Mar 14, 2015

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Primãvarã la Edo

„Primăvară la Edo,

Nici o zi fără ca un clopot de templu

Să fie vîndut”

Kikaku

 

„A scrie renku este o lecţie de umilinţă. Poeţii trebuie să se întreacă. Fiecare caută să ofere versul de legătură ideal, sondînd adîncurile experienţei şi abilităţii lor […]. Dar competiţia trebuie să fie ea însăşi o expresie a prieteniei şi încrederii, pentru că renku e o artă colaborativă, şi orice colaborare care îşi are rădăcinile în antipatie cu siguranţă dă greş”.

John Carley, Comparison, contrast and integration. A reflection on the composition of Springtime in Edo

 

Cartea are două părţi distincte, prima fiind un gen de poezie scrisă în colaborare, de mai mulţi poeţi (strofa unuia care a trăit cu secole în urmă este punctul de pornire pentru ale autorilor contemporani), şi a doua o relatare despre ultima perioadă a vieţii lui Bashō.

Matsuo Bashō, poate cel mai important poet Japoniei, a trăit în perioada Edo (Togukawa) – 1603-1868. Cei mai mulţi consideră că el dat genului haiku strălucire. I-a conferit, spun unii, şi o doză de mistic (alţii spun că avea deja), exprimînd teme universale prin imagini naturale, simple, iarbă, petale de floare, lună, colibă, albine, broscuţe (un celebru poem cu broscuţa are zeci de traduceri în diverse limbi) ş.a. Unii au spus şi că a adus în „haikai”, din zen, fuga-no-michi/ calea eleganţei[1]. Prin aceasta înţelegea şi întoarcerea la viziunea autentică, străveche. A transformat astfel  „haikai” dintr-un gen uşor, comic, chiar frivol, în unul major.

Pe scurt, în 1672 s-a mutat la Edo/ Kyoto, să studieze poezia. Aici poemele i-au fost remarcate repede. Sub pseudonimul Tōsei şi-a luat o slujbă – învăţa 20 de discipoli poezia. Ei au publicat Cele mai frumoase poezii ale celor 20 de discipoli ai lui Tōsei. Cu ajutorul lor şi-a construit prima casă permanentă, cum scrie şi Kikaku în Relatare. Apoi, de la bananierii (basho) plantaţi alături, şi-a luat pseudonimul Bashō, a început să practice zen[2]. În iarna lui 1682 coliba lui a ars. În 1684 a plecat în prima din cele patru călătorii (au urmat cele din 1687 – pentru „privitul lunii”[3], 1688 – s-a întors şi la Ueno, şi 1689), cunoscînd oameni, făcîndu-şi discipoli…

De la „haikai” la „haiku”, de la compilaţia Tsukubashū[4] (1356), cînd, s-a spus, au fost semnalate primele haikai, la perioada, Meiji, la Masaoka Shiki, care a dat numele de „haiku” şi i-a deschis, se spune, calea către viitor, fără să omitem „etapele” Bashō (1644-1694), Buson (1716-1783), Issa (1763-1827) ş.a., acest poem a suferit schimbări semnificative. Tōta Kaneko scrie[5] că Shiki a respins „vechiul stil haikai”, considerîndu-l „tsukinami (commonplace) haiku”. Şi pentru că hokku, parte din renga, era tratat în epoca Edo ca un fragment independent, Shiki a stabilit ca aşa să rămînă, şi să fie scris ca „an independent one-stanza (5-7-5) poem”, „one 5-7-5 line in Japanese”, „schimbînd haikai în haiku”.

Takarai Kikaku (1661-1707), cunoscut şi cu numele de Enomoto Kikaku, şi, vedem şi aici, şi drept Shinshi, a fost discipol al lui Bashō. Deşi relaţiile cu Bashō, care l-a luat nu o dată în răspăr, făcînd-ul ţinta unor anecdote, au fost nu mereu bune, el a editat două dintre antologiile prin care şcoala maestrului său şi-a dobîndit reputaţia.

