Mar 14, 2015

Posted by in ARTE

Bogdan ULMU – Relația regizorului cu dramaturgul

(dintr-o istorie anecdotică a teatrului românesc)

Am cunoscut mulţi autori de teatru, în viaţă. Am şi văzut multe spectacole cu piese româneşti, am şi montat destule texte de-ale lor (cam nouăzeci!), am fost în diferite conjuncturi, împreună.

Ca şi criticii ori regizorii, nici cei care scriu teatru nu sunt mereu comozi. Sau nu-s întotdeauna, previzibili. Nu vorbesc acum despre valoare. Ci încerc doar să-mi rememorez cîteva întîlniri… anecdotice cu unii dintre ei.

Consternant, D. (celor în viaţă o să-mi permit să nu le dau numele) a venit la două premiere de-ale mele, încărcat de promisiuni. La prima, după spectacol, a anunţat pe toată lumea din teatru că este aşteptată la o masă bogată, în hol. Cînd ne adunam cu toţii însă, D. primeşte un telefon. O doamnă cu funcţie de conducere, din Bucureşti, are… frigiderul gol. Prompt, D. o va ajuta: jumătate din ce era pe masă, reia drumul portbagajului. Maşina pleacă spre Capitală, iar bieţii actori privesc trişti, în urma ei… (dar cîte-un şpriţ, şi-o măslină, tot au apucat!).

Acelaşi scriitor, după doar cinci ani (în 1991), are noroc: îi mai montez un text. La acelaşi teatru. De data asta vine cu o altă propunere şocantă: el va rescrie piesa şi, în cele două zile rămase pînă la premieră, voi repeta ca să înveţe interpreţii modificările.

Eu şi directorul teatrului (care juca-n spectacol), rămăseserăm interzişi. Cînd a venit D., spectacolul era gata. ?i-n două repetiţii, era imposibil să-l schimbi. Nu se mai văzuse aşa ceva, de pe vremea cenzurii (şi-atunci, modificările erau realizate în mai multe zile, uneori, săptămîni!).

Diplomatic, am zis ca el. A doua zi, l-am trimis cu secretarul literar să vadă un canton de vînătoare din judeţ; omul avea sarcină să-l ţină pe scriitor cît mai departe de noi. Seara, ne-a întrebat cum a mers. „Perfect!” – am răspuns. „E mult mai bine acum!”.

După premieră, autorul radia. „Vezi? S-a rîs la toate modificările!”. L-am aprobat, că n-avea rost să-l deziluzionez: doar teatrul este tărîmul iluziilor!

A propos de memoria dramaturgilor: montez o piesă de Adrian Dohotaru, scriitor destul de bun, om agreabil – un ultimii ani de viaţă, ajuns şi secretar de stat. Vine s-o vadă, însoţit de iubita lui (o fată mult mai tînără şi… mai înaltă). Trebuie să precizez că textul avea, iniţial, 120 de pagini. L-am tăiat „la sînge”, lăsînd doar 46. Plus că am adăugat replici. Mi-era puţin teamă că autorul va fi supărat că i-am maltratat capodopera.

Îl urmăresc, în timpul premierei: era tot, numai un zîmbet. După, îmi mărturiseşte: „Bogdane, nici nu ştiam că am scris un text aşa bun!”. Era să-i replic că l-am scris împreună, dar m-am abţinut. De ce să-i stric bucuria?…

Mult mai periculos era Everac. Dacă nu-i plăcea ce-a făcut regizorul, reclama la partid: Primul Secretar, ori chiar Cabinetul 2. Din acest motiv era urît de directorii de scenă. ?i după 90 n-a mai vrut nimeni să-l monteze. Se plîngea peste tot că scrie mult şi degeaba. Cine l-a pus?

Nu pot să uit o declaraţie a lui de prin 2000: „N-am ce face cu libertatea!”. Adică mai bine-n comunism, că sunt jucat. Ce fel de creator e ăla care nu vrea libertate?!…

La polul opus s-ar situa un autor cu nume, DRP. Nu-l interesează ce va face regizorul din text: după ce-a terminat piesa, nu mai este a lui. E o atitudine preferabilă…

Revista indexata EBSCO