Mar 14, 2015

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Teatru sau viațã?

David Foenkinos era considerat cîştigător (aproape) sigur al premiului Goncourt, pentru romanul Charlotte (Gallimard, 2014). N-a fost să fie, i l-a „suflat” Lydie Salvayre – rezultat contestat de mulţi cititori avizaţi – dar nu a rămas nici el de căruţa marilor premii literare, ci a dobîndit două pînă la urmă: premiul Renaudot şi micuţa clonă a celui mare, anume premiul Goncourt al liceenilor.

Oricum, nu ne îndepărtăm de logica războiului, care marchează producţiile hexagonale la vîrf de ani buni, şi nici nu putea fi altfel, într-un moment în care se aniversează 70 de ani de la eliberarea cumplitului lagăr de la Auschwitz. Era de aşteptat un subiect pe această temă şi iată că a apărut unul tulburător de frumos, care o are în centru pe tînăra pictoriţă evreică Charlotte Salomon, gazată în 1943, însărcinată fiind, la 26 de ani. Tema s-a impus de la sine; autorul mărturiseşte că atunci cînd a contemplat pentru prima dată pictura Charlottei a ştiut că găsise în sfîrşit ceea ce căuta. Continuîndu-şi apoi cercetările şi reconstituind viaţa nefericitei artiste a ajuns şi la o formulă narativă inedită, căci romanul pare a fi scris în vers liber, fiecare frază, scurtă, fiind urmată de un nou alineat. Autorul însuşi explică această curiozitate în chiar textul său:

 

Simţeam nevoia să merg la începutul unui alt rînd pentru a respira.

            Atunci am înţeles că aşa trebuia să-l scriu.

 

David Foenkinos nu e un necunoscut, dimpotrivă, s-ar spune că e chiar un obişnuit al best-seller-urilor. Născut în 1974, studiază Literele la Sorbona, dar se specializează în jazz şi ajunge profesor de chitară, înainte de a se consacra scrisului. Mare admirator al lui Albert Cohen, declină, ca şi ilustrul său predecesor, toate nuanţele iubirii în romanele sale, începînd cu Inversion de l’idiotie: de l’influence de deux Polonais (Gallimard, 2002, premiul François Mauriac) şi continuînd în acelaşi registru dulce-amărui, uşor ironic, ce devine marca sa stilistică (Entre les oreilles, Gallimard, 2002; Le potentiel érotique de ma femme, Gallimard, 2004; En cas de bonheur, Flammarion, 2005). La Délicatesse (Gallimard, 2009) s-a vîndut în sute de mii de exemplare şi a fost ecranizat de autor împreună cu fratele său; iar Les Souvenirs (Gallimard, 2011) va ajunge şi el pe marile ecrane în curînd, în regia lui Jean-Paul Rouve.

Dacă Charlotte e un indiscutabil succes de librărie, cu circa 400.000 exemplare vîndute pînă la sfîrşitul anului trecut, nu acelaşi lucru se poate spune despre critica de întîmpinare serioasă, în faţa căreia Foenkinos nu pare să aibă mare trecere. O revistă importantă, precum Le Nouvel Observateur (18.11.2014, David Caviglioli) vorbeşte chiar despre un roman „detestabil”, contrazicîndu-i pe jurnaliştii amatori care se extaziază în faţa unui nou tip de „poezie în proză”, considerînd că nu e nici strop de lirism în acest text, doar o înşiruire de fraze simple, chiar simpliste, fără analize, fără introspecţie, fără descrieri incitante, fără comentarii politice, sociale, culturale, artistice (despre pictura eroinei sale spune doar că e „o explozie de culori”). Fenomenul este, totuşi, surprinzător şi cred că e prima dată cînd se întîmplă aşa ceva în contextul luptelor acerbe de culise purtate în jurul premiilor literare. Sigur, rareori s-a întrunit unanimitatea criticii şi cititorilor în legătură cu vreunul din volumele premiate, mai mereu au existat şi înţepături şi nuanţe critice şi rezerve, fireşti, de altfel. Dar atîtea cronici negative, sau cel puţin semne mari de întrebare, iscate de acordarea a două din cele mai importante distincţii (Goncourt şi Renaudot) scriitorilor Lydie Salvayre, respectiv David Foenkinos, nu ştiu să mai fi existat. E greu de tras deja nişte concluzii defetiste privitoare la calitatea literaturii franceze de azi, la discernămîntul cititorilor sau la legitimitatea instituţiei premiilor literare ca autoritate majoră în identificarea şi promovarea unor texte de referinţă. Dar ceva s-a schimbat, cu certitudine.

Revenind la ultimul roman al lui Foenkinos, trebuie să recunoaştem, totuşi, că lipsa detaliilor şi a interpretărilor auctoriale lasă frîu liber imaginaţiei cititorului, care e antrenat pe negîndite pînă în vremea dinaintea naşterii Charlottei, urmărindu-i apoi scurta peregrinare prin viaţă, exilul în sudul Franţei, unde îşi realizează cea mai mare parte a lucrărilor, apoi denunţul unor vecini, încarcerarea rapidă şi moartea. De fapt, descoperim că moartea a fost cea mai fidelă prezenţă în scurta existenţă a artistei. Mama i-a murit pe cînd avea 10 ani, dar nu de gripă, cum i se spusese mereu, ci din proprie voinţă. Tot aşa cum, rapid,  prinde contur un halucinant carusel al sinuciderilor în familie – sora mamei, unchiul, bunica şi mulţi alţii… Dar acolo, la Nisa, s-a petrecut ceva magic, ce a dat naştere unei opere unice, stranii, intitulată de autoarea ei Leben? oder Theater. Viaţă sau teatru? Lucrarea se constituie într-un soi de roman autobiografic în imagini, alcătuit din 800 de guaşe şi texte pictate, însoţite de indicaţii muzicale, cu trimiteri la arii pe care, poate, i le cînta la pian mama ei în copilărie. Înainte de a fi deportată, îi încredinţează opera medicului care o îngrijise din momentul sosirii ei în Franţa.

Chiar dacă originalitatea stilistică a romanului e uşor forţată, chiar dacă nuanţele sînt minime, poate că tocmai în această sobrietate împinsă la limită şi în acest ritm scurt, gîfîit, chinuit rezidă o formă aparte de emoţie. Parcă simţi că însoţeşti, fără să vrei, un animăluţ hăituit, înnebunit de groază, sfîrşit de oboseală, care se opreşte des să-şi tragă sufletul, înainte de a o lua din nou la goană. Spre unde? Camera de gazare în care pătrunde în final ochiul minţii scriitorului străluceşte în toată monstruozitatea ei…
Sub o lumină de gheaţă nuditatea scobeşte trupurile.
Charlotte iese în evidenţă cu burta ei.
În mijlocul celorlalţi, stă nemişcată.
Pare să se abstragă din clipă.

Revista indexata EBSCO