În ce priveşte denumirile renga, renku, kasen etc., unul dintre cele mai explicite texte scrise în Occident pe tema asta e semnat de William J. Higginson: „Renga” and „renku”[6]. În viziunea lui în Japonia sînt două diferenţe esenţiale între „the classical, or courtly renga” şi „the more popular, modern-style renku”, în afara faptului că o renga e, de obicei, mai lungă, uzual de 100 de strofe/ hyakuin[7] (poate cel mai celebru autor/ maestru renga sub îndrumarea căruia s-a scris „hyakuin” a fost Sōgi)[8], renku – mai scurtă, mai ales de 36, dar şi mai puţine. Aceste diferenţe, în viziunea sa, ilustrează două dihotomii uzuale în artă, particulare Japoniei, prima însemnînd departajarea în timp a vechii renga, în care include şi compoziţiile de curte din secolul al XV-lea, vremea lui Sōgi[9] şi haikai no renga al şcolii Danrin, anterior lui Bashō, apoi fiind cea în stilul lui Bashō şi a posterităţii lui, „pe care japonezii o numesc acum renku”. (Interesantă e diferenţierea făcută de Earl Miner, în Japanese Linked Poetry: An Account with Translations of Renga and Haikai Sequences, Princeton University Press, 1979, p. 10, între renga şi haiku – „When renga learned to dress up properly, haikai stepped forth as a barefoot equivalent.” La pagina 9, nota: „the tendency of Japanese poems to be short is well known, as is also the tendency for the short to become shorter. It is less well known that a countervailing tendency leads to the integration of shorter into larger wholes”).

Higginson scrie că, în renga timpurie, metoda de „legare” era mai ales dependentă de cuvinte/ asocierile dintre ele dar şi fraze din literatura „clasică”, jocuri de cuvinte etc. Astfel, aşa-numita kokoro-zuke, prin care două strofe, să spunem, ar avea logică (în sensul înlănţuirii poetice) împreună, e doar una dintre multele „tehnici”, foarte rar folosită, însă era practic singura  care nu se baza doar pe legătura/ relaţia dintre cuvintele care „legau” două strofe. Dar asta, menţionează W.J.H., a fost o precursoare a modului de înlănţuire dezvoltat de Bashō, care a denumit stilul de „legare” practicat de el nioi-zuke (tradusă „scent-linking”).

Ce este un kasen[10]? Denumirea vine, s-a spus, de la sintagma „cei şase poeţi nemuritori[11]” (cu referire şi la tendinţa, provenită din China, prezentă şi în Japonia, de a „grupa” cîte 6 sau 36 de strămoşi, creatori iniţiali ş.a.), şi a fost tradusă în varii feluri, de la „Cele şase genii” la „Cei şase nemuritori”.

Scrise după un anumit tipar pe bucăţi/ foi de hîrtie (kaishi), în care fiecare faţă a foii este tratată atent, renga sînt numite, funcţie de numărul de strofe (secvenţe poetice) componente, astfel (avînd în vedere şi clasificările „ortodoxe” – ushin, şi cele moderniste/ neortodoxe – mushin[12]): 1000 de strofe (40 kaishi, 80 de feţe) – senku, 100 – hyakuin ( 4 – 8), 50 – gojūin (2 – 4), 44 – yoyshi (2 –4); şi cele catalogate drept renku: 36 – kasen (2 – 4), 18 – han-kasen (jumătate de kasen) (1 –2), şi recent apărutele 12 – Shisan (2 – 4), 12 – Jūnichō (1 – 1), 20 – Nijūin (2 – 4), 22 – Triparshva şi o formă cu grad mare de libertate, care lasă la latitudinea participanţilor numărul de strofe, foi etc. – rokku[13], lansată de Haku Asanuma în anul 2000.

La marea majoritate a formelor mai vechi nu se cunoaşte nici data exactă a apariţiei, nici numele creatorului. De pildă, hyakuin, după S. D. Carter[14] ar fi apărut în secolul al XIII-lea. Han-kasen-ul se pare că datează din secolul al XVII-lea, Shisan e creaţia lui Kaoru Kubota, din anii ’70, Nijūin a lui Meiga Higashi, şi datează din anii ’80, Jūnichō a lui Shunjin Okamoto, din 1989, Triparshva a fost lansată de Norman Darlington[15] în 2005 ş.a.

Cît despre kasen, unii cred că e creaţia lui Bashō[16], dar Christopher Drake scria[17] că prima menţiune despre acest tip de renga datează din anul 1518. Dar, dacă pînă la Bashō se scria mai ales renga de 100 de strofe, după moartea lui kasen devenise, dacă nu cea mai practicată (spun mulţi), una din cele mai uzuale forme de renga.

