dramatice.

Lucrarea este structurată în trei capitole – toate integrate aceluiaşi scop – cel al conturării în posteritate al profilului unei personalităţi devenită de marcă într-un areal artistic, complex şi de excepţie, cum a fost cel al artelor vizuale, din perioada interbelică. Analizele portretelor şi a peisajelor – celor două genuri care i-au canalizat majoritar disponibilităţile şi aspiraţiile, scot în evidenţă şi evaluează acele note specifice şi definitorii ale operei lui A. Băeşu – semnalate în critica interbelică, dar rămase suspendate îndestul în rarele încercări ulterioare.

Cel de-al doilea capitol este consacrat portretisticii – considerată ca o dominantă a unei creaţii abordate în integralitatea sa. Pentru perioada 1915-1920, A. Băeşu se remarcă la Iaşi, Bucureşti sau Fălticeni drept unul din cei mai originali artişti ai middle-classului; personajelor clasei de mijloc, intelectuali cei mai mulţi dintre ei ai deceniilor 2-3 ai secolului trecut, A. Băeşu le determină, constată autorul cărţii, o vădită capacitate de individualizare, relevînd fizionomii umane, dar şi permanenţe caracteriologice; se reţin cu juste intuiţii acele trăsături unice şi inconfundabile ale personajului ce îl scot din banalitatea cotidiană şi anonimatul uniformizării colective (op. cit., p. 94).

Între 1916-1928 artistul a realizat un număr impresionant de autoportrete. Ca şi în cazul aceloraşi realităţi din creaţia lui Van Gogh şi a altor artişti europeni, ele nu reflectă altceva decît nelinişti şi întrebări cărora nu le pot afla răspunsurile decît dialogînd cu un alter-ego descoperit în suprafaţa unei oglinzi; este dialogul cu sine… Este ceea ce autorul monografiei consemnează: Mai toate autoportretele artistului sînt tot atîtea spovedanii cele mai multe dramatice; sînt confesiunile experienţelor unei vieţi pătrunsă, fără încetare, de o aspiraţie neîntreruptă spre desăvîrşirea unui ideal cel mai statornic al vieţii sale plenara sa împlinire prin artă (p. 99).

Fără a fi primul în tratarea subiectului, A. Băeşu realizează un anumit tip de ţăran – al zonei de munte – Moş Parfichi de la Hangu, Ciobanul din Almaş, Portretul de ţăran, Savin de la Dorna (lucrări realizate între 1922-1927) impun tipuri diferite ca vîrste etc. dar reductibile la acelaşi numitor comun – cel al unei profunde tristeţi – dincolo de timp; este durerea înnăbuşită a unui individ, dar mai ales a unei colectivităţi sociale din care face parte. Autorul ca şi personajele sale presimt – se constată – după milenii de civilizaţie rurală, amurgul unui anumit mod de viaţă               (pp. 105-106).

Depăşind influenţele grigoresciene din perioada şcolarităţii ieşene la Belle Arte de care s-a făcut, eronat, prea mult caz, în unele articole ocazionale, artistul îşi dezvoltă de timpuriu un stil propriu, investind culorilor vibrante energii şi emoţii sincere, netulburate de trucuri de limbaj menite efectelor spectaculoase. Arta artistului se învecinează mai degrabă cu cea a lui ştefan Luchian, pentru arta căruia Băeşu făcuse o mare pasiune. Stilurile celor doi pictori se aseamănă prin modalităţile de sintetizare a formelor, expresive şi clare, susţinute printr-un desen riguros care exclude ambiguităţile cu efecte picturale.

Abordarea peisajului permite autorului monografiei decantarea altor valori ale artei lui Băeşu – finalul lucrării fiind consacrat delimitării notelor specifice ale reflectării sentimentului naturii şi în particular al specificului naţional al operei artistului.

Strădania profesorului Gh. Macarie de a închega o monografie cuprinzătoare, excelent documentată, însoţită de pertinente analize, înseamnă un efort salutar în comparaţie cu variatele încercări de dinaintea sa. Studiul se încheie printr-o frază care închide ciclul, provocînd virtualii cercetători la răbdarea şi îndrăzneala de a se apleca, mai tîrziu, cu mai multă perseverenţă şi cu altfel de instrumente de cercetare, în viitor, luînd-o de la capăt. Fraza de încheiere a studiului amplu al dlui Gh. Macarie subliniază cuprinzător o concluzie, fără a propune o sentinţă irevocabilă despre omul Aurel Băeşu, pictorul şi opera sa: Om şi operă se înscriu existenţial-artistic într-o unică aventură în care omul şi pictorul se identifică simbiotic în acelaşi tragic destin (p. 134).

 

 

  • Gh. Macarie, Pictură sau destin, Aurel Băeşu (1896-1928), Editura Pim, Iaşi, 2014.
Revista indexata EBSCO