Acest kasen, compus pentru a comemora pe discipolul lui Bashō, a fost alcătuit pornind de la un hokku al lui Kikaku, folosit ca piesă/ „strofă” de început („Primăvară la Edo…”). Au participat cinci poeţi japonezi şi cinci non-japonezi[18], care au lucrat funcţie de o serie de convenţii/ norme de lucru şi reguli enunţate în carte. Kasenul poate fi o lectură interesantă şi prin prisma modului de lucru.

 

O relatare despre ultimele zile ale maestrului nostru, Basho poate atrage nu doar pe cei interesaţi de haiku sau de istoria literaturii japoneze în general, mai ales dat fiind că sînt pagini scrise de un apropiat, parte la aceste momente, descrise aşa cum le-a perceput.

Acesta descrie ultimele zile ale unui „om singur şi foarte sărac”, dar cu „virtuţi infinite”, care avea „mai bine de două mii de discipoli în diferite locuri din ţară”. Ei aveau o încredere „universală” în Bashō, ceva „care merge dincolo de puterea noastră obişnuită de înţelegere”. Cît de sărac era Bashō? Kikaku scrie cum acestuia i-a luat foc adăpostul din ierburi, cum a trebuit să aducă apă de la rîu cînd totul ardea, înţelegînd că nu îi era dat să se aşeze într-un loc anume. A călătorit mult, dar s-a reîntors la vechiul loc, sperînd că va găsi o soluţie. Discipolii i-au construit un adăpost, plantîndu-i, lîngă, un pîlc ce banani…

După alte cîteva tablouri de viaţă, poeme, întîlniri cu discipoli, prin care Kikaku a dorit să-i creioneze modul de trai, cum înţelegea să scrie/ să discute despre poezie Basho, ajunge la ultimele lui clipe: „Pe la patru în după amiaza celei de-a douăsprezecea zile [din octombrie] maestrul nostru a murit. Moartea lui a fost frumoasă, ca o adormire. I-am acoperit trupul şi l-am pus într-un cufăr mare. Ne-am îmbrăcat apoi ca nişte negustori care-şi duceau marfa, şi, punînd cufărul pe o barcă pe rîu, am vîslit noi cei zece, împreună: Kyorai, Otokuni, Jyoso, Shiko, Izen, Masahide, Bokusetsu, Donshu, fiul lui Jutei, pe nume Jirobei, şi cu mine.” Este descrisă, pe scurt, slujba de înmormîntare, la templul Gichuji, la care au asistat discipoli, oameni de diferite categorii, cu varii poziţii sociale, veniţi din tot felul de locuri pentru un ultim omagiu adus maestrului.

Kikaku a pus cele scrise de el, cum aminteşte la final, înainte de un ultim poem, sub plăcuţa memorială a lui Basho, la Templul Gichuji, în Awazu.

Aşadar, o carte în două „secţiuni”, fiecare interesantă din propria perspectivă, legate prin Kikaku, discipolul lui Basho. O lectură care poate face cititorul să înţeleagă mai bine cine a fost Basho, cum a trăit şi cum a plecat din lumea asta, dar şi ce înseamnă haiku, dincolo de aspectele de limbă şi tehnică specifice.

 

Springtime in Edo. A kasen to commemorate the 300th anniversary of Kikaku’s death. An account of our master Basho’s last days, by Takarai Kikaku, also known as Shinshi,  compiled by Nobuyuki Yuasa, Arbitrators: Nobuyuki Yuasa, Eiko Yachimoto, John Carley, Kirsty Karkow, bilingual edition Japanese-English, Keisuisha Co., Hiroshima, Japan, 2006, 52 p.

[1] Shuichi Kato, Don Sanderson, A history of Japanese literature: from the Man’yoshu to modern times, 1997; Esperanza U. Ramirez-Christensen, Heart’s flower: the life and poetry of Shinkei, Stanford Univ. Press, 1994; Peipei Qiu, Basho and the Dao: the Zhuangzi and the transformation of Haikai, Univ. of Hawai’i Press, SUA, 2005 s.a.

[2] În Pilgrimage. The collection of renku and haiku in celebration of Prof. Masahisa Fukuda’s happy retirement, Meitoku Press, Japonia, 2006, Masahisa Fukuda, în Basho and Buccho, abordeaza relatia dintre Basho si Buccho, care ar fi fost maestrul zen al acestuia, cum scrie Kikaku, în Kareobana. Sînt detalii interesante din viata celor doi, si despre cum se traia atunci, mentalitati, budismul zen s.a.

[3] Festivalul de Mijlocul toamnei (Festivalul Lunii) se tine în a 15-a zi a celei de-a opta luni a anului lunar (mai ales dupa mijlocul lui septembrie, în calendar gregorian). Originea: cu peste 2000 de ani î.C., în China.

[4] Antologie compilata de Nijo Yoshimoto (1320–1388); structurata în 20 de carti/ colectii; considerata prima antologie renga; Yoshimoto a clasificat regulile renga.

[5] În începutul la The Haiku Universe for the 21st Century, Japanese/ English Japanese haiku 2008, ed. by Modern Haiku Association (Gendai Haiku Kyokai), intitulat “20th-Century Japanese Haiku – A brief History of Modern Haiku, p. 5.

[6] Publicat întîi în Lynx, a magazine of linked poems and tanka, editat de Jane Reichhold (VIII: 2, 1993).

[7] O carte despre poetica japoneza, care arata si alt mod de folosire a cuvîntului „hyakuin”: Joshua S. Mostow, Pictures of the heart: the hyakunin isshu in word and image, Univ. of Hawai’i Press, cu referire la antologia O suta de poeti, fiecare cu un poem tanka, alcatuita de Fujiwara no Teika.

[8] De obicei, renga e scrisa de mai multi autori, mai rar de unul, si atunci se recomanda, spun maestrii, pentru diversitate, „mastile” (transpunerea autorului în pielea mai multor „personaje”). În engleza sînt doua „solo-renga” ale lui Sogi: Steven D. Carter (în The Road to Komatsubara: A Classical Reading of the Renga Hyakuin, Harvard Univ. Press, 1987), Earl Miner (în Japanese Linked Poetry, Princeton Univ. Press, 1979). Carter citeaza cele mai cunoscute renga ale lui Sogi, Trei poeti la Minase/ Minase sangin hyakuin, 1488, si Trei poeti la Yayuma/ Yuyama sangin hyakuin, 1491.

[9] Sogi (1421-1502). Considerat, daca nu cel mai mare, între cei mai buni maestri renga.

[10] În revista „Poezia”, la Iasi, a aparut, în premiera pentru acest gen, în primavara lui 2011 un kasen, si un studiu despre renga si poemele în colaborare la japonezi si în Occident.

[11] Rokkasen – „Cei sase cei mai buni poeti de waka” ai perioadei Heian: cei „Treizeci si sase de nemuritori ai poeziei”/ sanjurokkasen, între care Ki no Tsurayuki (872-945, Ki no Tomonori (cca. 850–cca. 904), Oshikochi Mitsune (898-922), Mibu no Tadamine (activ în perioada 898–920) s.a.

[12] Earl Miner, Japanese Linked Poetry.

[13] Vezi Eiko Yachimoto, Renku. October Rain, the first English-language Rokku Renku Tomegaki, în Simply Haiku, Autumn 2008, vol 6 no 3.

[14] Op. cit.

[15] Simply Haiku, Summer 2005, vol 3 no 2.

[16] Makoto Ueda, Basho and his interpreters: selected hokku with commentary, Stanford Univ. Press, 1992.

[17] Christopher Drake, Basho’s „Cricket Chapter” As English Literature, în „Journal of Atomi Gakuen Women’s College”, 14, 1981 p. 217. – citeaza aceasta data dupa Fukui Kyuzo, Renga no shiteki-kenkyu, Tokyo, Seibido, 1930, p. 432.

[18] Alfabetic, numele, semnatura din kasen: Haku Asanuma (Haku), Akiko Sakaguchi (Akiko), Eiko Yachimoto (Eiko), Shizuka Yamamoto (Shizuka), John Carley (John), Norman Darlington (Norman), Stephen Gill (Tito), Kirsty Karkow (Kirsty), Dick Pettit (Dick).

Revista indexata EBSCO